WIEWIÓRA c. POLOGNE

Reclamantul, dl. Krzysztof Konrad Wiewióra, este cetățean polonez născut în 1980, rezident la Czechowice-Dziedzice. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.

În ianuarie 2003, reclamantul s-a căsătorit cu J.W. În iunie 2003 s-a născut fiica lor, M.

La 9 septembrie 2008, tribunalul regional din Katowice a pronunțat divorțul dintre reclamant și J.W. cu vinovăție comună a soților. A încredințat custodia copilului mamei și a limitat autoritatea părintească a reclamantului la participarea la deciziile asupra chestiunilor care privesc copilul. I-a acordat reclamantului drept de vizită de miercuri după-amiază, o dată la două săptămâni la sfârșit de săptămână, o parte din vacanțele de Crăciun și Paști și vacanțele școlare, și i-a impus obligația de întreținere. Pentru a proceda astfel, tribunalul a luat în considerare raportul de expertiză care stabilea că copilul avea legături emoționale cu ambii părinți, dar îl considera pe mama drept persoană de referință și că aceasta era mai în stare să aibă grijă de copil. La 19 ianuarie 2009, curtea de apel din Katowice, hotărând asupra apelurilor formulate de ambele părți, a confirmat sentința menționată mai sus.

La 29 aprilie 2010, reclamantul a început o procedură tendând la modificarea sentinței de divorț în partea referitoare la autoritatea părintească și dreptul de vizită, cerând custodia lui M.

La 18 iunie 2010, tribunalul de district din Mikołów, hotărând asupra unei cereri a reclamantului de a executa dreptul său de vizită, a chemat pe J.W. să respecte, în termen de cel mult 19 iunie 2010, obligațiile sale prevăzute prin sentința de divorț, sub pedeapsa amenzii. La 4 octombrie 2010, o contestație a lui J.W. împotriva acestei hotărâri a fost respingă.

La 20 iunie 2010, reclamantul a cerut tribunalului să adopte o măsură provizoriu stabilind reședința copilului la el și locul școlării acestuia. Reclamantul a invidat, de asemenea, tribunalul să interzică contactele dintre M. și concubinul lui J.W., să reducă obligația sa de întreținere, să asigure lui și membrilor familiei paterne ai lui M. posibilitatea de a o vedea în timp ce era la mama și să modifice reglementarea referitoare la dreptul de vizită. La 29 iunie 2010, cererea reclamantului a fost respingă de tribunalul de district din Mikołów cu argumentul că statutul asupra reședinței copilului ar fi avut drept efect rezolvarea prin măsură provizoriu a chestiunii custoziei copilului pe care se referea procedura principală de modificare a sentinței de divorț. Potrivit tribunalului, reclamantul nu a demonstrat că interesul copilului exigea ca acesta să se pronunțe asupra chestiunilor menționată mai sus înainte de finalizarea procedurii principale.

În august 2010, J.W. s-a mutat cu M. și s-a stabilit cu noul concubin și copilul acestuia într-un oraș situat la aproximativ 300 km. L-a informat pe reclamant cu privire la mutarea sa.

Tot în august și în octombrie 2010, reclamantul a formulat două noi cereri de măsuri provizorii, invitând tribunalul să interzică lui J.W. să schimbe reședința copilului sau să o obligă să se întoarcă cu aceasta în orașul lor de reședință obișnuit, să stabilească locul școlării copilului în apropierea reședinței sale și să modifice reglementarea referitoare la dreptul de vizită. La 31 august și 21 octombrie 2010, cererile menționate mai sus ale reclamantului au fost respinse de tribunalul de district din Mikołów.

La 19 noiembrie 2010, tribunalul regional din Katowice a anulat hotărârea din 29 iunie 2010 și procedura conexă, cu argumentul că componența formației de judecată a tribunalului de district a fost neregulamentară, și a retrimis pentru reexaminare chestiunea dreptului de vizită al reclamantului, observând că a avut loc o schimbare a circumstanțelor.

Din dosarul cauzei rezultă că, între luna august 2010 și luna martie 2011, întâlnirile între interesați nu au avut loc.

La 14 martie 2011, tribunalul de district din Jasło, hotărând în calitate de jurisdicție de retrimittere, a adoptat o măsură provizoriu prin care i-a acordat reclamantului drept de vizită de două ori la sfârșit de săptămână pe lună cu posibilitatea de a duce copilul la el și a menținut pentru rest reglementarea obișnuită a contactelor acestora. La 27 mai 2011, tribunalul de district din Jasło a adoptat o măsură provizoriu prin care a autorizat contactele telefonice nelimitate între interesați și a decis preluarea alternativă de către părinți a cheltuielilor de călătorie ale copilului la domiciliul reclamantului.

Printr-o hotărâre din 17 mai 2012, tribunalul de district din Mikołów a respins cererea reclamantului din 29 aprilie 2010. Luând în considerare, în special, rapoartele de expertiză și rezultatele anchetelor sociale precum și declarațiile părților, tribunalul a considerat că modificarea reglementării referitoare la custodia copilului nu era indicată. Pentru tribunal, din elementele menționată mai sus rezulta: - că copilul avea relații pozitive cu ambii părinți dar J.W. era persoana sa de referință și legăturile cu ea erau mai strânse decât legăturile cu reclamantul; situația copilului era satisfăcătoare în măsura în care J.W. își îndeplinea în mod corespunzător obligațiile față de aceasta; - că copilul suferea din cauza lipsei de cooperare între părinți și situația în acest sens putea fi ameliorată dacă aceștia acceptau să coopereze mai bine în interesul fiicei lor; reclamantul nu a fost întotdeauna implicat în grad suficient în deciziile privind copilul dar acest lucru nu a cauzat prejudicii acesteia; - că reclamantul prezenta capacități educative și știa să stabilească relații cu copilul dar că putea uneori să aibă un comportament care merge împotriva interesului acesteia din cauza implicării sale puternice în conflictul care îl opunea fostei sale soții; personalitatea sa egocentrici și impulsivă era susceptibilă să limiteze capacitatea sa de a gestiona situații de tensiune și stres.

