Cererea nr. 34827/11
Roberto MEISSNER și alții
împotriva Republicii Cehii
(a se vedea lista în anexă)
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), ședință din data de 31 mai 2016 într-o comisie compusă din:
Ledi Bianku,
președinte,
Aleš Pejchal,
Armen Harutyunyan,
judecători,
și Milan Blaško,
grefier adjunct de secție f.f.,
Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 26 mai 2011,
Având în vedere decizia parțială din 18 noiembrie 2014,
După deliberare, redactează următoarea decizie:
Lista reclamanților, toți reprezentați în fața Curții de Me J. David, avocat la baroul ceh, figurează în anexă.
Guvernul ceh („Guvernul") a fost reprezentat de agentul său, dl. V.A. Schorm.
Informat cu privire la dreptul lui de a participa la procedură (art. 36 § 1 din Convenție și art. 44 § 1 din regulament), guvernul spaniol nu a răspuns.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, după cum au fost expuse de părți, se pot rezuma în felul următor.
Reclamanții sunt nepoții și moștenitorii testamentari ai lui A.M., care a fost până în 1939 proprietarul a 1/8 dintr-un imobil și teren situate la Praga; părțile rămase din aceste bunuri aparțin fostului cumnat și fiilor acestuia, care au decedat între timp. În noiembrie 1939, sub ocupația nazistă, bunurile au fost cedete unei caise de asigurări fără ca prețul de cumpărare să fie plătit vânzătorilor care erau de origine evreiască. În 1943, o altă caisă de asigurări a devenit proprietară în urma unei fuziuni. În 1946, după ce a solicitat în zadar restituirea acestor bunuri în baza decretului prezidențial nr. 5/1945 și a legii nr. 128/1946 care invalidase cesiunea, A.M. a părăsit țara. În martie 1947, dreptul de proprietate a fost înregistrat în favoarea unei noi caise de asigurări (întreprindere de stat), în baza decretului prezidențial nr. 103/1945 și a ordinului ministerial nr. 2088 din 1946; în iunie 1948, o altă caisă de asigurări (întreprindere de stat) i-a succedat. În sfârșit, în august 1953, dreptul de proprietate asupra bunurilor în cauză a fost înregistrat în favoarea Statului cehoslovac pe baza legii nr. 85/1952, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1953.
În decembrie 1994, A.M. a cerut municipalității Praga, care dobândise dreptul de proprietate în 1993, să-i restituie bunurile litigioase. După ce a fost respinge în privința cererii sale, a inițiat o procedură de restituire în baza legii nr. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară. După decesul lui A.M. în decembrie 1995, această procedură a fost continuată cu moștenitorii acestuia, care sunt reclamanții în fața Curții. Potrivit lor, Statul a devenit proprietar al bunurilor pe baza legii nr. 85/1952.
Prin hotărârea din 14 septembrie 2004, tribunalul de distrito al Pragei 1 a dat dreptate reclamanților și a obligat municipalitatea Pragei să restituie fiecăruia dintre ei 1/5 din bunurile solicitate. A considerat în special că A.M. era autorizată să solicite restituirea pe baza legii nr. 87/1991, că bunurile în cauză au fost transferate Statului în perioada prevăzută de această lege, și anume între 25 februarie 1948 și 1 ianuarie 1990, și că reconstrucția acestor bunuri de către pârâtă nu putea constitui un obstacol pentru restituire deoarece a fost efectuată după ce A.M. și-a depus cererea de restituire.
La apelul pârâtei, tribunalul municipal al Pragei a confirmat, la 20 aprilie 2005, hotărârea din 14 septembrie 2004 privind restituirea fiecăruia dintre reclamanți a 1/40 din bunurile în cauză, dar a anulat restul hotărârii. A invitat tribunalul de distrito să examineze mai profund întrebarea dacă A.M. era autorizată să solicite restituirea a 7/8 din bunuri care îi aparținuseră cândva apropiaților.
