Celikates și alții împotriva Turciei

DIRECȚIUNEA TERZĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 45824/99 de Ziya ÇELİKATEȘ și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A treia secțiune), ședința la 3 octombrie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele Cabral Barreto Caflesch Kūris Türmen Zupančič dna H.S. Greve Traja, judecători și dl. M. Villiger având în vedere cererea depusă la 15 decembrie 1998, având în vedere decizia parțială din 7 noiembrie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitanți, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții, Ziya Çelikaș, Salih Özdemir, Yalçın İnanç, Hüsamettin Koçak, Sedat Șen și Çetin Zamantıoğlu, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1963, 1968, 1974, 1968, 1962 și, respectiv, 1961 și trăiesc în diferite orașe din Turcia.

Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl Muharrem Turan, avocat practicant la Istanbul. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unei ordonanțe administrative emise de Statul General (Genel Kurmay Bașkanlığı ) la 20 iunie 1995, reclamanții și familiile lor au fost refuzate accesul la sediile militare pe motiv că fotografiile care arată soțiile care transportă eșarve islamice nu au fost acceptabile pentru cărțile de identitate militare și de securitate socială. Rudele apropiate ale reclamanților care transportă eșarve islamice nu au fost, de asemenea, permise în clădirile militare. La 9 decembrie 1997, al doilea reclamant a primit o scrisoare de avertizare de la superiorii săi, declarând că nu a participat la un restaurant oficial cu soția sa.

La 16 iunie 1998, Consiliul Militar Suprem (Yüksek Askeri Șura ) a decis să descarce reclamanții din armată din motive de „insubordonare și conduită imorală” în temeiul articolului 94 litera (b) din Legea nr. 926. Guvernul prezintă următoarele rapoarte privind reclamanții: Căpitanul Ziya Çelikateș a fost membru al ramului Nurculuk al sectei Nakșibendi. El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. El a refuzat să participe la reuniuni sociale pentru că a crezut că bărbații și femeile ar trebui să se adune în camere separate. Supraveghetorii săi au considerat reclamantul un soldat insubordonat și nedisciplinat. El a fost condamnat la șase zile și la două zile de izolare.

El a primit o reprimare severă pentru indiferență la ordine și avertismente scrise pentru faptul că a fost absent atunci când a fost chemat. Ofițer necomisar Salih Özdemir a fost membru al grupului Menzil al sectei Nakșibendi. El a fost implicat în diseminarea ideologiei Nakșibendi și a participat activ la întâlnirile sale. El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. Reclamantul a fost condamnat la 16 zile de izolare. A primit avertismente pentru a fi nedisciplinat. A fost urmărit din cauza difuzării propagandei separatiste împotriva invizibilității statului. Ofițer necomisar Yalçın İnanç a fost membru al ramului Nurculuk al sectei Nakșibendi. El a fost implicat în diseminarea ideologiei sectei.

El a refuzat să participe la activități sociale, inclusiv ceremonii și celebrații naționale și religioase. El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. Ofițer necomisat Hüsamettin Koçak a fost membru al sectei Nakșibendi. El a fost implicat în diseminarea ideologiei sectei și inculcarea în copiii colegilor săi cu ideologie religioasă. Supraveghetorii lui au considerat reclamantul un soldat insubordonat și nesigur. El a adoptat o ideologie extremă-dreaptă. El a fost condamnat la trei zile de condamnare pentru lipsa de disciplina. El a primit un avertisment scris și o reprimare severă pentru neascultarea ordinelor. Ofițer necomisar Sedat Șen a susținut opinia „islamică revoluționară”.

El a avut un caracter antisocial și soția sa a purtat eșarfa islamică. Primul locotenent Çetin Zamantıoğlu a fost membru al sectei Nakșibendi și a fost implicat în activitățile Calei Nur Fettulah Gülen. A acționat discriminatoria în favoarea soldaților sub comanda sa a căror soții purtau eșarve islamice. A fost implicat în difuzarea ideologiei sectei. A organizat întâlniri cu civilii care au adoptat ideologie religiosă extremă. Supraveghetorii lui au considerat că reclamantul este un soldat insubordonat și nesigur. El a fost condamnat la închiderea unei zile pentru lipsa disciplinării, a trei zile de închidere pentru neascultarea regulilor și a patru zile de închidere pentru neascultarea ordinelor.

El a primit o reprimare severă pentru neascultarea ordinelor. Un comitet de nouă membri ai forțelor armate a concluzionat, având în vedere constatările rapoartelor de informații de mai sus privind reclamanții, că reclamanții au încălcat disciplina militară și că ar trebui să fie externați din armată. Apoi, Consiliul Militar Suprem și-a bazat decizia pe acest aviz.

Legea și practica internă relevantă Constituția Dispozițiile relevante ale Constituției sunt următoarele: art. 14 § 1 „Niciunul dintre drepturile și libertățile prevăzute în Constituție nu poate fi exercitat cu scopul de a submina integritatea teritorială a statului sau unitatea indivizibilă a poporului său, de a pune în pericol existența statului turc și a Republicii, de a aboli drepturile și libertățile fundamentale, de a preda controlul statului unui singur individ sau grup sau de a aduce dominanță a unei clase sociale asupra celorlalte, de a stabili discriminare pe motive de limbă, rasă, religie sau aderență la o sectă religioasa sau de a înființa un ordin de stat pe baza unor astfel de convingeri și opinii.” art. 24 „Toată lumea are dreptul la libertatea conștiinței, credinței și credințelor religioase.

