CELIKATES and OTHERS v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly inadmissible
CELIKATES and OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2002)
DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 45824/99 de Ziya ÇELİKATEȘ și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 3 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele Cabral Barreto Caflesch Kūris Türmen Zupančič dna H.S. Greve Traja, judecători și dl. M. Villiger având în vedere cererea depusă la 15 decembrie 1998, având în vedere decizia parțială din 7 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, Ziya Çelikaș, Salih Özdemir, Yalçın İnanç, Hüsamettin Koçak, Sedat Șen și Çetin Zamantıoğlu, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1963, 1968, 1974, 1968, 1962 și, respectiv, 1961 și trăiesc în diferite orașe din Turcia. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Muharrem Turan, avocat practicant la Istanbul. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unei ordonanțe administrative emise de Statul General (Genel Kurmay Bașkanlığı ) la 20 iunie 1995, reclamanții și familiile lor au fost refuzate accesul la sediile militare pe motiv că fotografiile care arată soțiile care transportă eșarve islamice nu au fost acceptabile pentru cărțile de identitate militare și de securitate socială. Rudele apropiate ale reclamanților care transportă eșarve islamice nu au fost, de asemenea, permise în clădirile militare. La 9 decembrie 1997, al doilea reclamant a primit o scrisoare de avertizare de la superiorii săi, declarând că nu a participat la un restaurant oficial cu soția sa. La 16 iunie 1998, Consiliul Militar Suprem (Yüksek Askeri Șura ) a decis să descarce reclamanții din armată din motive de „insubordonare și conduită imorală” în temeiul articolului 94 litera (b) din Legea nr. 926. Guvernul prezintă următoarele rapoarte privind reclamanții: Căpitanul Ziya Çelikateș a fost membru al ramului Nurculuk al sectei Nakșibendi. El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. El a refuzat să participe la reuniuni sociale pentru că a crezut că bărbații și femeile ar trebui să se adune în camere separate. Supraveghetorii săi au considerat reclamantul un soldat insubordonat și nedisciplinat. El a fost condamnat la șase zile și la două zile de izolare. El a primit o reprimare severă pentru indiferență la ordine și avertismente scrise pentru faptul că a fost absent atunci când a fost chemat. Ofițer necomisar Salih Özdemir a fost membru al grupului Menzil al sectei Nakșibendi. El a fost implicat în diseminarea ideologiei Nakșibendi și a participat activ la întâlnirile sale. El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. Reclamantul a fost condamnat la 16 zile de izolare. A primit avertismente pentru a fi nedisciplinat. A fost urmărit din cauza difuzării propagandei separatiste împotriva invizibilității statului. Ofițer necomisar Yalçın İnanç a fost membru al ramului Nurculuk al sectei Nakșibendi. El a fost implicat în diseminarea ideologiei sectei. El a refuzat să participe la activități sociale, inclusiv ceremonii și celebrații naționale și religioase. El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. Ofițer necomisat Hüsamettin Koçak a fost membru al sectei Nakșibendi. El a fost implicat în diseminarea ideologiei sectei și inculcarea în copiii colegilor săi cu ideologie religioasă. Supraveghetorii lui au considerat reclamantul un soldat insubordonat și nesigur. El a adoptat o ideologie extremă-dreaptă. El a fost condamnat la trei zile de condamnare pentru lipsa de disciplina. El a primit un avertisment scris și o reprimare severă pentru neascultarea ordinelor. Ofițer necomisar Sedat Șen a susținut opinia „islamică revoluționară”. El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. Primul locotenent Çetin Zamantıoğlu a fost membru al sectei Nakșibendi și a fost implicat în activitățile Calei Nur Fettulah Gülen. A acționat discriminatoria în favoarea soldaților sub comanda sa a căror soții purtau eșarve islamice. A fost implicat în difuzarea ideologiei sectei. A organizat întâlniri cu civilii care au adoptat ideologie religiosă extremă. Supraveghetorii lui au considerat că reclamantul este un soldat insubordonat și nesigur. El a fost condamnat la închiderea unei zile pentru lipsa disciplinării, a trei zile de închidere pentru neascultarea regulilor și a patru zile de închidere pentru neascultarea ordinelor. El a primit o reprimare severă pentru neascultarea ordinelor. Un comitet de nouă membri ai forțelor armate a concluzionat, având în vedere constatările rapoartelor de informații de mai sus privind reclamanții, că reclamanții au încălcat disciplina militară și că ar trebui să fie externați din armată. Apoi, Consiliul Militar Suprem și-a bazat decizia pe acest aviz. Legea și practica