Pârâta s-a pourvoit în casație, plângându-se că tribunalele nu au tranșat corect chestiunile privind naționalitatea lui A.M., succesiunea acestuia, motivul restituirii și reconstrucția imobilului; de asemenea, a ridicat chestiunea circumstanțelor transferului către Stat.
La 23 noiembrie 2005, Curtea Supremă a anulat hotărârea din 20 aprilie 2005 și hotărârea din 14 septembrie 2004 în părțile prin care s-a dispus restituirea a 1/40 din bunuri fiecăruia dintre reclamanți. Motivul a fost dezacordul cu interpretarea art. 8 § 1 din legea nr. 87/1991 de către tribunalele inferioare, conform căreia nu era posibil să se restituie bunurile care au fost substanțial reconstruite după depunerea cererii de restituire. Potrivit ei, trebuia examinată chestiunea dacă reconstrucția a lipsit imobilul litigios de caracterul său original.
În procedura care a urmat, tribunalul de distrito a comandat un raport de expertiză privind reconstrucția imobilului litigios.
Pe baza acestui raport, a decis printr-o hotărâre din 2 iulie 2008 să respingă în totalitate cererea reclamanților. Deși a reafirmat că A.M. era autorizată să solicite restituirea și că bunurile în cauză au fost transferate Statului în perioada prevăzută de legea nr. 87/1991, și anume în baza legii nr. 85/1952 care transformase caisa de asigurări de atunci într-o caisă de asigurări de stat, tribunalul a estimat că imobilul a suferit o reconstrucție substanțială care l-a lipsit de caracterul original; această reconstrucție constituia prin urmare un obstacol pentru restituire conform art. 8 § 1 din legea nr. 87/1991.
La 22 aprilie 2009, tribunalul municipal a confirmat această hotărâre. A remarcat că singura controversă rămasă se referea la reconstrucția imobilului și că, în acest privință, era legat de părerea juridică a Curții Supreme expusă în hotărârea sa din 23 noiembrie 2005.
Reclamanții s-au pourvoit în casație, invocând art. 237 § 1 b) și 241a § 2 b) din codul de procedură civilă, contestând că opinia Curții Supreme era incorectă. Potrivit lor, efectuând reconstrucția în timp ce știau că o cerere de restituire fusese depusă, pârâta încălcaseși legea, ceea ce nu putea genera drepturi în sarcina acesteia.
La 15 februarie 2010, Curtea Supremă a respins recursul în casație al reclamanților, după ce a considerat că admisibilitatea acestuia putea fi fondată doar pe art. 237 § 1 c) din codul de procedură civilă, și nu pe art. 237 § 1 b). Secția competentă, compusă diferit de aceea care a redactat hotărârea din 23 noiembrie 2005, a observat mai întâi că trebuia să se bazeze pe interpretarea art. 8 § 1 din legea nr. 87/1991 așa cum fusese formulată anterior. În acest privință, ar fi fost posibil, potrivit ei, să se constate că reconstrucția bunurilor în cauză era atât de substanțială încât ea singură constituia obstacol pentru restituire. Curtea s-a întrebat totuși dacă această concluzie putea fi justificată în lumina altor circumstanțe. Remarcând că permisul de construire fusese emis doar în ianuarie 1996, adică după ce A.M. depusese cererea de restituire, a estimat că nu se poate considera că schimbarea caracterului imobilului ar fi putut interveni în orice moment. Prin lucrările efectuate după depunerea cererii de restituire, pârâta depășise fără îndoială cadrul fixat de lege care o obliga să administreze bunurile ca bun pater familias până la finalizarea procedurii de restituire. Astfel, dacă reclamanta ar fi câștigat, ar fi trebuit să aibă loc o înțelegere între părți care să țină cont de investițiile rezonabil angajate. Hotărârea Curții Supreme continuă în felul următor:
„În prezent, secția Curții Supreme este totuși de părere că un alt obstacol se opune restituirii bunurilor; existența acestuia face superfluă continuarea procedurii care nu ar duce la un alt rezultat.
Este vorba despre problematica privării de bunuri de către Stat, determinantă pentru judecarea existenței dreptului de restituire (...).