Rugăciunile, închinarea și serviciile religioase se desfășoară liber, cu condiția ca acestea să nu încalce dispozițiile articolului 14. Nimeni nu va fi obligat să participe la rugăciuni, închinare sau servicii religioase sau să dezvăluie convingerile și convingerile sale religioase; nici el nu va fi cenzurat sau judecat din cauza convingerilor sau convingerilor sale religioase… Nimeni nu poate exploata sau abuza religia, sentimente sau lucruri religioase considerate sacre de religie în orice fel, în scopul de a determina ordinea socială, economică, politică sau juridică a statului să se bazeze pe precepte religioase, chiar dacă doar în parte sau în scopul asigurării unei influențe politice sau personale.” art. 125 „Toate actele sau deciziile administrației sunt supuse unei revizuiri judiciare ... Deciziile Președintelui Republicii cu privire la chestiuni care se află sub jurisdicția sa și deciziile Consiliului Militar Suprem nu sunt supuse unei revizuiri judiciare…

” art. 129 §§ 2, 3 și 4 din Constituție prevede că nu se poate impune o acțiune disciplinară funcționarilor publici, cu condiția respectării dreptului de apărare. În plus, prevede că acțiunile disciplinare, altele că avertismentele și reprimarile sunt supuse controlului legal. Dispozițiile privind soldații sunt rezervate. art. 21 din Legea privind Înaltul Tribunal Administrativ Militar prevede că acțiunile disciplinare impuse soldaților nu sunt supuse controlului juridic.

Legea nr. 357 („Legea privind serviciile juridice militare”) art. 22 litera (c) din Legea privind serviciile juridice militare prevede: „Respectând lungimea serviciului, serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată nu este adecvată din cauza încălcărilor disciplinei sau ale comportamentului imoral pe unul dintre motivele prevăzute mai jos, astfel cum se stabilește în unul sau mai multe documente elaborate în timpul serviciului lor în ultimul rang militar pe care îl dețin, sunt supuse dispozițiilor Legii privind pensiile turce…

În cazul în care comportamentul și atitudinea lor demonstrează că au adoptat opinii ilegale.” Legea nr. 926 („Legea privind personalul militar”) art. 50 litera (c) din Legea privind personalul militar prevede: „Respectând lungimea serviciului, serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată inadecvată din cauza încălcărilor disciplinare și a comportamentului imoral sunt supuse dispozițiilor Legii privind pensiile turce. Regulamentele pentru personalul militar stabilesc care au competența de a începe procedurile, de a examina, de a monitoriza și de a extrage concluzii din dosarele de evaluare a personalului și de a efectua orice alt act sau formalitate în aceste proceduri.

O decizie a Consiliului Militar Suprem este obligată să deschidă un ofițer al cărui caz a fost depus de șeful de personal la Consiliul Militar Suprem.” Secțiunea 94 litera (b) din Legea privind personalul militar prevede: „(b) depunerea din armată pentru actele de insubordonare și de conduită imorală: În ciuda anticipității în serviciu, ofițerii necomisați a căror întreținere este considerată necorespunzătoare pentru actele de insubordonare și de conduită imorală sunt supuse Legii privind fondul de pensii turc. Investigarea, examinarea și monitorizarea rapoartelor de notare și a formalităților și a autorităților competente care îndeplinesc aceste sarcini sunt supuse dispozițiilor Regulamentelor privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați.

Personalul general determină care sunt cazurile ofițerilor necomisați în ceea ce privește descărcarea de gestiune din armată ar trebui examinate de Consiliul Suprem Militar.” Regulamentele privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați art. 99 din Regulamentele privind evaluarea ofițerilor și a ofițerilor necomisați prevede: „Respectând lungimea serviciului, procedura obligatorie de pensionare se aplică tuturor serviciilor a căror prezență continuă în forțele armate este judecată neapropiată din cauza încălcărilor disciplinei sau ale comportamentului imoral, pe unul dintre motivele prevăzute mai jos, astfel cum se stabilește în unul sau mai multe documente elaborate în timpul serviciului lor în ultimul rang militar pe care le-au deținut: ... (e) în cazul în care prin conduita și atitudinea sa, serviciul în cauză a furnizat dovezi că deține ilicite, subversive, separatiste, opinii politice fundamentaliste și ideologice sau ia parte activă la propagarea acestor avize.” COMPLAINTE Reclamanții se plâng, în temeiul articolului 8 din Convenție, că decizia Consiliului Suprem Militar constituie o încălcare a dreptului lor la respectarea vieții lor private și de familie, în măsura în care se bazează pe modul de viață și comportament al soțiilor lor.

Reclamanții se plâng în temeiul articolelor 9 și 10 din Convenție că decizia Consiliului Suprem Militar constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de gândire, de conștiință, de religie și de expresie. Ei susțin că motivele implicite ale deciziei de mai sus erau convingerile lor religioase și eșarfa islamică soțiilor lor. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 13 din Convenția luată în conjuncție cu articolele 8, 9 și 10 din lipsa oricărei autorități naționale independente înainte de care se pot introduce plângeri cu orice perspectiva de succes. HOTĂRÂREA RELAȚIONALĂ APLICAȚII ZİYA ÇEL İKATEȘ, SALİH ÖZDEMİR, HÜSAMETTİN KOÇAK ȘI ÇETİN ZAMANTIO Reclamanții se plâng că decizia Consiliului Militar Suprem constituie o încălcare a dreptului lor la libertatea de gândire, de conștiință, de religie și de expresie.