La 21 septembrie 2012, tribunalul de district din Jasło a adoptat o măsură provizoriu stabilind condițiile în care copilul trebuia să fie încredințat reclamantului în weekend. El a judecat, printre altele, că, o dată la două săptămâni, J.W. trebuia să îl conducă pe M. la domiciliul reclamantului și să îl ia ulterior de acolo, și că în weekend-ul următor trebuia să îl remită la un loc convenit de interesați.

La 17 octombrie 2012, tribunalul regional din Katowice, hotărând asupra apelului formulat de reclamant împotriva hotărârii din 17 mai 2012, a anulat aceasta și i-a acordat custodia copilului, limitând autoritatea părintească a lui J.W. la participarea la deciziile asupra chestiunilor care privesc copilul. Mai precis, tribunalul observa: - că de mai multe ori și în mod contrar dispozițiilor sentinței de divorț, J.W. restricționase participarea reclamantului la deciziile asupra chestiunilor privind copilul decidând unilateral, printre altele, asupra reședinței acestuia, școlării și îngrijirilor care îi vor fi acordate; ea se mutat în special cu copilul de cinci ori fără a consulta vreodată reclamantul asupra acestui punct, inclusiv într-un oraș situat la peste 300 km de reședința lor obișnuită; J.W. substituise astfel mediul obișnuit al copilului cu un nou focar cuprins de noul concubin și fiica acestuia; aceste mutări nu contribuiau la bunăstarea copilului care trebua să se adapteze la noi instituții școlare și să suporte deplasările repetate la domiciliul reclamantului; - că ca părinte înzestrat cu custodia, J.W. ar fi trebuit să pregătească întâlnirile lui M. cu tatăl și să mențină cu el, în interesul copilului, relații corespunzătoare; dar ea nu căutase să liniștească conflictul care o opunea reclamantului, ci l-o incitase dimpotrivă; copilul ar fi fost prins în acest proces incomprehensibil pentru ea și relația dintre ea și reclamant ar fi fost tulburată din cauza circumstanțelor imputabile în măsura cea mai mare lui J.W.; - că comportamentul lui J.W. ar fi fost asemănător cu un abuz al autorității părintești cerând o ingerință mai profundă a tribunalului în sfera drepturilor sale părintești; - că, în ciuda comportamentului său uneori greu de reconciliat cu interesul copilului, reclamantul era în general apt să asigure siguranța și bunăstarea fiicei sale, și, ținând seama de vârsta și gradul de maturitate al acesteia, era de dorit să se încheie rolul predominant al lui J.W. în relația lor și să se încredințeze copilul tatălui.

Din dosarul cauzei rezultă că M., după ce a fost informată de hotărârea tribunalului regional în prezența unui psiholog, reacționase cu frică și angoasă și refuzase să îl urmeze pe reclamant.

Intr-o dată nespecificată, J.W. a începu o procedură prin care cerea o revizuire a hotărârii din 17 octombrie 2012, custodia copilului și adoptarea unei măsuri provizorii stabilind reședința acestuia la ea.

Din dosarul cauzei rezultă că, după hotărârea din 17 octombrie, reclamantul ar fi încercat să retragă copilul de la J.W.; la 10 decembrie 2012, el s-ar fi prezentat în special la școala acesteia, ar fi intrat în clasa și ar fi cerut-o să îl urmeze; M. ar fi căutat să se refugieze, reclamantul ar fi urmărit-o și ar fi încercat să plece cu ea; la ieșirea din școală, el ar fi fost arestat de agenții de poliție alertați de directoarea instituției și ar fi încheiat prin a le-o remite pe copil.

La 14 iunie 2013, tribunalul de district din Pszczyna, hotărând asupra cererii menționată mai sus a lui J.W., anulă hotărârea din 17 octombrie 2012, revenind custodia copilului mamei și limitând autoritatea părintească a reclamantului la participarea la deciziile asupra chestiunilor care privesc minora. În motivele sale, tribunalul observa, în special: - că M., informată de hotărârea tribunalului regional din Katowice, fusese speriată de posibilitatea executării acesteia și că, într-o scrisoare, îi făcuse cunoscut reclamantului dorința de a rămâne la mama; încercarea eșuată a reclamantului de a prelua din nou custodia copilului constituise pentru ea o experiență traumatizantă și îi compromisese încrederea în tatăl; - că J.W., având exercitat singură custodia copilului de mai bine de șapte ani, era mai în stare să aibă grijă de el; copilul se obișnuise cu această situație și exprimase în mod neechivoc dorința de a-l vedea pe reclamant doar ocazional; de altfel, din octombrie 2012 înainte, întâlnirile dintre interesați nu ar mai fi avut loc.

La 6 iunie 2014, apelul reclamantului împotriva hotărârii din 14 iunie 2013 a fost respins de tribunalul regional din Katowice. În motivele sale tribunalul observa: - că incidentele care s-au produs după adoptarea hotărârii tribunalului regional din Katowice din 17 octombrie 2012 îl obligau să reconsidere situația copilului, în conformitate cu dispozițiile articolului 577 din codul de procedură civilă (paragraf 22 mai jos); - că în lumina raportului de expertiză realizat în cursul procedurii de apel, în ciuda legăturilor cu reclamantul, copilul era mult mai atașat mamei și separarea de aceasta ar fi fost incomprehensibilă și prejudiciabilă pentru M.; în lumina vârstei și gradului de maturitate, dorința copilului de a rămâne cu mama trebuia să fie luată în considerare pentru a-și menține echilibrul; - că reclamantul avea dificultăți în a înțelege nevoile copilului și arăta o tendință de a le confunda cu ale sale; încercarea sa eșuată de a prelua custodia acesteia, condamnarea sa pentru tulburări ale ordinii publice la școala lui M. precum și scrisorile pe care le trimisese lui J.W., în care o amenința că va interzice contactele acesteia cu copilul dacă refuza să i-o remită, ar fi fost o demonstrație a acestui fapt; - că era necesar să se mențină contactele între minora și reclamant; chiar dacă în viitor J.W. ar împiedica întâlnirile lor, reclamantul ar avea libertatea de a cere judecătorului să execute dreptul său de vizită.