internă relevantă Constituția Dispozițiile relevante ale Constituției sunt următoarele: art. 14 § 1 „Niciunul dintre drepturile și libertățile prevăzute în Constituție nu poate fi exercitat cu scopul de a submina integritatea teritorială a statului sau unitatea indivizibilă a poporului său, de a pune în pericol existența statului turc și a Republicii, de a aboli drepturile și libertățile fundamentale, de a preda controlul statului unui singur individ sau grup sau de a aduce dominanță a unei clase sociale asupra celorlalte, de a stabili discriminare pe motive de limbă, rasă, religie sau aderență la o sectă religioasa sau de a înființa un ordin de stat pe baza unor astfel de convingeri și opinii.” art. 24 „Toată lumea are dreptul la libertatea conștiinței, credinței și credințelor religioase. Rugăciunile, închinarea și serviciile religioase se desfășoară liber, cu condiția ca acestea să nu încalce dispozițiile articolului 14. Nimeni nu va fi obligat să participe la rugăciuni, închinare sau servicii religioase sau să dezvăluie convingerile și convingerile sale religioase; nici el nu va fi cenzurat sau judecat din cauza convingerilor sau convingerilor sale religioase. ... Nimeni nu poate exploata sau abuza religia, sentimente sau lucruri religioase considerate sacre de religie în orice fel, în scopul de a determina ordinea socială, economică, politică sau juridică a statului să se bazeze pe precepte religioase, chiar dacă doar în parte sau în scopul asigurării unei influențe politice sau personale.” art. 125 „Toate actele sau deciziile administrației sunt supuse unei revizuiri judiciare ... Deciziile Președintelui Republicii cu privire la chestiuni care se află sub jurisdicția sa și deciziile Consiliului Militar Suprem nu sunt supuse unei revizuiri judiciare. ...” art. 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituție prevede că nu se poate impune o acțiune disciplinară funcționarilor publici, cu condiția respectării dreptului de apărare. În plus, prevede că acțiunile disciplinare, altele că avertismentele și reprimarile sunt supuse controlului legal. Dispozițiile privind soldații sunt rezervate. art. 21 din Legea privind Înaltul Tribunal Administrativ Militar prevede că acțiunile disciplinare impuse soldaților nu sunt supuse controlului juridic. Legea nr. 357 („Legea privind serviciile juridice militare”) art. 22 litera (c) din Legea privind serviciile juridice militare prevede: „Respectând lungimea serviciului, serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată nu este adecvată din cauza încălcărilor disciplinei sau ale comportamentului imoral pe unul dintre motivele prevăzute mai jos, astfel cum se stabilește în unul sau mai multe documente elaborate în timpul serviciului lor în ultimul rang militar pe care îl dețin, sunt supuse dispozițiilor Legii privind pensiile turce. ... În cazul în care comportamentul și atitudinea lor demonstrează că au adoptat opinii ilegale.” Legea nr. 926 („Legea privind personalul militar”) art. 50 litera (c) din Legea privind personalul militar prevede: „Respectând lungimea serviciului, serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată inadecvată din cauza încălcărilor disciplinare și a comportamentului imoral sunt supuse dispozițiilor Legii privind pensiile turce. Regulamentele pentru personalul militar stabilesc care au competența de a începe procedurile, de a examina, de a monitoriza și de a extrage concluzii din dosarele de evaluare a personalului și de a efectua orice alt act sau formalitate în aceste proceduri. O decizie a Consiliului Militar Suprem este obligată să deschidă un ofițer al cărui caz a fost depus de șeful de personal la Consiliul Militar Suprem.” Secțiunea 94 litera (b) din Legea privind personalul militar prevede: „(b) depunerea din armată pentru actele de insubordonare și de conduită imorală: În ciuda anticipității în serviciu, ofițerii necomisați a căror întreținere este considerată necorespunzătoare pentru actele de insubordonare și de conduită imorală sunt supuse Legii privind fondul de pensii turc. Investigarea, examinarea și monitorizarea rapoartelor de notare și a formalităților și a autorităților competente care îndeplinesc aceste sarcini sunt supuse dispozițiilor Regulamentelor privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați. Personalul general determină care sunt cazurile ofițerilor necomisați în ceea ce privește descărcarea de gestiune din armată ar trebui examinate de Consiliul Suprem Militar.” Regulamentele privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați art. 99 din Regulamentele privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați prevede: „Respectând lungimea serviciului, procedura obligatorie de pensionare se aplică tuturor serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată neapropiată