Aceștia susțin că motivele implicite ale acestei decizii erau convingerile lor religioase și eșarfa islamică a soțiilor lor. Reclamanții se bazează pe articolele 9 și 10 din Convenție. art. 9 din Convenție prevede: „1. Oricine are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau credința și libertatea, fie singură, fie în comunitate cu alții și în public, fie în privat, de a-și manifesta religia sau credința, în închinare, în învățare, în practică și în respectare. Libertatea de a manifesta religia sau convingerile unei persoane este supusă numai la limitele prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică în interesul siguranței publice, pentru protecția ordinului public, a sănătății sau a moralității sau pentru protecția drepturilor și libertăților altor persoane.” art. 10 din Convenție prevede: „1.

Oricine are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a deține opinii și de a primi și divulga informații și idei fără interferență de către autoritatea publică și indiferent de frontiere; acest articol nu împiedică statele să impună autorizarea întreprinderilor de radiodifuziune, televiziune sau cinematografică.

Exercitarea acestor libertăți, având în vedere că are sarcini și responsabilități, poate fi supusă unor astfel de formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege și sunt necesare într-o societate democratică, în interesul securității naționale, integrității teritoriale sau al siguranței publice, pentru prevenirea tulburărilor sau a criminalității, pentru protecția sănătății sau a moralității, pentru protecția reputației sau drepturilor altor persoane, pentru prevenirea comunicării informațiilor primite în încredere sau pentru menținerea autorității și imparțialității judiciare.” Observațiile părților (a) Guvernul susține că întrebarea dacă reclamanții ar fi trebuit să fie autorizați să rămână membri ai forțelor armate se află în centrul chestiunii în fața Curții.

Ordinul de descărcare a armatei nu a constituit o interferență cu libertatea lor de conștiință, religie sau credință, ci a servit scopul de a respinge membrii armatei care au demonstrat lipsa de loialitate față de principiul pe care națiunea turcă a fost fondată, și anume laicismul, și care au subminat integritatea teritorială a statului și unitatea indivizibilă a poporului său, care este misiunea forțelor armate să garanteze. Ei susțin că comportamentul și activitățile în încălcarea acestui principiu ar putea implica riscul de a submina ordinea care prevalează în forțele armate și că este natural ca astfel de conduită să fie considerată incompatibilă cu disciplina militară.

Referind, în special, la Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs și Gubi v. Austria hotărârea din 19 decembrie 1994, Kalaç v. Hotărârea Turciei din 1 iulie 1997 și Grigoriades c. Hotărârea Greciei din 25 noiembrie 1997, Guvernul susține că „funcționarea corectă a unei armate este dificil de imaginabilă fără norme juridice destinate să împiedice persoanelor de serviciu să submineze disciplina militară” și că „a fost acceptată în Europa că disciplina este esențială pentru a menține autoritatea armatei și că armata este esențială pentru a se asigura că democrația este protejată de subversie, în conformitate cu unul dintre obiectivele majore ale Convenției Europene pentru Drepturile Omului”.

Guvernul subliniază că reclamanții erau membri ai sectelor cunoscute să aibă tendințe fundamentaliste ilegale și că au participat la întruniri ideologice și au comis diverse infracțiuni disciplinare, unele dintre acestea au dus la impunerea de sancțiuni de către superiorii lor. Ei observă că, potrivit documentelor din dosarele personale ale reclamanților, un comitet cu nouă membri ai forțelor armate a concluzionat că reclamanții au încălcat disciplina militară și că ar trebui să fie externați din armată. Consiliul Militar Suprem și-a bazat decizia pe acest aviz. În plus, Guvernul subliniază că orice atitudine sau conduită, cum ar fi caracterul antisocial al reclamanților sau eșarvele islamice ale soțiilor sau rudelor acestora, nu au fost luate ca bază unică pentru descărcarea de gestiune din armată.

(b) Reclamanții Reclamanții susțin că Convenția garantează extinderea membrilor forțelor armate și că sistemul de disciplină militară instituit de un stat nu a contrazis în sine obligațiile statului respectiv în temeiul Convenției. În afirmația reclamanților, Guvernul a încercat să inducă în eroare Curtea menționând toate sancțiunile disciplinare care le-au fost impuse în cursul carierei lor. În plus, rapoartele de evaluare nefavorabile referitoare la reclamanții au fost elaborate cu puțin timp înainte de a fi externate din armată și nu au luat în considerare evaluările lor pozitive anterioare. Reclamanții susțin că descărcarea lor de la armată, ordonată de un organism administrativ pe baza convingerilor lor religioase – de exemplu, faptul că soțiile lor au purtat carve islamice –, a constituit o ingerință în dreptul lor la libertatea de gândire, conștiință și religie.

Ele subliniază că principiul secularismului a garantat libertatea de religie și conștiință. Referindu-se la Hotărârea Kruslin v. Franța din 24 aprilie 1990, Serie A nr. 176, p. 24, § 36, ele subliniază că dreptul intern ar trebui să ofere protecție împotriva interferenței arbitrare de către autoritățile cu drepturile protejate de art. 9 primul paragraf al Convenției. În cazul în care puterea executivă a fost exercitată în secret, riscurile de arbitrație au fost evidente. Reclamanții adăugă că ofițerii și ofițerii necomisați, precum orice alt funcționar public, au fost obligați de numeroase dispoziții juridice să respecte principiile fundamentale care reglementează statul și că această obligație ar trebui privită în contextul statului de drept și al respectului drepturilor omului.