Între timp, la 17 iunie 2013, o cerere a reclamantului tendând să oblige J.W. să îi remită copilul a fost respingă de tribunalul de district din Pszczyna. B. Legea internă relevantă

Potrivit articolului 577 din codul de procedură civilă, tribunalul hotărând asupra custoziei copilului poate reforma hotărârea sa în această materie în caz de necesitate de a proteja interesul persoanei vizate de procedură.

Potrivit articolului 95 §§ 1 și 3 din codul familiei (CF), autoritatea părintească cuprinde, în particular, drepturile și obligațiile care revin părinților în calitate de gardieni ai copilului, averii și educației acestuia. De asemenea, autoritatea părintească trebuie exercitată ținând seama de interesul copilului și al societății în ansamblu. 24. art. 107 § 1 din CF enunță că în caz de separare a părinților tribunalul poate hotărî cu privire la modalitățile de exercitare a autorității părintești ținând corespunzător seama de interesul copilului. 25. art. 113 § 1 din CF prevede că, indiferent de autoritatea părintească, părinții au dreptul să fie în contact cu copilul. PLÂNGERILE

Invocând articolele 6 § 1, 8 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de deciziile referitoare la autoritatea sa părintească și custodia copilului, și reprochează autorităților naționale că nu au reglementat în mod corespunzător chestiunea dreptului său de vizită și că nu i-au asigurat exercitarea efectivă a acestui drept. El consideră că deciziile menționată mai sus au fost discriminatorii la adresa sa în raport cu mama copilului. ÎN DREPT

Invocând articolele 6 § 1, 8 și 14 din Convenție, reclamantul se plânge de o violare a dreptului său la respectul vieții sale familiale.

Curtea consideră în circumstanțele cauzei prezente că se cuvine a examina sesizarea în ansamblu sub aspectul articolului 8 din Convenție, a cărui parte relevantă este formulată după cum urmează: "1. Orice persoană are dreptul la respectul vieții private și familiale (...). 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care ingerința este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, ordinea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau moralei, sau protecția drepturilor și libertăților altora."

Ea reamintește că art. 8 tinde în esență la apărarea individului împotriva ingerințelor arbitrare ale puterilor publice și că poate genera, pe de altă parte, obligații pozitive inerente unui "respect" efectiv al vieții familiale. Frontiera dintre obligațiile pozitive și obligațiile negative ale Statului potrivit acestei dispoziții nu se pretează la o definiție precisă; principiile aplicabile sunt totuși comparabile. În ambele cazuri, trebuie să se țină seama de echilibrul corect care trebuie menținut între interesele concurente ale individului și ale societății în ansamblu. De asemenea, în ambele ipoteze, Statul se bucură de o anumită marjă de apreciere (Hokkanen c. Finlanda, 23 septembrie 1994, § 55, seria A nr. 299-A).

Obligația autorităților naționale de a lua măsuri pentru a facilita întâlnirile dintre un părinte și copilul acestuia nu este absolută. Punctul decisiv constă în a ști dacă autorități naționale au luat, pentru a facilita vizitele, toate măsurile necesare pe care se putea rezonabil cere de la ele în caz dat (Hokkanen, citat mai sus, § 58).

Autorități naționale se bucură de raporturi directe cu toți interesații. Curtea nu are deci sarcina de a reglementa chestiunile de custodie și vizită; totuși, îi revine sarcina de a aprecia sub aspectul Convenției deciziile pe care aceștia le-au pronunțat în exercitarea puterii lor de apreciere. Marja de apreciere acordată autorităților naționale competente variază în funcție de natura chestiunilor în litigiu și importanța intereselor în joc. Curtea recunoaște că autorități se bucură de o mare latitudine în particular în materie de drept de custodie. Trebuie exercitat totuși un control mai rigoros asupra restricțiilor suplimentare, cum sunt cele aduse de autorități la dreptul de vizită al părinților, și asupra garanțiilor juridice destinate să asigure protecția efectivă a dreptului părinților și copiilor la respectul vieții familiale. Aceste restricții suplimentare comportă riscul de a slăbi relațiile familiale dintre un copil mic și ambii părinți (Sommerfeld c. Germania [Marea Cameră], nr. 31871/96, §§ 62-63, CEDO 2003-VIII).

În cauza prezentă, Curtea observă că deciziile prin care autorități naționale au decis să limiteze autoritatea părintească a reclamantului la participarea la deciziile asupra chestiunilor care privesc copilul și dreptul de vizită au constituit într-adevăr o ingerință în dreptul acestuia la respectul vieții sale familiale, din care rezultă o obligație pozitivă pentru Stat de a menține relațiile personale dintre interesați (T. c. Republica Cehă, nr. 19315/11, § 105, 17 iulie 2014). Ea observă că măsurile luate, întemeiute pe dispozițiile relevante din codul familiei și codul de procedură civilă, erau prevăzute de lege. Din motivele reținute de jurisdicțiile interne rezultă că aplicarea lor avea pentru obiectiv salvgardarea intereselor copilului. Măsurile incriminate urmăreau deci un scop legitim în conformitate cu paragraf al doilea al articolului 8, și anume protecția drepturilor și libertăților altora.

Se cuvine să examineze, în lumina ansamblului cauzei, dacă motivele invocate pentru justificarea măsurilor litigioase erau pertinente și suficiente în scopul paragraf al doilea al articolului 8 din Convenție, și dacă procesul decizional, considerat ca întreg, asigurare reclamantului protecția necesară a intereselor sale, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei (Sommerfeld, citat mai sus, §§ 62, 66 și 68).