din cauza încălcărilor disciplinei sau ale comportamentului imoral, pe unul dintre motivele prevăzute mai jos, astfel cum se stabilește în unul sau mai multe documente elaborate în timpul serviciului lor în ultimul rang militar pe care le-au deținut: ... (e) în cazul în care prin conduita și atitudinea sa, serviciul în cauză a furnizat dovezi că deține ilicite, subversive, separatiste, opinii politice fundamentaliste și ideologice sau ia parte activă la propagarea acestor avize.” COMPLAINTE Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 8 din Convenție, că decizia Consiliului Suprem Militar constituie o încălcare a dreptului lor la respectarea vieții lor private și de familie, în măsura în care se bazează pe modul de viață și comportament al soțiilor lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolelor 9 și 10 din Convenție că decizia Consiliului Suprem Militar constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de gândire, de conștiință, de religie și de expresie. Ei susțin că motivele implicite ale deciziei de mai sus erau convingerile lor religioase și eșarfa islamică soțiilor lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 13 din Convenția luată în conjuncție cu articolele 8, 9 și 10 din lipsa oricărei autorități naționale independente înainte de care se pot introduce plângeri cu orice perspectiva de succes. HOTĂRÂREA RELAȚIONALĂ APLICAȚII ZİYA ÇEL İKATEȘ, SALİH ÖZDEMİR, HÜSAMETTİN KOÇAK ȘI ÇETİN ZAMANTIO Reclamanții se plâng că decizia Consiliului Militar Suprem constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de gândire, de conștiință, de religie și de expresie. Aceștia susțin că motivele implicite ale acestei decizii erau convingerile lor religioase și eșarfa islamică a soțiilor lor. Reclamanții se bazează pe articolele 9 și 10 din Convenție. art. 9 din Convenție prevede: „1. Oricine are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau credința și libertatea, fie singură, fie în comunitate cu alții și în public, fie în privat, de a-și manifesta religia sau credința, în închinare, în învățare, în practică și în respectare. Libertatea de a manifesta religia sau convingerile unei persoane este supusă numai la limitele prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică în interesul siguranței publice, pentru protecția ordinului public, a sănătății sau a moralității sau pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane.” art. 10 din Convenție prevede: „1. Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică. Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Observațiile părților (a) Guvernul susține că întrebarea dacă reclamanții ar fi trebuit să fie autorizați să rămână membri ai forțelor armate se află în centrul chestiunii în fața Curții. Ordinul de descărcare a armatei nu a constituit o interferență cu libertatea lor de conștiință, religie sau credință, ci a servit scopul de a respinge membrii armatei care au demonstrat lipsa de loialitate față de principiul pe care națiunea turcă a fost fondată, și anume laicismul, și care au subminat integritatea teritorială a statului și unitatea indivizibilă a poporului său, care este misiunea forțelor armate să garanteze. Ei susțin că comportamentul și activitățile în încălcarea acestui principiu ar putea implica riscul de a submina ordinea care prevalează în forțele armate și că este natural ca astfel de conduită să fie considerată incompatibilă cu disciplina militară. Referind, în special, la Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi v. Austria hotărârea din 19 decembrie 1994, Kalaç v. Hotărârea Turciei din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Hotărârea Greciei din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că „funcționarea corectă a unei armate este dificil de imaginabilă fără norme juridice destinate să împiedice persoanelor de serviciu să submineze disciplina militară” și că „a fost acceptată în Europa că disciplina este esențială pentru a menține autoritatea armatei și că armata este esențială pentru a se asigura că democrația este protejată de subversie, în conformitate cu unul dintre obiectivele majore ale Convenției Europene pentru Drepturile Omului”. Guvernul subliniază că reclamanții erau membri ai sectelor cunoscute să aibă tendințe fundamentaliste ilegale și că au participat la întruniri ideologice și au comis diverse infracțiuni disciplinare, unele dintre acestea au dus la impunerea de sancțiuni de către superiorii lor. Ei observă că, potrivit documentelor din dosarele personale ale reclamanților, un comitet cu nouă membri ai forțelor armate a concluzionat că reclamanții au încălcat disciplina militară și că ar trebui să fie externați din armată. Consiliul Militar Suprem și-a bazat decizia pe acest aviz. În plus, Guvernul subliniază că orice atitudine sau