Principiul secularismului în Turcia nu a fost deschis la întrebări; totuși, atunci când aceste principii au împuternicit autorităților să impună sancțiuni în caz de neapărare la acestea, ar trebui să existe, de asemenea, garanții împotriva arbitrației și ar trebui definite strict domeniul de aplicare și limitarea puterii autorităților. Reclamanții se referă, în plus față de lipsa dovezii că comportamentul lor a afectat în orice mod viața militară sau principiul că Turcia este un stat secular, și concluzionează că au fost totuși privați de o carieră în care au excelențat, din cauza convingerilor lor religioase. Evaluarea Curții Curtea reiterează că, în conformitate cu art. 9, libertatea de gândire, de conștiință și de religie este una dintre temeliile unei „societăți democratice” în sensul Convenției.

Este, în dimensiunea sa religiosă, unul dintre cele mai vitale elemente care fac parte din identitatea credincioșilor și conceperea lor a vieții, dar este, de asemenea, un bun prețios pentru atei, agnoști, scepticii și neprevăzuți. pluralismul indisociabil dintr-o societate democratică, care a fost câștigată de-a lungul secolelor, depinde de ea.

Această libertate implică, printre altele, libertatea , libertatea de a deține sau de a nu deține credințe religioase și de a practica sau de a nu practica o religie (a se vedea Hotărârea Kokkinakis v. Grecia din 25 mai 1993, Serie A nr. 260-A, p. 17, § 31, și Buscarini v. San Marino [GC], nr. 24645/94, § 34, CEDO 1999 1). Curtea a susținut că în societățile democratice, în care mai multe religii coexistă în cadrul unei și a aceleași populații, ar putea fi necesar să se pună restricții asupra acestei libertati pentru a concilia interesele diferitelor grupuri și să se asigure că convingerile tuturor sunt respectate (a se vedea hotărârea Kokkinakis menționată mai sus, p. 18, § 33). Curtea observă că este bine stabilit că Convenția se aplică în principiu membrilor forțelor armate și nu numai civililor.

Cu toate acestea, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea normelor Convenției în cazuri precum cele prezente, Curtea trebuie să țină cont de caracteristicile specifice ale vieții militare și de efectele sale asupra situației membrilor individuali forțelor armate (a se vedea Hotărârea Engel și alții v. Țările de Jos din 8 iunie 1976, Seria A nr. 22, p. 23, § 54 și, mutatis mutandis , Hotărârea Grigoriades c. Grecia din 25 noiembrie 1997, Raportul Hotărârilor și Deciziilor 1997-VII, p. 2589-90, § 45). Pentru a stabili dacă această dispoziție a fost încălcată în cazul instantaneu, trebuie să se cercete în primul rând dacă măsura în cauză constituie o interferență cu exercitarea reclamanților dreptului la „libertatea de a manifesta [religiile sau convingerile lor”.

Curtea consideră că, în alegerea de a continua o carieră militară, reclamanții acceptă de acord propriu un sistem de disciplina militară care, prin natura sa, implică posibilitatea de a pune pe anumite drepturi și libertăți ale membrilor forțelor armate limitări care nu ar putea fi impuse civililor (a se vedea Hotărârea Engel și alții menționată mai sus, p. 24, § 57). Statele pot adopta pentru armatele lor reglementări disciplinare care interzic acest fel de conduită, în special o atitudine inimică cu o ordine stabilită care reflectă cerințele serviciului militar (a se vedea Hotărârea Kalaç c. Turcia din 1 iulie 1997, Raporturi 1997-IV, p. 1210, § 28). Aceste limitări pot include obligația personalului militar să nu participe la mișcarea fundamentalistă islamică, care are drept scop și program asigurarea preeminenței normelor religioase (a se vedea Yanașık c. Turcia, cererea nr. 14544/89, Decizia Comisiei din 6 ianuarie 1993, Deciziile și Rapoartelor (DR) 74, p. 14). Curtea constată că nu se contează faptul că membrii forțelor armate (ofițeri armați și ofițeri necomisari) pot îndeplini sarcinile religioase în limitele impuse de cerințele de viață militară.

Din dovezile dinaintea acesteia, un comitet de nouă membri ai forțelor armate a examinat rapoartele de evaluare ale reclamanților – care a enumerat infracțiunile disciplinare pe care le-au comis și a declarat că erau membri ai sectelor cunoscute să aibă tendințe fundamentaliste – și a constatat că nu aveau profilul ofițerilor armate sau ofițerilor necomisari. Comitetul a concluzionat că reclamanții au încălcat disciplina militară și ar trebui să fie externați din armată. Curtea remarcă, de asemenea, că ordinul Consiliului Militar Suprem nu a fost bazat pe convingerile și opiniile religioase ale reclamanților, nici pe faptul că soțiile sau rudele lor purtau carve islamice, nici pe modul în care își îndeplineau sarcinile religioase, ci pe comportamentul și activitățile lor în încălcarea disciplinei militare și a principiului secularismului.

Curtea concluzionează că descărcarea de gestiune a reclamanților nu a constituit o ingerință în dreptul garantat de art. 9 din convenție. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că aceeași concluzie se aplică plângerilor reclamanților în temeiul articolului 10 din convenție. Rezultă că aceste plângeri sunt evident nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenție și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 § 4. Reclamanții se plâng că decizia Consiliului Militar Suprem constituie o încălcare a dreptului lor la respectarea vieții lor private și familiale, în măsura în care se bazează pe modul de viață și comportament al soțiilor lor și pe modul de viață și al soțiilor lor, se bazează pe art. 8 din Convenția, care prevede: „1.

