CASE OF İZZETTIN DOĞAN AND OTHERS v. TURKEY - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

İzzettin Doğan și alții v. Turcia [MC]

- 62649/10

Hotărârea din 26.4.2016 [MC]

Articolul 9

Articolul 9-1

Libertatea de religie

Manifestarea religiei sau a convingerilor

Refuzul de a le acorda servicii religioase publice membrilor confesiunii Alevi:

încălcare

Articolul 14

Discriminare

Tratamentul diferențiat al acestora în comparație cu cetățenii adepți ai ramurii majoritare a Islamului:

violation

În fapt

–

În iunie 2005, reclamanții, adepți ai confesiunii Alevi, înaintaseră o petiție către Primul-ministru, prin care îi solicitaseră recunoașterea caracterului de serviciu public pentru serviciile legate de practica confesiunii Alevi, acordarea statutului de locașuri de cult locurilor de cult Alevi (

cemevis

), permisiunea angajării liderilor religioși Alevi în calitate de funcționari publici și adoptarea unei secțiuni speciale în buget dedicate confesiunii Alevi. Departamentul de relații cu publicul al Primului-ministru le-a răspuns că este imposibil să se dea curs solicitării lor. Aproape 2,000 de persoane, inclusiv reclamanții, au contestat apoi acest refuz în fața Curții Administrative. În iulie 2007, Curtea Administrativă a respins cererea, stabilind că refuzul autorităților publice fusese conform cu legislația în vigoare. Reclamanții au introdus un recurs care a fost respins de către Curtea Administrativă Supremă.

În cererea lor din fața Curții Europene, reclamanții s-au plâns de existența unei încălcări a articolului 9 din Convenție, dat fiind refuzul îndeplinirii solicitărilor lor pentru exercitarea serviciilor publice de căte adepții confesiunii Alevi. Aceștia s-au mai plâns de existența unei încălcări a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 9, susținând faptul că membrii comunității Alevi au avut parte de un tratament mai puțin favorabil decât cetățenii care au aderat la ramura Sunni a Islamului.

Pe 25 noiembrie 2014, o Cameră a Curții s-a desesizat în favoarea Marii Camere.

În drept

Articolul 9: Refuzul contestat, care a echivalat cu interzicerea caracterului religios al confesiunii Alevi, a constituit o ingerință în dreptul reclamanților la libertatea de religie. Curtea a acceptat că ingerința în discuție fusese “prevăzută de lege” și urmărise un scop legitiv, și anume protecția ordinii publice.

Guvernul a prezentat mai multe argumente în justificarea acestor ingerințe. Acesta a susținut (a) că a respectat obligația de neutralitate în privința religiilor; (b) că, în ciuda restricțiilor impuse de lege, membrii confesiunii Alevi își puteau exercita libertatea de religie fără vreun impediment; (c) că autoritățile naționale beneficiau de o discreție considerabilă în această privință; și (d) că existau numeroase diferențe cu privire la definiția, resursele, ritualurile, ceremoniile și regulile Alevismului în Turcia.

Curtea a examinat fiecare din aceste motive pentru a verifica dacă fuseseră “relevante și suficiente” și dacă refuzul în discuție fusese “proporțional cu scopurile legitime urmărite”.

(a)

Obligația statului la neutralitate și imparțialitate cu privire la confesiunea Alevi

– Deși Constituția turcă garantează principiul laicității, care îi interzice statului să-și manifeste preferința pentru o religie sau o confesiune anume, atitudinea statului turc cu privire la confesiunea Alevi a încălcat dreptul comunității Alevi la existență autonomă, drept care constituia nucleul garanțiilor articolului 9 din Convenție. Această atitudine a autorităților statale nu a făcut nicio concesiune în privința specificităților comunității Alevi și a condus la încadrarea ultimei în categoria grupurilor religioase prevăzute de Legea nr. 677*, care instituia interdicții semnificative. Acest fapt fusese incompatibil cu obligația statului de neutralitate și imparțialitate și cu dreptul comunităților religioase la o existență autonomă.