(...)
Important este și momentul acestei lipsiri de bunuri de către Stat în raport cu perioada fixată de lege de la 25 februarie 1948 la 1 ianuarie 1990.
(...)
În prezenta cauză, acest moment este anterior datei de 25 februarie 1948; transferul bunului Statului a avut loc ex lege în cadrul primei etape de naționalizare. (...) La 8 martie 1947, dreptul de proprietate a fost înregistrat în favoarea Casei de Economii a Pragei, întreprindere de stat, în baza decretului nr. 103/1945 și al ordinului nr. 2088 al ministrului Finanțelor datat 20 noiembrie 1946. (...) La 12 august 1953, dreptul de proprietate a fost înregistrat în favoarea Statului cehoslovac, în baza legii nr. 85/1952.
Acest ultim fapt juridic a fost considerat de instanțele inferioare ca fiind ziua transferului bunului Statului în sensul legii de restituire sus-menționate.
Însă Curtea Supremă nu împărtășește acest punct de vedere. Este necesar să se facă distincție între efectele juridice în special ale decretului nr. 103/1945 și ale legii nr. 85/1952.
Decretul nr. 103/1945 reglementase naționalizarea instituțiilor private de asigurări. Conform art. 1, toate instituțiile private de asigurări situate pe teritoriul Republicii Cehoslovace au fost naționalizate la data pronunțării decretului (24 octombrie 1945).
Legea nr. 85/1952 privind instituțiile de asigurări nu prevedea – din punctul de vedere al ingerințelor în afacerile patrimoniale – decât necesitatea efectuării unor înregistrări în registrele publice.
Rezultă că efectele constitutive privind schimbarea dreptului de proprietate în favoarea Statului trebuie atribuite decretului nr. 103/1945. Imediat după intrarea în vigoare a acestui decret, dreptul de proprietate asupra instituțiilor private de asigurări a fost transferat Statului ca urmare a naționalizării (...).
Aceasta înseamnă, în prezenta cauză, că instituția privată de asigurări a fost naționalizată (...)
ex lege
în 1945. Dacă dreptul de proprietate a fost înregistrat în favoarea casei – devenită întreprindere de stat – în 1947, această înregistrare a avut loc înainte de 25 februarie 1948. Înregistrările ulterioare din 1948 și 1953 nu au schimbat nimic (...).
"
Prin urmare, condiția restituirii conform căreia transferul trebuia să aibă loc în perioada în cauză nu putea fi îndeplinită și instanța de apel nu comisese o eroare în confirmarea hotărârii tribunalului de primă instanță care respingea cererea. Din acest motiv, Curtea Supremă a respins recursul în casație al reclamanților, constatând că hotărârea contestată nu avea importanță juridică crucială în sensul art. 237 § 1 c) din codul de procedură civilă; într-adevăr, „cu excepția caracterului errat, nu ridică o chestiune importantă pentru jurisprudență – din deciziile citate rezultă că jurisprudența este constantă și coiesă."
Reclamanții au depus un recurs constituțional. Invocând dreptul la proces echitabil, s-au plâns în special că Curtea Supremă analizase hotărârea dată în apel dincolo de motivele casației, că ea singură administrase probe și concluzionase că transferul de proprietate avut loc în afara perioadei în cauză, în timp ce aceasta nu făcuse niciodată obiectul litigiului și că nu avuseră ocazia să se pronunțe asupra acesteia.
Prin decizia din 18 noiembrie 2010, notificată avocatului reclamanților la 26 noiembrie 2010, Curtea Constituțională a respins recursul constituțional pentru lipsă evidentă de temeiu în privința deciziei Curții Supreme, și pentru tardivitate privind deciziile anterioare. Recunoscând că Curtea Supremă considerase că restituirea nu putea fi dispusă deoarece transferul dreptului de proprietate avut loc în baza decretului nr. 103/1945 din 1945, deci în afara perioadei prevăzute de legea nr. 87/1991, Curtea Constituțională a observat că acest argument era menționat doar în motivele deciziei și nu constituia motivul-cheie al acesteia, având caracterul de obiter dictum. Recursul în casație fusese respins pentru lipsă de admisibilitate, condiția importanței juridice cruciale prevăzută de art. 237 § 1 c) nefiind îndeplinită. Imposibilitatea pentru reclamanți de a se pronunța asupra argumentului privind data transferului nu putea prin urmare influența motivul-cheie care stă la baza deciziei privind respingerea recursului lor.