În cauza prezentă, Curtea observă că, prin sentința pronunțând divorțul dintre reclamant și fosta sa soție, custodia copilului a fost acordată mamei acestuia, în timp ce reclamantul i s-a acordat drept de vizită de miercuri după-amiază, o dată la două săptămâni și o parte din vacanțele școlare, și că i s-a văzut limitată autoritatea părintească la participarea la deciziile asupra chestiunilor privind copilul. Pentru a ajunge la decizia lor, jurisdicțiile naționale s-au bazat în special pe un raport de expertiză stabilind atașamentul puternic al copilului la mama și o mai bună capacitate educativă a acesteia (paragraf 4 mai sus).

Curtea observă că decizia adoptată aproximativ trei ani și opt luni mai târziu la finalizarea procedurii demarate de reclamant în vederea modificării sentinței de divorț a acordat custodia copilului interesatului, limitând autoritatea părintească a lui J.W. la participarea la deciziile asupra chestiunilor care privesc minora. Potrivit motivelor sale, nerespectarea de către J.W. a drepturilor părintești ale reclamantului și efectele prejudiciabile pentru minora ale unor alegeri ale acesteia determinaseră judecătorii să considere că nu mai era în interesul copilului să rămână cu mama (paragraf 14 mai sus).

Curtea observă că, printr-o hotărâre pronunțată aproximativ opt luni mai târziu, tribunalul de district din Pszczyna, hotărând asupra cererii mamei copilului, anulă hotărârea favorabilă reclamantului, readucând custodia copilului lui J.W. și limitând autoritatea părintească a interesatului la participarea la deciziile asupra chestiunilor care privesc minora. Această hotărâre a fost confirmată în apel de tribunalul regional din Katowice. Din motivele hotărârilor menționată mai sus rezultă că adoptarea acestora revenise schimbării circumstanțelor care intervoise între timp, în particular încercarea eșuată a interesatului de a prelua din nou custodia copilului și comportamentul nepotrivit al acestuia față de fosta sa compană. Raportul de expertiză realizat de autorități relata impactul negativ al incidentelor în cauză asupra stării emoționale a copilului și o deteriorare a legăturilor emoționale dintre ea și interesatul. Ținând seama de elementele menționată mai sus precum și dorința exprimată de copil de a rămâne cu mama, tribunalele decidaseră că cea mai bună cale de a proteja interesul minorei era să nu schimbe mediul obișnuit al acesteia (paragrafe 18-19 mai sus).

Pentru atât cât reclamantul se plânge de nerespectarea de către autorități naționale a reglementării în mod corespunzător a dreptului său de vizită și asigurarea exercitării efective a acestuia, Curtea observă în prima rând că potrivit sentinței de divorț, reclamantul obținuse un drept larg de vizită. Ea observă de asemenea că autorități reacționaseră la cererea sa de a asigura execuția dreptului său de vizită prin a-i șomă pe J.W. să nu împiedice întâlnirile cu copilul sub pedeapsa amenzii (paragraf 5 mai sus). Curtea observă de asemenea că, în hotărârea pronunțată la 19 noiembrie 2010, tribunalul regional din Katowice ținuse seama de dificultățile cauzate interesatului de mutarea copilului decisă unilateral de J.W. și ordonase jurisdicției inferioare să examineze modalitățile dreptului de vizită al acestuia la lumina circumstanțelor noi în raport cu schimbarea reședinței minorei (paragraf 10 mai sus). În aplicarea hotărârii sale, tribunalul de district din Jasło modificase dreptul de vizită al reclamantului permițând ca întâlnirile dintre interesați să aibă loc la domiciliul acestuia (paragraf 17 mai sus). Mai târziu, modalitățile întâlnirilor dintre interesați fuseseră rearanajte la mai multe ocazii de acest tribunal pentru a le facilita (paragrafe 12 și 14 mai sus). De altfel, tribunalele care decideau readucerea custoziei copilului lui J.W. insistaseră asupra necesității menținerii contactelor dintre interesați (paragraf 19 mai sus). Curtea observă că după luna octombrie 2012, reclamantul nu realizase dreptul său de vizită (paragraf 19 mai sus) și că, cu excepția cazului menționat mai sus la paragraf 6, niciodată nu mai ceruse autorităților să asigure execuția acestuia.

Curtea observă că motivele hotărârilor incriminate arată că, fără a neglija interesele reclamantului, jurisdicțiile naționale examinaseră cu atenție situația copilului, în particular ordonând stabilirea rapoartelor de expertiză și desfășurarea anchetelor sociale, și niciodată nu negaraseră reclamantului dreptul de a menține contactele cu copilul. Demersurile lor par a fi fost efectuate în privință interesului copilului care manifestase dorința de a rămâne la mama (Bozkuș c. Turcia (decizie), nr. 22271/11, 19 februarie 2013). Curtea reamintește că deja judecata că interesul superior al copilului putea, după natura și gravitate, să prevaleze asupra celui al părintelui (E.P. c. Italia, nr. 31127/96, § 62, 16 septembrie 1999). În cauza prezentă, observă că, în cadrul procedurilor menționată mai sus, reclamantul fusese ascultat de jurisdicțiile naționale și avusese libertatea de a prezenta argumentele în favoarea sa.

Ținând seama de elementele menționată mai sus, Curtea estimă că hotărârile incriminate se întemeiaseră pe motive pertinente și suficiente și vizaseră păstrarea interesului copilului. Autorități naționale competente, mai bine situate decât judecătorul internațional pentru a aprecia elementele de care dispuneau, nu depășiseră marja de apreciere pentru a ajunge la deciziile stabilite (Hokkanen, citat mai sus, § 64).

Curtea estimé că niciun element din dosarul cauzei nu permite a spune că conduita tribunalelor fusese motivată de calitate de părinte al reclamantului. Într-adevăr, deciziile adoptate pe tot parcursul procedurii arată clar că interesul minorei și aptitudinea părinților să aibă grijă de ea au ghidat judecătorii (Dobrescu c. România (decizie), nr. 10520/09, § 53, 31 august 2010).