Toată lumea are dreptul la respect pentru viața sa privată și de familie, casa lui și corespondența lui. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Guvernul susține că nu a existat nici o ingerință în dreptul reclamanților de a respecta viața lor privată și de familie, susținând că orice atitudine sau conduită, cum ar fi caracterul antisocial al reclamanților sau șarpele islamice ale soțiilor sau rudelor lor, nu au fost luate ca bază unică pentru descărcarea lor din armată.

Având în vedere concluzia pe care a ajuns deasupra Curții constată că, de asemenea, nu a existat nici o ingerință în drepturile reclamanților în temeiul articolului 8 din Convenție. Rezultă că această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 13 din Convenția luată în conjuncție cu articolele 8, 9 și 10 din lipsa oricărei autorități naționale independente înainte de care se pot prezenta plângeri cu orice perspectiva de succes.

art. 13 din Convenție prevede: „Toată persoana a căror drepturi și libertăți, astfel cum sunt prevăzute în [] Convenție, sunt încălcate, are un remediu eficace în fața unei autorități naționale, în ciuda faptului că încălcarea a fost comisă de persoane care acționează în calitate oficială.” Curtea reamintește că art. 13 din Convenție necesită o soluție în dreptul intern numai în ceea ce privește plângerile care pot fi considerate „argumentabile” în ceea ce privește Convenția (a se vedea, printre altele, Hotărârea Powell și Rayner v. Regatul Unit din 21 februarie 1990, Serie A nr. 172, p. 14, § 31). Având în vedere concluzia de mai sus privind plângerile reclamanților în temeiul articolelor 8, 9 și 10 din Convenție, Curtea constată că aceste plângeri nu pot fi considerate „argumentabile” în ceea ce privește Convenția.

În consecință, această plângere este, de asemenea, evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. II. având în vedere aplicațiile YALÇIN İNANÇ ȘEN Curtea constată că argumentele guvernamentale referitoare la aceste reclamante nu pot fi luate în considerare, pe cont propriu, ca o bază suficientă pentru a concluziona dacă plângerile reclamanților constituie sau nu o încălcare a drepturilor convenției lor. În consecință, Curtea consideră că sunt necesare informații factuale suplimentare de la guvern pentru a clarifica motivele pentru care reclamanții au fost concediați din armată. Din aceste motive, Curtea hotărăște în unanimitate să suspende examinarea cererii în ceea ce privește reclamanții al treilea și al cincilea; cererea este inadmisibilă în ceea ce privește primul, al doilea, al patrulea și al șaselea solicitant.

Mark Villiger Ireneu Cabral Barreto Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 45824/99 by Ziya ÇELİKATEȘ and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 3 October 2002 as a Chamber composed of Mr I. Cabral Barreto , President , Mr L. Caflisch , Mr P. Kūris , Mr R. Türmen , Mr B. Zupančič , Mrs H.S. Greve , Mr K. Traja, judges , and Mr M. Villiger , Deputy Section Registrar , Having regard to the above application lodged on 15 December 1998, Having regard to the partial decision of 7 November 2000, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Ziya Çelikateș, Salih Özdemir, Yalçın İnanç, Hüsamettin Koçak, Sedat Șen and Çetin Zamantıoğlu, are Turkish nationals, who were born in 1963, 1968, 1974, 1968, 1962 and 1961 respectively and live in different cities in Turkey.

They were represented before the Court by Mr Muharrem Turan, a lawyer practising in Istanbul. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. Following an administrative ordinance issued by the General Staff ( Genel Kurmay Bașkanlığı ) on 20 June 1995 the applicants and their families were denied access to the military premises on the ground that the photographs showing their wives carrying Islamic scarves were not acceptable for the military and social security identity cards. The applicants’ close relatives carrying Islamic scarves were also not allowed into the military buildings. On 9 December 1997 the second applicant received a warning letter from his superiors stating that he had failed to attend an official diner with his wife.

On 16 June 1998 the Supreme Military Council ( Yüksek Askeri Șura ) decided to discharge the applicants from the army on grounds of acts of “insubordination and immoral conduct” pursuant to Article 94 (b) of Law no. 926. The Government submit the following in the light of the intelligence reports concerning the applicants: – Captain Ziya Çelikateș was a member of the Nurculuk branch of the Nakșibendi sect. He had an antisocial character and his wife carried Islamic scarf. He refused to participate in social meetings because he believed that men and women should gather in separate rooms. His superiors considered the applicant as an insubordinate and undisciplined soldier. He was sentenced to six days’ and two days’ confinement for disobedience.

He received a severe reprimand for indifference to orders and written warnings on account of being absent when called out. – Non-commissioned officer Salih Özdemir was a member of the Menzil group of the Nakșibendi sect. He was involved in disseminating the Nakșibendi ideology and was actively participating in its meetings. He had an antisocial character and his wife carried Islamic scarf. The applicant was sentenced to sixteen days’ confinement for disobedience. He received warnings for being undisciplined. He was prosecuted on account of disseminating separatist propaganda against the invisibility of State. – Non-commissioned officer Yalçın İnanç was a member of the Nurculuk branch of the Nakșibendi sect.

He was involved in disseminating the ideology of the sect. He refused to attend social activities, including national and religious ceremonies and celebrations. He had an antisocial character and his wife carried Islamic scarf. – Non-commissioned officer Hüsamettin Koçak was a member of the Nakșibendi sect. He was involved in disseminating the ideology of the sect and inculcating in his colleagues’ children with religious ideology. His superiors considered the applicant as an insubordinate and an unreliable soldier. He adopted an extreme-right wing ideology. He was sentenced to three days’ confinement for lack of discipline. He received a written warning and a severe reprimand for disobeying orders.

