Decizia nr. 72785/10 Erol GÜNER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 17 mai 2016 în calitate de comitet compus din: Ksenija Turković, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, judecători și Milan Blaško, grefierul adjunct al secțiunii interioare, având în vedere cererea depusă la 8 noiembrie 2010, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 19 martie 2013, care solicită Curții să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dl Erol Güner, este un național turc, născut în 1979 și trăiește la Istanbul. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl Erdoğan, un avocat care practică în Ankara. Guvernul turc (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 februarie 2010, reclamantul a fost închis în detenție pe baza suspiciunilor de a beneficia de utilizarea de cărți false de credit și de bancă, precum și de fundarea unei organizații criminale. În diferite date, reclamantul a solicitat eliberarea sa din detenție în detenție. Aceste cereri au fost respinse de către instanțe, având în vedere natura infracțiunilor cu care a fost acuzat reclamantul, existența unei suspiciuni puternice de faptul că reclamantul a comis infracțiunile, starea probelor, riscul de abscondare și de manipulare a probelor și ținând seama de timpul petrecut în detenție. La 22 aprilie 2010, 31 mai 2010, 24 iunie 2010 și 20 octombrie 2010, obiecțiile sale au fost respinse de către instanțele de recurs pe baza dosarului și fără a desfășura o audiere orală. La cererea sa, la 9 februarie 2011, reclamantul a fost eliberat din detenție la încarcerare. La momentul introducerii cererii, stadiul procesului nu a fost încă început. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție cu privire la durata detenției anterioare. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție că nu a existat nici un remediu eficace pentru a contesta licența detenției sale. 10. Respectând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns în legătură cu lungimea excesivă a procedurii penale împotriva acestuia. DREPTUL privind plângerea privind durata detenției 11. Considerând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns cu privire la durata detenției anterioare. 12. Curtea constată că detenția anterioară a reclamantului a durat un an, de la 10 februarie 2010 la 9 februarie 2011. 13. Curtea observă că reclamantul a solicitat să fie eliberat în diferite momente. Tribunalul intern a respins aceste cereri care se bazează pe natura infracțiunii și riscul de abscondare. Cu privire la acest punct, Curtea reamintește că gravitatea acuzațiilor trebuie luată în considerare atunci când se evaluează riscul de abscondare. Deși este adevărat că gravitatea acuzațiilor nu poate justifica în sine lungile perioade de detenție (Ilijkov c. Bulgaria) , nr. 33977/96, §§ 80-81, 26 iulie 2001), Curtea a concluzionat că, în circumstanțele prezentului caz, având în vedere natura acuzațiilor adresate reclamantului și având în vedere cantitatea de timp petrecut în detenție, autoritățile judiciare ar putea fi considerate ca fiind legitime să stabilească riscul persistent de abscondare. 14. În plus, Curtea observă că prelungirea detenției reclamantei, de asemenea, instanțele interne au avut în vedere riscul de manipulare a probelor, faptul că ancheta este în curs de desfășurare și că dovezile nu au fost colectate. În consecință, la 9 februarie 2011, la cererea sa, în cursul stadiului preliminar al procesului, instanța a eliberat reclamantul ținând seama de faptul că, în ciuda timpului în care a servit în detenție, dovezile nu au fost colectate pe deplin. În acest context, reclamantul nu a prezentat nici un document sau argument care să demonstreze că durata detenției sale în reținere este atribuibilă unei lipsă de diligență specială din partea autorităților (a se vedea Kılıçöz v. Turcia (dec.), nr. 26662/05, 14 septembrie 2010). 15. În consecință, această plângere este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție. În ceea ce privește plângerile privind lipsa unui remediu eficace pentru a contesta legalitatea detenției și durata procedurii penale 16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 5 § 4 din Convenție că nu a existat nici un remediu eficace pentru a contesta legalitatea deținerii sale, deoarece cererile sale de eliberare de la detenție în reținere au fost respinse de către instanțele de recurs fără a desfășura o audiere orală. Reclamantul s-a plâns în continuare în conformitate cu aceeași dispoziție că, având în vedere restricția introdusă în dosarul de anchetă, nu a putut contesta dovezile care constituiau motivele de arestare și detenție continuă. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns în continuare cu privire la durata procedurii penale. 17. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 19 martie 2013, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor ridicate de această parte a cererii. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. 18. Declarația furnizată după cum urmează: „Je Déclare que le gouvernement de la République de Turquie offre de verser au réquérant Erol GÜNER, la somme de 2 250 EUR (deux mille deux cent cinquante euros) couvrant tout préalable matériel et moral asis que l’ensemble des frais et dépens, plus tout montagne pouvant être dû à titre de taxe et d’impôt par le réquérant. Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exonere de toute taxa éventuale aplicabile. Elle sera payée dans les trois moi suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformement à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. À défaut de reglement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à comter de l’expiration de acesta et jusqu’au règlement Effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce verse vaudra règlement définitif de l’affaire. Le Gouvernement reconnait également que le droit du candidat de concurenciere eficace la légale de sa detention provisoire garanti par l’article 5 § 4 de la Convention et le droit à être jugé dans unelai Raisonable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention onte méconnus en l’espèce. Le Gouvernement invită respectarea la Cour à dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête et à la rayer de rôle conformement à l’article 37 de la Convention.” 19. Prin scrisoarea din 30 aprilie 2013, reclamantul a indicat că el nu a fost satisfăcut cu termenii declarației unilaterale. 20. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 21. Curtea reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 22. În acest scop, Curtea a examinat cu atenție declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI; WAZA SP. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 23. Curtea a stabilit, în mai multe cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la durata excesivă a procedurii (a se vedea, de exemplu, Frydlender c. France [GC], nr. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII; Cocchiarella c. Italia [GC], nr. 64886/01, §§ 69-98, ECHR 2006 Majewski c. Polonia , nr. 52690/99, 11 octombrie 2005; și Wende și Kukówka c. Polonia , nr. 56026/00, 10 mai 2007) și lipsa unei audieri orale în determinarea licenței detenției (a se vedea, de exemplu, Altınok c. Turcia , nr. 31610/08, 29 noiembrie 2011). 24. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării acestei părți a cererii (art. 37 alineatul (1) litera (c)). 25. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă cu privire la subiecte, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 din amenda 26. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu s-a reglementat în această perioadă, dobânzile simple se plătesc pe valoarea în cauză la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 27. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, această parte a cererii ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 28. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă în ceea ce privește plângerile de mai sus. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolelor 5 § 4 și 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în acest articol; de a elimina această parte a cererii din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție; declară restul cererii inadmisibil. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 9 iunie 2016. Milan Blaško Ksenija Turković Președintele adjunct al Registrului interimar
Application no. 72785/10
Erol GÜNER
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 17
May 2016 as a Committee composed of:
Ksenija Turković,
President,
Jon Fridrik Kjølbro,
Georges Ravarani,
judges,
and Milan Blaško,
Acting Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 8 November 2010,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 19 March 2013 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Erol Güner, is a Turkish national, who was born in 1979 and lives in Istanbul. He was represented before the Court by Mr
H.
Erdoğan, a lawyer practising in Ankara.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
On 12 February 2010 the applicant was placed in detention on remand on suspicion of benefiting from the use of fake credit and bank cards as well as founding a criminal organization.
5.
On various dates the applicant applied for his release from detention on remand. These applications were dismissed by the courts, having regard to the nature of the offences with which the applicant was charged, the existence of a strong suspicion that the applicant had committed the offence, the state of the evidence, the risk of absconding and tampering with evidence, and taking into consideration the time spent in detention. The applicant objected to these decisions. On 22 April 2010, 31 May 2010, 24
June 2010 and 20
October 2010 his objections were rejected by the appeal courts based on the file and without holding an oral hearing.
6.
Upon his application, on 9 February 2011, the applicant was released from detention on remand.
7.
At the time of the introduction of the application, the trial stage had not been started yet.
8.
The applicant complained under Article 5 § 3 of the Convention about the length of his pre-trial detention.
9.
The applicant complained under Article 5 § 4 of the Convention that there had been no effective remedy to challenge the lawfulness of his detention.
10.
Relying upon Article 6 § 1 of the Convention, the applicant complained about the excessive length of the criminal proceedings against him.
A.
As to the complaint regarding the length of detention
11.
Relying on Article 5 § 3 of the Convention the applicant complained about the length of his pre-trial detention.
12.