conduită, cum ar fi caracterul antisocial al reclamanților sau eșarvele islamice ale soțiilor sau rudelor acestora, nu au fost luate ca bază unică pentru descărcarea de gestiune din armată. (b) Reclamanții Reclamanții susțin că Convenția garantează extinderea membrilor forțelor armate și că sistemul de disciplină militară instituit de un stat nu a contrazis în sine obligațiile statului respectiv în temeiul Convenției. În afirmația reclamanților, Guvernul a încercat să inducă în eroare Curtea menționând toate sancțiunile disciplinare care le-au fost impuse în cursul carierei lor. În plus, rapoartele de evaluare nefavorabile referitoare la reclamanții au fost elaborate cu puțin timp înainte de a fi externate din armată și nu au luat în considerare evaluările lor pozitive anterioare. Reclamanții susțin că descărcarea lor de la armată, ordonată de un organism administrativ pe baza convingerilor lor religioase – de exemplu, faptul că soțiile lor au purtat carve islamice –, a constituit o ingerință în dreptul lor la libertatea de gândire, conștiință și religie. Ele subliniază că principiul secularismului a garantat libertatea de religie și conștiință. Referindu-se la Hotărârea Kruslin v. Franța din 24 aprilie 1990, Serie A nr. 176, p. 24, § 36, ele subliniază că dreptul intern ar trebui să ofere protecție împotriva interferenței arbitrare de către autoritățile cu drepturile protejate de art. 9 primul paragraf al Convenției. În cazul în care puterea executivă a fost exercitată în secret, riscurile de arbitrație au fost evidente. Reclamanții adăugă că ofițerii și ofițerii necomisați, precum orice alt funcționar public, au fost obligați de numeroase dispoziții juridice să respecte principiile fundamentale care reglementează statul și că această obligație ar trebui privită în contextul statului de drept și al respectului drepturilor omului. Principiul secularismului în Turcia nu a fost deschis la întrebări; totuși, atunci când aceste principii au împuternicit autorităților să impună sancțiuni în caz de neapărare la acestea, ar trebui să existe, de asemenea, garanții împotriva arbitrației și ar trebui definite strict domeniul de aplicare și limitarea puterii autorităților. Reclamanții se referă, în plus față de lipsa dovezii că comportamentul lor a afectat în orice mod viața militară sau principiul că Turcia este un stat secular, și concluzionează că au fost totuși privați de o carieră în care au excelențat, din cauza convingerilor lor religioase. Evaluarea Curții Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie este una dintre temeliile unei „societăți democratice” în sensul Convenției. Este, în dimensiunea sa religiosă, unul dintre cele mai vitale elemente care fac parte din identitatea credincioșilor și conceperea lor a vieții, dar este, de asemenea, un bun prețios pentru atei, agnoști, scepticii și neprevăzuți. pluralismul indisociabil dintr-o societate democratică, care a fost câștigată de-a lungul secolelor, depinde de ea. Această libertate implică, printre altele, libertatea , libertatea de a deține sau de a nu deține credințe religioase și de a practica sau de a nu practica o religie (a se vedea Hotărârea Kokkinakis v. Grecia din 25 mai 1993, Serie A nr. 260-A, p. 17, § 31, și Buscarini v. San Marino [GC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999 1). Curtea a susținut că în societățile democratice, în care mai multe religii coexistă în cadrul unei și a aceleași populații, ar putea fi necesar să se pună restricții asupra acestei libertati pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și să se asigure că convingerile tuturor sunt respectate (a se vedea hotărârea Kokkinakis menționată mai sus, p. 18, § 33). Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu numai civililor. Cu toate acestea, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor Convenției în cazuri precum cele prezente, Curtea trebuie să țină cont de caracteristicile specifice ale vieții militare și de efectele sale asupra situației membrilor individuali forțelor armate (a se vedea Hotărârea Engel și alții v. Țările de Jos din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, p. 23, § 54 și, mutatis mutandis , Hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1997-VII, p. 2589-90, § 45). Pentru a stabili dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul instantaneu, trebuie să se cercete în primul rând dacă măsura în cauză constituie o interferență cu exercitarea reclamanților dreptului la „libertatea de a manifesta [religiile sau convingerile lor”. Curtea consideră că, în alegerea de a continua o carieră militară, reclamanții acceptă de acord propriu un sistem de disciplina militară care, prin natura sa, implică posibilitatea de a pune pe anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu ar putea fi impuse