(b)

Practicarea liberă a confesiunii lor de către membrii Alevi

: Legea nr. 677 stabilea o serie de interdicții semnificative cu privire la aceste grupuri religioase, legate, de exemplu, de utilizarea titlului “

dede

” (care indica liderul spiritual Alevi) și de stabilirea premiselor practicilor Sufi. Aceste practici fuseseră interzise și erau pedepsite cu pedeapsa închisorii și a amenzii. Curtea a exprimat îndoieli serioase cu privire la capacitatea unui grup religios caracterizat astfel de a-și practica liber credința și de a oferi învățături adepților săi fără încălcarea legislației menționate.

Mai mult, în afară de refuzul de a recunoaște

cemevis

ca locașuri de cult, Alevi a întâmpinat numeroase alte probleme care au afectat nu doar organizarea vieții religioase a comunității, ci și drepturile părinților Alevi, ai căror copii mergeau la școlile primare și secundare. Curtea a reținut anterior că sistemul educațional din Turcia nu fusese dotat în mod adecvat ca să asigure respectarea convingerilor părinților de confesiune Alevi **.

Mai mult, lipsa unui cadru juridic clar care să guverneze minoritățile religioase nerecunoscute, precum cea de confesiune Alevi, a provocat numeroase alte probleme de ordin juridic, organizațional și financiar cu privire la capacitatea de a construi locașuri de cult, de a primi donații sau subvenții și de a avea acces în justiție. Comunitățile religioase care funcționau ca fundații sau ca asociații întâmpinau numeroase obstacole juridice.

Prin urmare, Curtea nu a fost convinsă că libertatea comunității Alevi de a-și practica credința, libertate acordată de autorități, i-a permis acestei comunități să-și exercite pe deplin drepturile în baza articolului 9.

(c)

Marja de apreciere

– Obligația statului de neutralitate și imparțialitate excludea orice putere a sa de a stabili legitimitatea credințelor religioase și a mijloacelor de exprimare a unor asemenea credințe. Dreptul garantat de articolul 9 ar fi unul teoretic și iluzoriu dacă gradul discreției acordate statelor le-ar permite acestora să interpreeze noțiunea de confesiune religioasă atât de restrictiv, încât să priveze o formă de religie non-tradițională și minoritară, precum credința Alevi, de protecție juridică.

(d)

Lipsa consensului în cadrul comunității Alevi

– Faptul că exista o dezbatere în rândurile comunității Alevi cu privire la preceptele fundamentale ale confesiunii Alevi și cerințele comunității Alevi în Turcia nu afecta cu nimic caracterul ei de comunitate religioasă care beneficiază de drepturi în baza articolului 9 din Convenție. Existența unei asemenea dezbateri interne nu constituia un motiv pentru refuzul contestat, în special din momentul în care statul reclamat avusese posibilitatea să identifice și să adune toate cerințele comune cetățenilor Alevi, și din momentul în care s-a conturat un consens clar cu privire la chestiunile caracteristice autonomiei comunității Alevi și elementele fundamentale ale credinței.

În concluzie, în lipsa motivelor relevante și suficiente care să justifice refuzul recunoașterii, fapt care le-ar fi permis membrilor comunității Alevi să beneficieze efectiv de dreptul lor la libertatea de religie, statul reclamat și-a depășit marja de apreciere. Ingerința contestată nu a putut fi considerată necesară într-o societate democratică.

Concluzie

: încălcare (douăsprezece voturi la cinci).

Articolul 14 coroborat cu articolul 9: Faptele contestate se încadrau în câmpul de aplicare al articolului 9 din Convenție, iar “religia” era menționată expres în articolul 14 ca motiv interzis de discriminare. Articolul 14 fusese, așadar, aplicabil, date fiind circumstanțele de fapt ale cazului.

În dreptul turc, doar adepții majorității (Sunni) care înțelegea învățăturile Islamului beneficiau de serviciul religios public, pe când cetățenii Alevi erau privați de acest serviciu și de statutul corespunzător. În ciuda locului ocupat de confesiunea Alevi în teologia musulmană, nu exista niciun dubiu că aceasta era o convingere religioasă cu rădăcini adânci în societatea și istoria turce. Alevi alcătuiau o comunitate religioasă cu caracteristici deosebite în numeroase sfere, inclusiv în doctrina teologică, practicile religioase principale, locurile de cult și educație. Nevoile adepților ei de a fi recunoscuți și de a li se oferi servicii religioase publice erau comparabile cu nevoile celor pentru care serviciile religioase erau considerate un serviciu public. Reclamanții, în calitate de adepți Alevi, se aflaseră într-o situație comparabilă cu beneficiarii serviciului religios public oferit de către Ministerul Afacerilor Religioase (RAD).