Rezultă din aceasta că sesizarea trebuie respingă pentru lipsă evidentă de temei, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, unanim, Declară sesizarea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 26 mai 2016. Fatoș Aracı András Sajó Grefieră adjunctă Președinte

Le requérant, M. Krzysztof Konrad Wiewióra, est un ressortissant polonais né en 1980 et résidant à Czechowice-Dziedzice. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

En janvier 2003, le requérant épousa J.W. En juin 2003 naquit leur fille, M.

Le 9 septembre 2008, le tribunal régional de Katowice prononça le divorce entre le requérant et J.W. aux torts partagés des époux. Il confia la garde de l’enfant à la mère et limita l’autorité parentale du requérant à la participation aux décisions sur les sujets concernant l’enfant. Il accorda au requérant un droit de visite à raison du mercredi après-midi, d’un week-end sur deux, d’une partie des fêtes de Noël et de Pâques et des vacances scolaires, et lui adjoignit une obligation alimentaire. Pour ce faire, le tribunal avait pris en compte le rapport d’expertise établissant que l’enfant avait des liens affectifs avec ses deux parents mais qu’il considérait sa mère comme la personne de référence et que cette dernière était plus à même de s’occuper de l’enfant. Le 19 janvier 2009, la cour d’appel de Katowice, statuant sur les appels interjetés par les parties, confirma le jugement susmentionné.

Le 29 avril 2010, le requérant entama une procédure tendant à la modification du jugement de divorce dans la partie relative à l’autorité parentale et au droit de visite et demandant la garde de M.

Le 18 juin 2010, le tribunal de district de Mikołów, statuant sur une demande du requérant de faire exécuter son droit de visite, invita J.W. à respecter, au plus tard le 19 juin 2010, ses obligations telles que prévues par le jugement de divorce, sous peine d’amende. Le 4 octobre 2010, un recours de J.W. contre cette décision fut rejeté.

Le 20 juin 2010, le requérant demanda au tribunal d’adopter une mesure provisoire fixant la résidence de l’enfant chez lui et son lieu de scolarisation. Le requérant invita en outre le tribunal à prononcer une interdiction des contacts entre M. et le compagnon de J.W., à réduire son obligation alimentaire, à assurer à lui-même et aux membres de la famille paternelle de M. la possibilité de la voir pendant qu’elle était chez sa mère et à modifier la règlementation relative au droit de visite. Le 29 juin 2010, la demande du requérant fut rejetée par le tribunal de district de Mikołów au motif que le fait de statuer sur la résidence de l’enfant aurait eu pour effet de trancher par une mesure provisoire la question de la garde de l’enfant sur laquelle portait la procédure principale relative à la demande tendant à la modification du jugement de divorce. Selon le tribunal, le requérant n’avait pas démontré que l’intérêt de l’enfant exigeait qu’il statuât sur les questions susmentionnées avant l’issue de la procédure principale.

En août 2010, J.W. déménagea avec M. et s’installa avec son nouveau compagnon et l’enfant de celui-ci dans une ville située à environ 300 km. Elle informa le requérant de son déménagement.

Toujours en août ainsi qu’en octobre 2010, le requérant introduisit deux nouvelles demandes de mesures provisoires, invitant le tribunal à interdire à J.W. de changer la résidence de l’enfant ou bien à l’obliger à revenir avec elle dans leur ville de résidence habituelle, à fixer le lieu de la scolarisation de l’enfant à proximité de sa résidence à lui et à modifier la réglementation relative au droit de visite. Le 31 août et le 21 octobre 2010, les demandes susmentionnées du requérant furent rejetées par le tribunal de district de Mikołów.

Le 19 novembre 2010, le tribunal régional de Katowice annula la décision du 29 juin 2010 ainsi que la procédure y afférente, au motif que la composition de la formation de jugement du tribunal de district avait été irrégulière, et renvoya pour réexamen la question du droit de visite du requérant, en relevant qu’il y avait eu un changement de circonstances.

Il ressort du dossier que, entre le mois d’août 2010 et le mois de mars 2011, les rencontres entre les intéressés n’eurent pas lieu.

Le 14 mars 2011, le tribunal de district de Jasło, statuant en tant que juridiction de renvoi, adopta une mesure provisoire par laquelle il accordait au requérant un droit de visite à raison de deux week-ends par mois avec la possibilité d’emmener l’enfant chez lui et maintenait pour le reste la réglementation habituelle de leurs contacts. Le 27 mai 2011, le tribunal de district de Jasło adopta une mesure provisoire par laquelle il autorisait les contacts téléphoniques illimités entre les intéressés et décidait la prise en charge alternée par les parents des frais de voyage de l’enfant au domicile du requérant.

Par une décision du 17 mai 2012, le tribunal de district de Mikołów rejeta la demande du requérant du 29 avril 2010. Prenant en compte, notamment, les rapports d’expertise et les résultats des enquêtes sociales ainsi que les déclarations des parties, le tribunal estimait que la modification de la réglementation relative à la garde de l’enfant n’était pas indiquée. Pour le tribunal, il ressortait des éléments susmentionnés : - que l’enfant avait des liens positifs avec ses deux parents mais que J.W. était sa personne de référence et ses liens avec elle étaient plus étroits que ses liens avec le requérant ; la situation de l’enfant était satisfaisante dès lors que J.W. s’acquittait convenablement de ses obligations envers elle ; - que l’enfant souffrait du manque de coopération entre ses parents et la situation à cet égard pouvait être améliorée si ces derniers acceptaient de mieux coopérer dans l’intérêt de leur fille ; le requérant ne fut pas toujours impliqué à un degré suffisant dans les décisions concernant l’enfant mais cela n’avait pas occasionné de préjudice à cette dernière ; - que le requérant présentait des capacités éducatives et savait nouer des liens avec l’enfant mais qu’il pouvait parfois avoir un comportement allant à l’encontre de son intérêt en raison de sa forte implication dans le conflit l’opposant à son ex-épouse; sa personnalité égocentrique et impulsive était susceptible de limiter son aptitude à gérer des situations de tension et de stress.