civililor (a se vedea Hotărârea Engel și alții menționată mai sus, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare care interzic acest fel de conduită, în special o atitudine inimică cu o ordine stabilită care reflectă cerințele serviciului militar (a se vedea Hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Raporturi 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot include obligația personalului militar să nu participe la mișcarea fundamentalistă islamică, care are drept scop și program asigurarea preeminenței normelor religioase (a se vedea Yanașık c. Turcia, cererea nr. 14544/89, Decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, Deciziile și Rapoartelor (DR) 74, p. 14). Curtea constată că nu se contează faptul că membrii forțelor armate (ofițeri armați și ofițeri necomisari) pot îndeplini sarcinile religioase în limitele impuse de cerințele de viață militară. Din dovezile dinaintea acesteia, un comitet de nouă membri ai forțelor armate a examinat rapoartele de evaluare ale reclamanților – care a enumerat infracțiunile disciplinare pe care le-au comis și a declarat că erau membri ai sectelor cunoscute să aibă tendințe fundamentaliste – și a constatat că nu aveau profilul ofițerilor armate sau ofițerilor necomisari. Comitetul a concluzionat că reclamanții au încălcat disciplina militară și ar trebui să fie externați din armată. Curtea remarcă, de asemenea, că ordinul Consiliului Militar Suprem nu a fost bazat pe convingerile și opiniile religioase ale reclamanților, nici pe faptul că soțiile sau rudele lor purtau carve islamice, nici pe modul în care își îndeplineau sarcinile religioase, ci pe comportamentul și activitățile lor în încălcarea disciplinei militare și a principiului secularismului. Curtea concluzionează că descărcarea de gestiune a reclamanților nu a constituit o ingerință în dreptul garantat de art. 9 din convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că aceeași concluzie se aplică plângerilor reclamanților în temeiul articolului 10 din convenție. Rezultă că aceste plângeri sunt evident nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenție și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4. Reclamanții se plâng că decizia Consiliului Militar Suprem constituie o încălcare a dreptului lor la respectarea vieții lor private și familiale, în măsura în care se bazează pe modul de viață și comportament al soțiilor lor și pe modul de viață și al soțiilor lor, se bazează pe art. 8 din Convenția, care prevede: „1. Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Guvernul susține că nu a existat nici o ingerință în dreptul reclamanților de a respecta viața lor privată și de familie, susținând că orice atitudine sau conduită, cum ar fi caracterul antisocial al reclamanților sau șarpele islamice ale soțiilor sau rudelor lor, nu au fost luate ca bază unică pentru descărcarea lor din armată. Având în vedere concluzia pe care a ajuns deasupra Curții constată că, de asemenea, nu a existat nici o ingerință în drepturile reclamanților în temeiul articolului 8 din Convenție. Rezultă că această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 13 din Convenția luată în conjuncție cu articolele 8, 9 și 10 din lipsa oricărei autorități naționale independente înainte de care se pot prezenta plângeri cu orice perspectiva de succes. art. 13 din Convenție prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea reamintește că art. 13 din Convenție necesită o soluție în dreptul intern numai în ceea ce privește plângerile care pot fi considerate „argumentabile” în ceea ce privește Convenția (a se vedea, printre altele, Hotărârea Powell și Rayner v. Regatul Unit din 21 februarie 1990, Serie A nr. 172, p. 14, § 31). Având în vedere concluzia de mai sus privind plângerile reclamanților în temeiul articolelor 8, 9 și 10 din Convenție, Curtea constată că aceste plângeri nu pot fi considerate „argumentabile” în ceea ce privește Convenția. În consecință, această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. II. având în vedere aplicațiile YALÇIN İNANÇ ȘEN Curtea constată că argumentele guvernamentale referitoare la aceste reclamante nu pot fi luate în considerare, pe cont propriu, ca o bază suficientă pentru a concluziona dacă plângerile reclamanților constituie sau nu o încălcare a drepturilor convenției lor. În consecință, Curtea consideră că sunt necesare informații factuale suplimentare de la guvern pentru a clarifica motivele pentru care reclamanții au fost concediați din armată. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea cererii în ceea ce privește reclamanții al treilea și al cincilea; cererea este inadmisibilă în ceea ce privește primul, al doilea, al patrulea și al șaselea solicitant. Mark Villiger Ireneu Cabral Barreto Președintele adjunct al grefierului