Dreptul la libertatea religiei, protejat de articolul 9, includea libertatea de a-țimanifesta religia, împreună cu alții și în public sau în privat, prin cult, învățătură, practică și obiceiuri. Prin urmare, reclamanții au avut parte de un tratament mai puțin favorabil decât beneficiarii serviciului religios public, în ciuda faptului că se aflau într-o situație comparabilă.

Principalul argument invocat de către Guvern ca justificare pentru acest tratament diferențiat fusese bazat pe existeța unei dezbateri teologice referitoare la locul ocupat de confesiunea Alevi în religia musulmană. O asemenea abordare nu era conformă cu obligația statului de neutralitate și imparțialitate în privința religiilor și depășise, cu certitudine, marja de apreciere a statului în alegerea formei de cooperare cu diferitele confesiuni. În particular, existase un dezechilibru evident între situația reclamanților și cea a persoanelor care beneficiau de serviciul public religios, în special cu privire la regimurile juridice aplicabile și dreptul la subvenții de stat. Curtea nu a putut vedea de ce prezervarea caracterului secular al statului ar fi făcut necesară interzicerea caracterului religios al confesiunii Alevi și privarea acesteia aproape în întregime de beneficiile serviciului religios public.

În lumina considerentelor evidențiate în legătură cu articolul 9, Curtea și-a manifestat, de asemenea, dubiile cu privire la definirea clară de către sistemul turc a statutului juridic al cultelor religioase, în special a confesiunii Alevi. Comunitatea Alevi fusese privată de o protecție juridică ce i-ar fi permis să beneficieze efectiv de dreptul ei la libertatea de religie. Mai mult, regimului juridic care guvernează cultele religioase pare să-i fi lipsit criterii neutre și pare să fi fost inaccesibil, ipotetic vorbind, pentru confesiunea Alevi, de vreme ce nu oferea vreo garanție care să asigure că nu avea să devină o sursă de discriminare

de jure

și

de facto

împotriva adepților altor religii și convingeri. Într-o societate democratică bazată pe principiile pluralismului și respectului pentru diversitatea culturală, orice diferențiere pe criterii de religie sau convingeri presupunea motive convingătoare justificate.

Indiferent de forma de cooperare cu diferitele comunități religioase, statul avea sarcina să fixeze criterii obiective și nediscriminatorii, astfel încât comunităților religioase care o doreau, să li se acorde oportunitatea corectă de a solicita statutul care le conferea avantajele speciale destinate cultelor religioase.

În concluzie, date fiind existența comunității Alevi și rădăcinile ei adânci în societatea și istoria turce, importanța ca această comunitate să fie recunoscută din punct de vedere juridic, incapacitatea Guvernului de a justifica dezechilibrul evident dintre statutul conferit majorității adepților Islamului sub forma seviciului religios public și excluderea aproape totală a comunității Alevi de la acest serviciu, precum și lipsa măsurilor compensatorii, alegerea făcută de către statul reclamat i-a părut Curții manifest disproporționată cu scopul urmărit. Tratamentul diferențiat la care au fost supuși reclamanții, ca adepți Alevi, nu avusese o justificare obiectivă și rezonabilă.

Concluzie

: încălcare (șaisprezece voturi la unu).

Articolul 41: Constatările unei încălcări au constituit o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral invocat de către reclamanți.

* Legea nr. 677 din 30 noiembrie 1925 privind închiderea mănăstirilor dervișilor și a mormintelor, abolirea funcției de îngrijitor de morminte și abolirea și interzicerea anumitor titluri.

** Vezi

Mansur Yalçın și alții v. Turcia

,

21163/11

, 16 septembrie 2014,

Nota informativă 177

.