Le 21 septembre 2012, le tribunal de district de Jasło adopta une mesure provisoire fixant les conditions dans lesquelles l’enfant devait être confiée au requérant pendant les week-ends. Il jugea, entre autres, que, un week-end sur deux, J.W. devait conduire M. au domicile du requérant et l’y reprendre par la suite, et que le week-end suivant, elle devait la lui remettre à un endroit convenu par les intéressés.

Le 17 octobre 2012, le tribunal régional de Katowice, statuant sur l’appel interjeté par le requérant contre la décision du 17 mai 2012, réforma celle-ci en lui attribuant la garde de l’enfant et en limitant l’autorité parentale de J.W. à la participation aux décisions sur les matières concernant l’enfant. Plus précisément, le tribunal observait : - qu’à plusieurs reprises et d’une manière contraire aux dispositions du jugement de divorce, J.W. avait restreint la participation du requérant aux décisions sur les sujets concernant l’enfant en décidant unilatéralement, entre autres, de sa résidence, de sa scolarisation et des soins qui lui seraient prodigués ; elle avait notamment déménagé avec l’enfant à cinq reprises sans jamais avoir consulté le requérant sur ce point, y compris dans une ville située à plus de 300 km de leur résidence habituelle ; J.W. avait ainsi substitué à l’environnement habituel de l’enfant un nouveau foyer comprenant son nouveau compagnon et la fille de ce dernier ; ces déménagements ne contribuaient pas au bien-être de l’enfant qui avait dû s’adapter à de nouveaux établissements scolaires et supporter les déplacements répétés au domicile du requérant ; - qu’en tant que parent investi du droit de garde, J.W. aurait été tenue de préparer les rencontres de M. avec son père et d’entretenir avec lui, dans l’intérêt de l’enfant, des rapports convenables ; or, elle n’avait pas cherché à calmer le conflit qui l’opposait au requérant, mais elle l’avait, au contraire, attisé ; l’enfant aurait été prise dans cet engrenage incompréhensible pour elle et la relation entre elle et le requérant aurait été troublée du fait de circonstances imputables dans une large mesure à J.W. ; - que le comportement de J.W. se serait apparenté à un abus d’autorité parentale appelant à une ingérence plus poussée du tribunal dans la sphère de ses droits parentaux ; - que, nonobstant son comportement parfois difficilement conciliable avec l’intérêt de l’enfant, le requérant était globalement apte à assurer la sécurité et le bien-être de sa fille, et, compte tenu de l’âge et du degré de maturité de cette dernière, il était souhaitable de mettre un terme au rôle prédominant de J.W. dans leur relation et de confier l’enfant à son père.

Il ressort du dossier que M., après avoir été informée de la décision du tribunal régional en présence d’un psychologue, avait réagi avec peur et angoisse et avait refusé de rejoindre le requérant. 17. À une date non précisée, J.W. entama une procédure par laquelle elle demandait une révision de la décision du 17 octobre 2012, la garde de l’enfant et l’adoption d’une mesure provisoire fixant sa résidence chez elle.

Il ressort du dossier que, après la décision du 17 octobre, le requérant aurait tenté de retirer l’enfant à J.W. ; le 10 décembre 2012, il se serait notamment rendu à son école, aurait pénétré dans sa classe et lui aurait demandé de le suivre ; M. aurait cherché à s’enfuir, le requérant l’aurait poursuivie et aurait tenté de s’échapper avec elle ; à la sortie de l’école, il aurait été arrêté par les agents de police alertés par la directrice de l’établissement et aurait fini par leur remettre l’enfant.

Le 14 juin 2013, le tribunal de district de Pszczyna, statuant sur la demande susmentionnée de J.W., réforma la décision du 17 octobre 2012, en réattribuant la garde de l’enfant à la mère et en limitant l’autorité parentale du requérant à la participation aux décisions sur les sujets concernant la mineure. Dans ses motifs, le tribunal relevait, notamment : - que M., informée de la décision du tribunal régional de Katowice, avait été effrayée par la possibilité de sa mise en œuvre et que, dans une lettre, elle avait fait part au requérant de son souhait de rester chez sa mère ; la tentative manquée du requérant pour reprendre l’enfant avait constitué pour elle une expérience traumatisante et avait compromis sa confiance à l’égard de son père ; - que J.W., ayant exercé seule la garde de l’enfant depuis plus de sept ans, était plus à même de s’occuper d’elle ; l’enfant était habituée à cette situation et avait exprimé d’une manière non équivoque son souhait de voir le requérant seulement occasionnellement ; d’ailleurs, depuis octobre 2012, les rencontres entre les intéressés n’auraient plus eu lieu.

Le 6 juin 2014, l’appel du requérant contre la décision du 14 juin 2013 fut rejeté par le tribunal régional de Katowice. Dans ses motifs le tribunal observait : - que les incidents s’étant produits après l’adoption de la décision du tribunal régional de Katowice du 17 octobre 2012 l’obligeaient à reconsidérer la situation de l’enfant, conformément aux dispositions de l’article 577 du code de procédure civile (paragraphe 22 ci-dessous) ; - qu’au vu du rapport de l’expertise réalisée au cours de la procédure d’appel, nonobstant ses liens avec le requérant, l’enfant était beaucoup plus attachée à sa mère et sa séparation d’avec elle serait incompréhensible et préjudiciable pour M.; au vu de son âge et son degré de maturité, le souhait de l’enfant de rester avec sa mère devait être pris en compte afin de maintenir son équilibre ; - que le requérant avait des difficultés à comprendre les besoins de l’enfant et montrait une tendance à les confondre avec les siens ; sa tentative manquée de reprendre sa garde, sa condamnation pour troubles à l’ordre public à l’école de M. ainsi que les lettres qu’il avait fait parvenir à J.W., dans lesquelles il la menaçait de faire interdire ses contacts avec l’enfant si elle refusait de la lui remettre, en auraient été une démonstration ; - qu’il y avait lieu de maintenir les contacts entre la mineure et le requérant ; même si à l’avenir J.W. empêchait leurs rencontres, le requérant aurait le loisir de demander au juge de faire appliquer son droit de visite.