Curtea Constituțională a constatat de asemenea că, contrar alegațiilor reclamanților, nu rezulta din lege sau jurisprudență că restituirea putea fi dispusă chiar și în cazurile în care transferurile de proprietate avuseră loc înainte de 25 februarie 1948, presupunând că au derivat dintr-o persecuție rasială.
B.
Dreptul intern relevant
Principalele dispoziții ale legii nr. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară sunt rezumate în decizia
Gratzinger și Gratzingerova c. Republica Cehie
((dec.) [MC], nr. 39794/98, §§ 24-31, CEDO 2002-VII).
Codul de procedură civilă (legea nr. 99/1963, versiune în vigoare la 15 februarie 2010)
Conform art. 236 § 1, recursul în casație este deschis împotriva deciziilor instanței de apel care au căpătat putere de lucru judecat, dacă legea o permite. Paragraful 2 al art. 236 precizează că recursul împotriva doar a motivelor deciziei nu este admisibil.
Art. 237 § 1 prevede că recursul în casație este admisibil împotriva unei hotărâri sau decizii a instanței de apel care:
a) reformează decizia de primă instanță în fond,
b) confirmă decizia de primă instanță prin care tribunalul de primă instanță a decis în fond diferit de hotărârea (decizia) sa anterioară pe motiv că era legat de opinia juridică a instanței de apel care anulase decizia sa anterioară,
c) confirmă decizia tribunalului de primă instanță atunci când recursul în casație nu este admisibil conform literei b) și atunci când curtea de casație concluzionează că decizia atacată are importanță juridică crucială.
Potrivit art. 242 § 1, Curtea Supremă reexaminează decizia instanței de apel în măsura în care dispozitivul acesteia este contestat. Conform art. 242 § 3, decizia instanței de apel poate fi reexaminată doar pentru motivele ridicate în recursul în casație. Dacă recursul în casație este admisibil, curtea de casație ține cont și de anumiți viciu de procedură, inclusiv cei care ar fi putut determina o decizie eronată în cauză, chiar dacă nu au fost ridicate în recursul în casație.
Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng de inechitatea procedurii de restituire. Susțin în acest privință că argumentul conform căruia bunurile în cauză nu au fost transferate Statului în perioada prevăzută de legea nr. 87/1991 nu fusese niciodată ridicat de pârât și nu făcuse niciodată obiectul procedurii. Faptul că Curtea Supremă l-a invocat din oficiu pentru a respinge recursul lor în casație a avut ca rezultat că nu au avut ocazia să se pronunțe asupra acestuia.
1.
Reclamanții se plâng că, pentru a respinge recursul lor în casație, Curtea Supremă a ridicat, în decizia sa din 15 februarie 2010, un nou motiv de drept constând în aceea că cererea lor era condamnată la eșec deoarece bunurile litigioase nu au fost transferate Statului în perioada delimitată de legea nr. 87/1991. Sau, niciodată anterior acest argument nu fusese discutat în fața tribunalelor care au estimat întotdeauna că această condiție de restituire era îndeplinită, și reclamanții nu au avut prin urmare ocazia să se pronunțe asupra acestuia. Invocă în acest privință art. 6 din Convenție, care dispune în felul următor în partea relevantă:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...), care va tranșa (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)
"
Guvernul ridică mai întâi o excepție bazată pe absența prejudiciului esențial pentru reclamanți, sub motiv că respingerea recursului lor în casație de către Curtea Supremă se baza doar pe concluzia că interpretarea legii nr. 87/1991 contestată de ei nu avea importanță juridică crucială în sensul art. 237 § 1 c) din codul de procedură civilă. Este adevărat că, pe de o parte, Curtea Supremă a pus sub semnul întrebării aplicarea de către tribunalele inferioare a opiniei sale enunțate în hotărârea din 23 noiembrie 2005 și că, pe de altă parte, a se exprimat, în afara cadrului examinării admisibilității recursului, asupra momentului transferului dreptului de proprietate Statului. Guvernul observă totuși, referindu-se la art. 242 § 1 din codul de procedură civilă și la decizia pronunțată în cauză de Curtea Constituțională, că această opinie nu avea niciun impact asupra respingerii recursului reclamanților nici asupra rezultatului litigiului (hotărârea instanței de apel nu a fost anulată). Respingerea recursului se baza în schimb pe faptul că punctul contestat în recurs, și anume interpretarea art. 8 din legea nr. 87/1991 în raport cu reconstrucția imobilului, nu ridica o chestiune importantă pentru jurisprudență.