– Non-commissioned officer Sedat Șen supported the “Revolutionary Islamic” opinion. He had an antisocial character and his wife carried Islamic scarf. – First Lieutenant Çetin Zamantıoğlu was a member of the Nakșibendi sect and was involved in the activities of the Fettulah Gülen’s Nur Path. He acted discriminatorily in favour of the soldiers under his command whose wives wore Islamic scarves. He was involved in disseminating the ideology of the sect. He held meetings with civilians who adopted extreme religious ideology. His superiors considered the applicant as an insubordinate and an unreliable soldier. He was sentenced to one day’s confinement for lack of discipline, three days’ confinement for disobeying rules and four days’ confinement for disobeying orders.

He received a severe reprimand for disobeying orders. A committee of nine members of the armed forces concluded, in the light of the findings of the above intelligence reports concerning the applicants, that the applicants had breached military discipline and that they should be discharged from the army. Subsequently, the Supreme Military Council based its decision on that opinion.

B. Relevant domestic law and practice 1. The Constitution The relevant provisions of the Constitution are as follows: Article 14 § 1 “None of the rights and freedoms set forth in the Constitution may be exercised with the aim of undermining the territorial integrity of the State or the indivisible unity of its people, imperilling the existence of the Turkish State and the Republic, abolishing fundamental rights and freedoms, handing over control of the State to a single individual or group or bringing about the dominance of one social class over the others, establishing discrimination on the grounds of language, race, religion or adherence to a religious sect or setting up by any other means a State order based on such beliefs and opinions.” Article 24 “Everyone shall have the right to freedom of conscience, faith and religious belief.

Prayers, worship and religious services shall be conducted freely, provided that they do not violate the provisions of Article 14. No one shall be compelled to participate in prayers, worship or religious services or to reveal his religious beliefs and convictions; nor shall he be censured or prosecuted because of his religious beliefs or convictions… No one may exploit or abuse religion, religious feelings or things held sacred by religion in any manner whatsoever with a view to causing the social, economic, political or legal order of the State to be based on religious precepts, even if only in part, or for the purpose of securing political or personal influence thereby.” Article 125 “All acts or decisions of the administration are subject to judicial review ... Decisions of the President of the Republic concerning matters within his sole jurisdiction and decisions of the Supreme Military Council shall not be subject to judicial review…

” Article 129 §§ 2, 3 and 4 of the Constitution provides that a disciplinary action cannot be imposed to the civil servants provided that that the right to defence is respected. Moreover, it lays out that the disciplinary actions, other that the warnings and the reprimands are subject to legal control. The provisions concerning the soldiers are reserved. Article 21 of Law on the Military Administrative High Court stipulates that the disciplinary actions imposed to the soldiers are not subject to legal control.

2. Law no. 357 (“the Military Legal Service Act”) Section 22 (c) of the Military Legal Service Act provides: “Irrespective of length of service, servicemen whose continued presence in the armed forces is adjudged to be inappropriate on account of breaches of discipline or immoral behaviour on one of the grounds set out below, as established in one or more documents drawn up during their service in the last military rank they held, shall be subject to the provisions of the Turkish Pensions Act… Where their conduct and attitude reveal that they have adopted unlawful opinions.” 3. Law no. 926 (“the Military Personnel Act”) Section 50 (c) of the Military Personnel Act provides: “Irrespective of length of service, servicemen whose continued presence in the armed forces is adjudged inappropriate on account of breaches of discipline and immoral behaviour shall be subject to the provisions of the Turkish Pensions Act.

The Regulations for Military Personnel shall lay down which authorities have jurisdiction to commence proceedings, to examine, monitor and draw conclusions from personnel assessment files and to carry out any other act or formality in such proceedings. A decision of the Supreme Military Council is required to discharge an officer whose case has been submitted by the Chief of Staff to the Supreme Military Council.” Section 94 (b) of the Military Personnel Act provides: “(b) Discharge from the army for the acts of insubordination and immoral conduct: Notwithstanding the seniority in the service, the non-commissioned officers whose maintenance is considered to be inappropriate for the acts of insubordination and immoral conduct are subject to Law on the Turkish Pension Fund.

The investigation, examination and follow-up of the notation reports and the formalities and the competent authorities fulfilling these duties are subject to the provisions of The Regulations on assessment of officers and non-commissioned officers.

The General Staff determines which non-commissioned officers’ cases concerning their discharge from the army should be examined by the Supreme Military Council.” 4. The Regulations on assessment of officers and non-commissioned officers Article 99 of the Regulations on assessment of officers and non-commissioned officers provides: “Irrespective of length of service, the compulsory retirement procedure shall be applied to all servicemen whose continued presence in the armed forces is adjudged to be inappropriate on account of breaches of discipline or immoral behaviour on one of the grounds set out below, as established in one or more documents drawn up during their service in the last military rank they held: ... (e) where by his conduct and attitude the serviceman concerned has provided evidence that he holds unlawful, subversive, separatist, fundamentalist and ideological political opinions or takes an active part in the propagation of such opinions.” COMPLAINTS The applicants complain under Article 8 of the Convention that the decision of the Supreme Military Council constitutes a breach of their right to respect for their private and family lives, insofar as it was based on their families’ and their wives’ way of life and behaviour.