Entre-temps, le 17 juin 2013, une demande du requérant tendant à obliger J.W. à lui remettre l’enfant fut rejetée par le tribunal de district de Pszczyna. B. Le droit interne pertinent

Selon l’article 577 du code de procédure civile, le tribunal statuant sur la garde de l’enfant peut réformer sa décision en la matière en cas de nécessité de protéger l’intérêt de la personne concernée par la procédure.

D’après l’article 95 §§ 1 et 3 du code de la famille (CF), l’autorité parentale englobe, notamment, les droits et obligations qui incombent aux parents en leur qualité de gardiens de l’enfant, de son patrimoine et de son éducation. Par ailleurs, l’autorité parentale doit être exercée en tenant compte de l’intérêt de l’enfant et de celui de la société dans son ensemble.

L’article 107 § 1 du CF énonce qu’en cas de séparation des parents le tribunal peut statuer sur les modalités de l’exercice de l’autorité parentale en prenant dûment en compte l’intérêt de l’enfant.

L’article 113 § 1 du CF dispose que, indépendamment de leur autorité parentale, les parents ont le droit d’être en contact avec leur enfant. GRIEFS

Invoquant les articles 6 § 1, 8 et 14 de la Convention, le requérant se plaint des décisions concernant son autorité parentale et la garde de l’enfant, et il reproche aux autorités nationales de ne pas avoir règlementé de la manière requise la question de son droit de visite et de lui ne pas avoir assuré l’exercice effectif de ce droit. Il considère que les décisions susmentionnées ont été discriminatoires à son égard par rapport à la mère de l’enfant. EN DROIT

Invoquant les articles 6 § 1, 8 et 14 de la Convention, le requérant se plaint d’une violation de son droit au respect de sa vie familiale.

La Cour considère dans les circonstances de l’espèce qu’il convient d’examiner la requête dans son ensemble sous l’angle de l’article 8 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale (...). 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

Elle rappelle que l’article 8 tend pour l’essentiel à prémunir l’individu contre des ingérences arbitraires des pouvoirs publics et qu’il peut engendrer de surcroît des obligations positives inhérentes à un « respect » effectif de la vie familiale. La frontière entre les obligations positives et les obligations négatives de l’État au titre de cette disposition ne se prête pas à une définition précise ; les principes applicables sont néanmoins comparables. Dans les deux cas, il faut avoir égard au juste équilibre à ménager entre les intérêts concurrents de l’individu et de la société dans son ensemble. De même, dans les deux hypothèses, l’État jouit d’une certaine marge d’appréciation ( Hokkanen c. Finlande , 23 septembre 1994, § 55, série A n o 299-A).

L’obligation des autorités nationales de prendre des mesures pour faciliter des rencontres entre un parent et son enfant n’est pas absolue. Le point décisif consiste à savoir si les autorités nationales ont pris, pour faciliter les visites, toutes les mesures nécessaires que l’on pouvait raisonnablement exiger d’elles en l’occurrence ( Hokkanen , précité, § 58).

Les autorités nationales bénéficient de rapports directs avec tous les intéressés. La Cour n’a donc point pour tâche de réglementer les questions de garde et de visite ; toutefois, il lui incombe d’apprécier sous l’angle de la Convention les décisions qu’elles ont rendues dans l’exercice de leur pouvoir d’appréciation . La marge d’appréciation laissée aux autorités nationales compétentes varie selon la nature des questions en litige et l’importance des intérêts en jeu. La Cour reconnaît que les autorités jouissent d’une grande latitude en particulier en matière de droit de garde. Il faut en revanche exercer un contrôle plus rigoureux sur les restrictions supplémentaires, comme celles apportées par les autorités au droit de visite des parents, et sur les garanties juridiques destinées à assurer la protection effective du droit des parents et des enfants au respect de leur vie familiale. Ces restrictions supplémentaires comportent le risque d’amputer les relations familiales entre un jeune enfant et l’un de ses parents ou les deux ( Sommerfeld c. Allemagne [GC], n o 31871/96, §§ 62-63, CEDH 2003-VIII).

En l’espèce, la Cour relève que les décisions par lesquelles les autorités nationales ont décidé de limiter l’autorité parentale du requérant à la participation aux décisions sur les matières concernant l’enfant et au droit de visite ont effectivement constitué une ingérence dans son droit au respect de sa vie familiale, dont il résulte une obligation positive pour l’État de maintenir les relations personnelles entre les intéressés ( T. c. République tchèque , n o 19315/11, § 105, 17 juillet 2014). Elle note que les mesures prises, fondées sur les dispositions pertinentes du code de la famille et du code de procédure civile, étaient prévues par la loi. Il ressort des motifs retenus par les juridictions internes que leur application avait pour objectif la sauvegarde des intérêts de l’enfant. Les mesures incriminées poursuivaient donc un but légitime au regard du second paragraphe de l’article 8, à savoir la protection des droits et libertés d’autrui.

Il convient encore d’examiner, à la lumière de l’ensemble de l’affaire, si les motifs invoqués pour justifier les mesures litigieuses étaient pertinents et suffisants aux fins du paragraphe 2 in fine de l’article 8 de la Convention, et si le processus décisionnel, considéré comme un tout, a assuré au requérant la protection requise de ses intérêts, compte tenu des circonstances particulières de l’affaire ( Sommerfeld , précité, §§ 62, 66 et 68).