În aceste circumstanțe, Guvernul estimează că dreptul reclamanților la o procedură contradictorie nu a fost încălcat, pe de o parte deoarece decizia litigioasă a Curții Supreme nu reprezenta o rotiție neașteptată a litigiului (a se vedea Čepek c. Republica Cehie, nr. 9815/10, § 48, 5 septembrie 2013) și, pe de altă parte, deoarece chestiunea momentului transferului dreptului de proprietate nu fusese cu totul nouă și opinia Curții Supreme se baza pe legislație și elemente cunoscute de părți.
Reclamanții susțin în schimb că, până la decizia Curții Supreme din 2010, soarta cererii lor de restituire depindea de chestiunea dacă bunurile suferiseră o reconstrucție substanțială, chestiune căreia Curtea Supremă i acordase în 2005 importanță juridică crucială. Or, Curtea Supremă enunțase în 2010 un nou motiv de drept, care era determinant pentru respingerea recursului lor. În absența acestui motiv, recursul lor ar fi fost admis deoarece orice interpretare a dreptului material privind drepturile subiective poate, dacă are caracter general, să aibă importanță juridică crucială.
Reclamanții se plâng de asemenea că, în felul acesta, Curtea Supremă i-a privat de posibilitatea de a susține că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, momentul transferului dreptului de proprietate nu era decisiv acolo unde era vorba despre restituirea bunurilor confiscate, din motive de persecuție rasială, victimelor holocaustului.
Curtea observă mai întâi că faptele la originea prezentei cauze pot, după cum susține Guvernul, ridica chestiunea dacă reclamanții au suferit prejudiciu esențial. Cu toate acestea, nu consideră necesar să examineze această chestiune în prezenta cauză deoarece plângerea este oricum inadmisibilă din motivele indicate mai jos.
Curtea este chemată aici să examineze dacă, prin adoptarea deciziei din 15 februarie 2010, Curtea Supremă a procedat în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție după cum este interpretat de jurisprudența sa.
Observă mai întâi că procedura de casație prevăzută la acea epocă de codul de procedură civilă ceh era relativ complexă. De asemenea, orice persoană fizică care nu posedă competențele juridice necesare trebuie reprezentată în fața Curții Supreme de un avocat.
Rezultă din prevederile relevante ale codului de procedură civilă că un recurs în casație îndreptat împotriva motivelor unei decizii nu este admisibil. De asemenea, la momentul faptelor, nu era nici mai mult posibil să se critice o decizie prin care o hotărâre a tribunalului de primă instanță fusese confirmată (cu excepția cazurilor indicate în codul de procedură civilă, diferite de cel în cauză), dacă nu Curtea Supremă estimase că decizia atacată avea importanță juridică crucială.
În prezenta cauză, Curtea Supremă a concluzionat, prin considerații care-i sunt proprii, că hotărârea din 22 aprilie 2009 nu avea importanță juridică crucială deoarece, „cu excepția caracterului errat, nu ridică o chestiune importantă pentru jurisprudență".