The applicants complain under Articles 9 and 10 of the Convention that the decision of the Supreme Military Council amounts to a violation of their right to freedom of thought, conscience, religion and expression. They maintain that the implicit reasons for the aforementioned decision were their religious convictions and their wives’ Islamic scarf. The applicants complain under Article 13 of the Convention taken in conjunction with Articles 8, 9 and 10 of the lack of any independent national authority before which complaints can be brought with any prospect of success. THE LAW I. REGARDING THE APPLICANTS ZİYA ÇELİKATEȘ, SALİH ÖZDEMİR, HÜSAMETTİN KOÇAK AND ÇETİN ZAMANTIOĞLU A. Alleged violation of Articles 9 and 10 of the Convention The applicants complain that the decision of the Supreme Military Council amounts to a violation of their right to freedom of thought, conscience, religion and expression.

They maintain that the implicit reasons for the aforementioned decision were their religious convictions and their wives’ Islamic scarf. The applicants rely on Articles 9 and 10 of the Convention. Article 9 of the Convention provides: “1. Everyone has the right to freedom of thought, conscience and religion; this right includes freedom to change his religion or belief and freedom, either alone or in community with others and in public or private, to manifest his religion or belief, in worship, teaching, practice and observance. 2. Freedom to manifest one’s religion or beliefs shall be subject only to such limitations as are prescribed by law and are necessary in a democratic society in the interests of public safety, for the protection of public order, health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.” Article 10 of the Convention provides: “1.

Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public authority and regardless of frontiers. This Article shall not prevent States from requiring the licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.

2. The exercise of these freedoms, since it carries with it duties and responsibilities, may be subject to such formalities, conditions, restrictions or penalties as are prescribed by law and are necessary in a democratic society, in the interests of national security, territorial integrity or public safety, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, for the protection of the reputation or rights of others, for preventing the disclosure of information received in confidence, or for maintaining the authority and impartiality of the judiciary.” 1. The parties’ submissions (a) The Government The Government argue that the question whether the applicants should have been allowed to remain members of the armed forces lay at the heart of the issue before the Court.

The order for their discharge from the army had not amounted to an interference with their freedom of conscience, religion or belief but had served the purpose of dismissing members of the army who had displayed a lack of loyalty to the principle on which the Turkish nation was founded, namely secularism, and who had undermined the territorial integrity of the State and the indivisible unity of its people, which it was the task of the armed forces to guarantee. They maintain that conduct and activities in breach of that principle could entail the risk of undermining the order prevailing in the armed forces and that it was natural that such conduct should be regarded as incompatible with military discipline.

Relying, in particular, on the Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs and Gubi v. Austria judgment of 19 December 1994, the Kalaç v. Turkey judgment of 1 July 1997 and the Grigoriades v. Greece judgment of 25 November 1997, the Government submit that “the proper functioning of an army is hardly imaginable without legal rules designed to prevent servicemen from undermining military discipline” and that it was “accepted in Europe that discipline is essential to maintain the authority of the army and that the army is essential to ensure that democracy is protected from subversion, in accordance with one of the major objectives of the European Convention on Human Rights”. The Government point out that the applicants were members of sects known to have unlawful fundamentalist tendencies and that they had attended ideological meetings and committed various disciplinary offences, some of which had resulted in the imposition of penalties by their superiors.

They observe that, according to documents in the applicants’ personal files, a committee of nine members of the armed forces had concluded that the applicants had breached military discipline and that they should be discharged from the army. The Supreme Military Council had based its decision on that opinion. Furthermore, the Government highlight that any attitude or conduct such as the applicants’ antisocial character or their wives’ or relatives’ Islamic scarves had not been taken as the sole basis for their discharge from the army. (b) The applicants The applicants argue that the Convention guarantees extended to members of the armed forces and that the system of military discipline established by a State did not in itself run counter to that State’s obligations under the Convention.

In the applicants’ submission, the Government had sought to mislead the Court by mentioning all the disciplinary penalties that had been imposed on them in the course of their careers. Furthermore, the unfavourable assessment reports in respect of the applicants had been drawn up shortly before they had been discharged from the army and had not taken into account their previous positive assessments. The applicants maintain that their discharge from the army, ordered by an administrative body on the ground of their religious beliefs – for example, the fact that their wives wore Islamic headscarves – , amounted to an interference with their right to freedom of thought, conscience and religion.

They emphasise that the principle of secularism guaranteed freedom of religion and conscience. Referring to the Kruslin v. France judgment of 24 April 1990, Series A no. 176, p. 24, § 36, they point out that domestic law should afford protection against arbitrary interference by the authorities with the rights safeguarded by the first paragraph of Article 9 of the Convention. Where executive power was exercised in secret, the risks of arbitrariness were evident. The applicants add that officers and non-commissioned officers, like any other civil servants, were required by numerous legal provisions to abide by the fundamental principles governing the State, and that that obligation should be seen in the context of the rule of law and respect for human rights.

The principle of secularism in Turkey was not open to question; however, where such principles empowered the authorities to impose penalties in the event of failure to adhere to them, there should also be safeguards against arbitrariness and the scope and limitations of the authorities’ power should be strictly defined. The applicants refer in addition to the lack of evidence that their conduct had in any way undermined military life or the principle that Turkey was a secular State, and conclude that they had nonetheless been deprived of a career in which they excelled, on account of their religious beliefs. 2. The Court’s assessment The Court reiterates that, as enshrined in Article 9, freedom of thought, conscience and religion is one of the foundations of a ‘democratic society’ within the meaning of the Convention.