En l’espèce, la Cour observe que, par le jugement prononçant le divorce entre le requérant et son ex-épouse, la garde de l’enfant a été attribuée à sa mère, alors que le requérant s’est vu attribuer un droit de visite, à raison du mercredi après-midi, d’un week-end sur deux et d’une partie des vacances scolaires, et qu’il a vu son autorité parentale limitée à la participation aux décisions sur les sujets concernant l’enfant. Pour aboutir à leur décision, les juridictions nationales se sont notamment appuyées sur un rapport d’expertise établissant un fort attachement de l’enfant à sa mère et une meilleure capacité éducative de celle-ci (paragraphe 4 ci-dessus).

La Cour relève que la décision adoptée environ trois ans et huit mois plus tard à l’issue de la procédure entamée par le requérant en vue de la modification du jugement de divorce a attribué la garde de l’enfant à l’intéressé, tout en limitant l’autorité parentale de J.W. à la participation aux décisions sur les sujets concernant la mineure. Selon ses motifs, le défaut de J.W. de respecter les droits parentaux du requérant et les effets préjudiciables pour la mineure de certains de ses choix ont amené les juges à considérer qu’il n’était plus dans l’intérêt de l’enfant de rester avec sa mère (paragraphe 14 ci-dessus).

La Cour relève que, par une décision prononcée environ huit mois plus tard, le tribunal de district de Pszczyna, statuant sur la demande de la mère de l’enfant, a réformé la décision favorable au requérant, réattribué la garde de l’enfant à J.W. et limité l’autorité parentale de l’intéressé à la participation aux décisions sur les sujets concernant la mineure. Cette décision a été confirmée en appel par le tribunal régional de Katowice. Il ressort des motifs des décisions susmentionnées que leur adoption a résulté du changement des circonstances survenu dans l’intervalle, notamment de la tentative manquée de l’intéressé de reprendre la garde de l’enfant et de son comportement inapproprié envers son ex-compagne. Le rapport d’expertise réalisé par les autorités faisait état d’un impact négatif des incidents en question sur l’état émotionnel de l’enfant et d’une détérioration des liens affectifs entre elle et l’intéressé. Prenant en compte les éléments susvisés ainsi que le souhait exprimé par l’enfant de rester chez sa mère, les tribunaux ont décidé que la meilleure façon de préserver l’intérêt de la mineure était de ne pas changer son environnement habituel (paragraphes 18-19 ci-dessus).

Pour autant que le requérant se plaint du défaut des autorités nationales de réglementer de manière requise son droit de visite et de lui assurer son exercice effectif, la Cour observe d’emblée qu’en vertu du jugement de divorce, le requérant a obtenu un ample droit de visite. Elle relève en outre que les autorités ont réagi à sa demande d’assurer l’exécution de son droit de visite en sommant J.W. de ne pas empêcher ses rencontres avec l’enfant sous peine d’amende (paragraphe 5 ci-dessus). La Cour observe également que, dans sa décision prononcée le 19 novembre 2010, le tribunal régional de Katowice a pris en compte les difficultés occasionnées à l’intéressé par le déménagement de l’enfant décidé unilatéralement par J.W. et a ordonné à la juridiction inférieure d’examiner les modalités de son droit de visite à la lumière des circonstances nouvelles en rapport avec le changement de la résidence de la mineure (paragraphe 10 ci-dessus). En application de sa décision, le tribunal de district de Jasło a modifié le droit de visite du requérant en permettant que les rencontres entre les intéressés aient lieu à son domicile (paragraphe 17 ci-dessus). Plus tard, les modalités des rencontres entre les intéressés ont été réaménagées à plusieurs occasions par ce tribunal de façon à les leur faciliter (paragraphes 12 et 14 ci-dessus). Par ailleurs, les tribunaux ayant décidé de la réattribution de la garde de l’enfant à J.W. ont insisté sur la nécessité de maintenir les contacts entre les intéressés (paragraphe 19 ci ‑ dessus). La Cour note qu’après le mois d’octobre 2012, le requérant n’a pas réalisé son droit de visite (paragraphe 19 ci-dessus) et que, hormis la fois susmentionnée au paragraphe 6, il n’a plus jamais demandé aux autorités de lui assurer son exécution.

La Cour observe que les motifs des décisions incriminées montrent que, sans négliger les intérêts du requérant, les juridictions nationales ont examiné avec soin la situation de l’enfant, notamment en ordonnant l’établissement de rapports d’expertise et la conduite d’enquêtes sociales, et qu’elles n’ont jamais dénié au requérant le droit de maintenir les contacts avec l’enfant. Leurs démarches apparaissent avoir été effectuées au regard de l’intérêt de l’enfant qui avait manifesté son souhait de rester chez sa mère ( Bozkuș c. Turquie (déc.), n o 22271/11, 19 février 2013). La Cour rappelle avoir déjà jugé que l’intérêt supérieur de l’enfant pouvait, selon sa nature et sa gravité, l’emporter sur celui du parent ( E.P. c. Italie , n o 31127/96, § 62, 16 septembre 1999). En l’espèce, elle note que, dans le cadre des procédures susmentionnées, le requérant a été entendu par les juridictions nationales et qu’il a eu le loisir de présenter les arguments en sa faveur.

Compte tenu des éléments susmentionnés, la Cour estime que les décisions incriminées se fondaient sur des raisons pertinentes et suffisantes et qu’elles visaient à la préservation de l’intérêt de l’enfant. Les autorités nationales compétentes, mieux placées que le juge international pour évaluer les éléments dont elles disposent, n’ont pas outrepassé leur marge d’appréciation pour aboutir aux décisions arrêtées ( Hokkanen , précité, § 64).

La Cour estime qu’aucun élément du dossier ne permet de dire que la conduite des tribunaux a été motivée par la qualité de père du requérant. En effet, les décisions adoptées tout au long de la procédure montrent clairement que ce sont l’intérêt de la mineure et l’aptitude de ses parents à s’occuper d’elle qui ont guidé les juges ( Dobrescu c. Roumanie (déc.), n o 10520/09, § 53, 31 août 2010).

Il s’ensuit que la requête doit être rejetée pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 26 mai 2016. Fatoș Aracı András Sajó Greffière adjointe Président