Pentru Curtea Supremă, hotărârea litigioasă, care deboutas reclamanții din cererea lor de restituire din cauza reconstrucției substanțiale a bunurilor litigioase, nu se abate de la jurisprudența existentă, ceea ce excludea existența unei importanțe juridice cruciale. Din acest motiv, Curtea Supremă nu a declarat recursul în casație al reclamanților admisibil.
Curtea adaugă că, dacă Curtea Supremă a inclus în motivele deciziei sale, obiter dictum, o chestiune teoretică privind corectitudinea raționamentului hotărârii atacate, în timp ce confirma dispozitivul acesteia, reflecția sa asupra acestei chestiuni nu a influențat rezultatul recursului în casație. Făcând aceasta, nu a făcut decât să-și exprime îndoielile privind exactitatea motivelor acestei hotărâri, fără a le examina în profunzime, și a reaminti conținutul prevederilor legale pe care tribunalele sesizate anterior le omisiseră să citeze. Curtea subliniază în acest privință că curtea de casație nu a procedat la interpretarea decretului nr. 103/1945, care prevedea în mod expres că bunurile imobiliare au fost naționalizate la data intrării sale în vigoare; aceasta a fost cazul imobilelor aparținând strămoșilor reclamanților. Este necesar de notat că prevederile legale la care Curtea Supremă s-a referit sunt accesibile publicului.
Curtea nu poate specula asupra chestiunii dacă reclamanții ar fi putut eventual formula observații în acest sens sau care ar fi conținutul acestor observații. Observă totuși că, pe de o parte, aceste observații nu ar fi purtat asupra chestiunii determinante de a ști dacă hotărârea instanței de apel, tăcută privind momentul transferului dreptului de proprietate, avea importanță juridică crucială și că, pe de altă parte, argumentele pe care le ridică reclamanții în acest sens în fața Curții au fost respinse de Curtea Constituțională.
Rezultă că această plângere trebuie respinsă pentru lipsă evidentă de temeiu, conform art. 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție.
2.
În observațiile sale din 18 mai 2015, reclamanții denunță de asemenea decizia Curții Constituționale care a respins pentru tardivitate partea recursului lor constituțional vizând deciziile instanțelor inferioare.
Pentru Curtea, nu rezultă clar din aceste observații dacă reclamanții intenționează să ridice în fața ei o nouă plângere referitoare la accesul lipsit la Curtea Constituțională. În orice caz, trebuie constatat că un asemenea recurs ar fi tardiv și ar trebui respins prin aplicarea art. 35 §§ 1 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Declară
inadmisibil restul cererii.
Redactat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 23 iunie 2016.
Milan Blaško
Ledi Bianku
Grefier adjunct f.f.
Președinte
ANEXĂ
Roberto MEISSNER este cetățean spaniol născut în 1960 și rezidând la Madrid (Spania).
Antonio MEISSNER este cetățean columbian născut în 1963 și rezidând la Bogota (Columbia).
Cristina MEISSNER este cetățeană colombiană născută în 1954 și rezidând la Bogota (Columbia).
Margarita MEISSNER este cetățeană colombiană născută în 1957 și rezidând la Bogota (Columbia).
Ricardo MEISSNER este cetățean columbian născut în 1953 și rezidând la Bogota (Columbia).
Requête n
o
34827/11
Roberto MEISSNER et autres
contre la République tchèque
(voir liste en annexe)
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 31 mai 2016 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Aleš Pejchal,
Armen Harutyunyan,
juges,
et de Milan Blaško,
greffier adjoint de section f.f.,
Vu la requête susmentionnée introduite le 26 mai 2011,
Vu la décision partielle du 18 novembre 2014,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La liste des requérants, tous représentés devant la Cour par M
e
Le gouvernement tchèque (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. V.A. Schorm.