It is, in its religious dimension, one of the most vital elements that go to make up the identity of believers and their conception of life, but it is also a precious asset for atheists, agnostics, sceptics and the unconcerned. The pluralism indissociable from a democratic society, which has been dearly won over the centuries, depends on it.

That freedom entails, inter alia , freedom to hold or not to hold religious beliefs and to practise or not to practise a religion (see the Kokkinakis v. Greece judgment of 25 May 1993, Series A no. 260-A, p. 17, § 31, and Buscarini v. San Marino [GC], no. 24645/94, § 34, ECHR 1999 ‑ 1). The Court has held that in democratic societies, in which several religions coexist within one and the same population, it may be necessary to place restrictions on this freedom in order to reconcile the interests of the various groups and ensure that everyone’s beliefs are respected (see the Kokkinakis judgment cited above, p. 18, § 33). The Court observes that it is well established that the Convention applies in principle to members of the armed forces and not only to civilians.

However, when interpreting and applying the rules of the Convention in cases such as the present one, the Court must bear in mind the particular characteristics of military life and its effects on the situation of individual members of the armed forces (see the Engel and Others v. the Netherlands judgment of 8 June 1976, Series A no. 22, p. 23, § 54, and, mutatis mutandis , the Grigoriades v. Greece judgment of 25 November 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VII, pp. 2589-90, § 45). In order to determine whether this provision was infringed in the instant case it must first be ascertained whether the measure in issue amounted to an interference with the applicants’ exercise of their right to “freedom to manifest [their] religion or beliefs”.

The Court considers that in choosing to pursue a military career the applicants were accepting of their own accord a system of military discipline that by its very nature implied the possibility of placing on certain of the rights and freedoms of members of the armed forces limitations which could not be imposed on civilians (see the Engel and Others judgment cited above, p. 24, § 57). States may adopt for their armies disciplinary regulations forbidding this or that kind of conduct, in particular an attitude inimical to an established order reflecting the requirements of military service (see the Kalaç v. Turkey judgment of 1 July 1997, Reports 1997-IV, p. 1210, § 28). These limitations may include a duty for military personnel to refrain from participating in the Islamic fundamentalist movement, whose aim and programme is to ensure the pre-eminence of religious rules (see Yanașık v. Turkey, application no. 14524/89, Commission decision of 6 January 1993, Decisions and Reports (DR) 74, p. 14). The Court notes that it is not disputed that members of the armed forces (army officers and non-commissioned officers) can perform their religious duties within the limits imposed by the requirements of military life.

It appears from the evidence before it that a committee of nine members of the armed forces examined the applicants’ assessment reports – which listed the disciplinary offences they had committed and stated that they were members of sects known to have fundamentalist tendencies – and found that they did not have the profile of army officers or non-commissioned officers. The committee concluded that the applicants had breached military discipline and should be discharged from the army. The Court further notes that the Supreme Military Council’s order was based not on the applicants’ religious beliefs and opinions, nor on the fact that their wives or relatives wore Islamic headscarves, nor on the manner in which they performed their religious duties, but on their conduct and activities in breach of military discipline and the principle of secularism.

The Court concludes that the applicants’ discharge did not amount to an interference with the right guaranteed by Article 9 of the Convention. In the light of the foregoing the Court concludes that the same conclusion applies to the applicants’ complaints under Article 10 of the Convention. It follows that these complaints are manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4. B. Alleged violation of Article 8 of the Convention The applicants complain that the decision of the Supreme Military Council constitutes a breach of their right to respect for their private and family lives, insofar as it was based on their families’ and their wives’ way of life and behaviour.

They rely on Article 8 of the Convention, which provides: “1. Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence. 2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.” The Government maintain that there had been no interference with the applicants’ right to respect for their private and family life.

They submit that any attitude or conduct such as the applicants’ antisocial character or their wives’ or relatives’ Islamic scarves had not been taken as the sole basis for their discharge from the army. Having regard to the conclusion it reached above the Court finds that there was also no interference with the applicants’ rights under Article 8 of the Convention. It follows that this complaint is also manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4. C. Alleged violation of Article 13 of the Convention The applicants complain under Article 13 of the Convention taken in conjunction with Articles 8, 9 and 10 of the lack of any independent national authority before which complaints can be brought with any prospect of success.

Article 13 of the Convention provides: “Everyone whose rights and freedoms as set forth in [the] Convention are violated shall have an effective remedy before a national authority notwithstanding that the violation has been committed by persons acting in an official capacity.” The Court recalls that Article 13 of the Convention requires a remedy in domestic law only in respect of grievances which can be regarded as “arguable” in terms of the Convention (see, among many others, the Powell and Rayner v. the United Kingdom judgment of 21 February 1990, Series A no. 172, p. 14, § 31) Having regard to the conclusion it reached above concerning the applicants’ complaints under Articles 8, 9 and 10 of the Convention, the Court finds that these complaints cannot be considered as “arguable” in terms of the Convention.

It follows that this complaint is also manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4. II.

REGARDING THE APPLICANTS YALÇIN İNANÇ AND SEDAT ȘEN

The Court notes that the Government’s submissions concerning these applicants cannot be considered, on their own, as a sufficient basis for concluding whether or not the applicants’ complaints amount to a violation of their Convention rights. Accordingly, the Court considers that further factual information is required from the Government in order to clarify on what grounds the applicants were discharged from the army. For these reasons, the Court unanimously Decides to adjourn the examination of the application as far as it concerns the third and fifth applicants; Declares the application inadmissible as far as it concerns the first, second, fourth and sixth applicants. Mark Villiger Ireneu Cabral Barreto Deputy Registrar President