The Court notes that the applicant’s pre-trial detention lasted one year, from 10 February 2010 to 9 February 2011.
13.
The Court observes that the applicant applied to be released on various times. The domestic courts dismissed these applications relying on the nature of the offense and the risk of absconding. On this point, the Court recalls that the seriousness of the charges is to be taken into consideration when assessing the risk of absconding. While it is true that the seriousness of the charges cannot in itself justify the long periods of detention
(Ilijkov v.
Bulgaria
, no. 33977/96, §§ 80-81, 26 July 2001), the Court found that in the circumstances of this case, given the nature of the charges to the applicant and given the amount of time spent in detention, judicial
authorities could be considered as legitimately having established the persistent risk of absconding.
14.
The Court further observes that prolonging the applicant’s detention the domestic courts also had had regard to the risk of tampering with evidence, the fact that the investigation was ongoing and the evidence had not been collected. Accordingly, on 9 February 2011, upon his application, during the pre-trial stage, the court released the applicant taking into account the fact that in spite of the time he had served in detention the evidence had not been fully collected. In that context, the applicant did not submit any document or argument demonstrating that the length of his detention on remand was attributable to a lack of special diligence on the part of the authorities
(see
Kılıçöz v. Turkey
(dec.), no. 26662/05, 14
September 2010).
15.
It follows that this complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
B.
As to the complaints about the lack of an effective remedy to challenge the lawfulness of detention and the length of criminal proceedings
16.
The applicant complained under Article 5 § 4 of the Convention that there had been no effective remedy to challenge the lawfulness of his detention since his applications for release from detention on remand were rejected by the appeal courts without holding an oral hearing. The applicant further complained under the same provision that on account of the restriction placed on the investigation file, he had not been able to challenge the evidence which had constituted the grounds for his arrest and continued detention. Relying on Article 6 § 1 of the Convention the applicant further complained about the length of criminal proceedings.
17.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 19 March 2013 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
18.
The declaration provided as follows:
“Je déclare que le gouvernement de la République de Turquie offre de verser au requérant Erol GÜNER, la somme de 2 250 EUR (deux mille deux cent cinquante euros) couvrant tout préjudices matériel et moral ainsi que l’ensemble des frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre de taxe et d’impôt par le requérant.
Cette somme sera convertie en livres turques au taux applicable à la date du paiement, et exempte de toute taxe éventuellement applicable. Elle sera payée dans les trois mois suivant la date de la notification de la décision de la Cour rendue conformément à l’article 37 § 1 de la Convention européenne des droits de l’homme. À défaut de règlement dans ledit délai, le Gouvernement s’engage à verser, à compter de l’expiration de celui-ci et jusqu’au règlement effectif de la somme en question, un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire.
Le Gouvernement reconnait également que le droit du requérant de contester effectivement la légalité de sa détention provisoire garanti par l’article 5 § 4 de la Convention et le droit à être jugé dans un délai raisonnable au sens de l’article 6 §
1 de la Convention ont été méconnus en l’espèce.
Le Gouvernement invite respectueusement la Cour à dire qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête et à la rayer de rôle conformément à l’article 37 de la Convention.”
19.
By a letter of 30 April 2013, the applicant indicated that he was not satisfied with the terms of the unilateral declaration.
20.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37 §
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
21.
The Court also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
22.
To this end, the Court has examined the declaration carefully in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections)
[GC], no.
WAZA SP. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September 2007).
23.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the excessive length of proceedings (see, for example,
Frydlender v.
France
[GC], no. 30979/96, § 43, ECHR 2000-VII;
Cocchiarella v.
Italy
[GC], no.
‑
V;
Majewski v. Poland
, no.
52690/99, 11
October 2005; and
Wende and Kukówka v. Poland
, no.
56026/00, 10
May 2007), and the lack of an oral hearing in determination of the lawfulness of the detention (see, for example,
Altınok v.
Turkey
, no.
31610/08, 29 November 2011).
24.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –
which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of this part of the application (Article 37 § 1 (c)).
25.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topics, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
26.
The Court considers that this amount should be converted into currency of the respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
27.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, this part of the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
28.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list in so far as it relates to the above complaints.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Articles 5 § 4 and 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike this part of the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 9 June 2016.
Milan Blaško
Ksenija Turković
Acting Deputy Registrar
President