Informé de son droit de prendre part à la procédure (articles 36 § 1 de la Convention et 44 § 1 du règlement), le gouvernement espagnol n’a pas répondu.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont les petits-enfants et héritiers testamentaires d’A.M. qui avait été jusqu’en 1939 propriétaire de 1/8 d’un immeuble et d’un terrain sis à Prague
; les parties restantes de ces biens avaient appartenu à son beau-frère et à ses fils, décédés depuis. En novembre 1939, sous l’occupation nazie, les biens avaient été cédés à une caisse d’assurance sans que le prix d’achat fût versé aux vendeurs qui étaient d’origine juive. En 1943, une autre caisse d’assurance devint le propriétaire à la suite d’une fusion. En 1946, après avoir en vain demandé la restitution de ces biens en vertu du décret présidentiel n
o
5/1945 et de la loi n
o
128/1946 qui avait invalidé la cession, A.M. quitta le pays. En mars 1947, le droit de propriété fut enregistré au profit d’une nouvelle caisse d’assurance (entreprise nationale), en vertu du décret présidentiel n
o
103/1945 et de l’arrêté ministériel n
o
2088 de 1946
; en juin 1948, une autre caisse d’assurance (entreprise nationale) lui succéda. Enfin, en août 1953, le droit de propriété sur les biens en question fut enregistré au profit de l’État tchécoslovaque sur le fondement de la loi n
o
85/1952, entrée en vigueur le 1
er
janvier 1953.
En décembre 1994, A.M. demanda à la municipalité de Prague, qui se vit transférer le droit de propriété en 1993, de lui restituer les biens litigieux. Après avoir été déboutée de sa demande, elle engagea une procédure de restitution en vertu de la loi n
o
87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires. Après le décès d’A.M. en décembre 1995, cette procédure fut poursuivie avec ses héritiers, qui sont les requérants devant la Cour. Selon eux, l’État était devenu propriétaire des biens sur le fondement de la loi n
o
85/1952.
Par jugement du 14 septembre 2004, le tribunal d’arrondissement de Prague 1 donna gain de cause aux requérants et enjoignit à la municipalité de Prague de restituer à chacun d’entre eux 1/5 des biens demandés. Il considéra notamment qu’A.M. était habilitée à demander la restitution sur le fondement de la loi n
o
87/1991, que les biens en question avaient été transférés à l’État pendant la période prévue par cette loi, à savoir entre le 25 février 1948 et le 1
er
janvier 1990, et que la reconstruction de ces biens par la défenderesse ne pouvait pas faire obstacle à la restitution puisqu’elle avait été effectuée après qu’A.M. ait formulé sa demande de restitution.
Sur appel de la défenderesse, le tribunal municipal de Prague confirma, le 20 avril 2005, le jugement du 14 septembre 2004 quant à la restitution à chacun des requérants de 1/40 des biens en question mais annula le restant du jugement. Il invita le tribunal d’arrondissement à examiner davantage la question de savoir si A.M. avait été habilitée à demander les 7/8 des biens qui avaient jadis appartenu à ses proches.
La partie défenderesse se pourvut en cassation, se plaignant que les tribunaux n’avaient pas correctement tranché les questions de la nationalité d’A.M., de la succession de celle-ci, du motif de restitution et de la reconstruction de l’immeuble
; elle souleva également la question des circonstances du transfert à l’État.
Le 23 novembre 2005, la Cour suprême annula l’arrêt du 20 avril 2005 et le jugement du 14 septembre 2004 dans leurs parties ordonnant la restitution de 1/40 des biens à chacun des requérants. La raison en fut son désaccord avec l’interprétation par les tribunaux inférieurs de l’article 8 § 1 de la loi n
o
87/1991, selon laquelle il n’était pas possible de restituer les biens qui avaient été substantiellement reconstruits postérieurement à la demande de restitution. Selon elle, il y avait lieu en l’espèce d’examiner la question de savoir si la reconstruction avait fait perdre à l’immeuble litigieux son caractère d’origine.
Dans la procédure qui s’ensuivit, le tribunal d’arrondissement commanda un rapport d’expertise relatif à la reconstruction de l’immeuble litigieux.
Se fondant sur ce rapport, il décida par un jugement du 2 juillet 2008 de rejeter la demande des requérants dans sa totalité. Tout en réitérant qu’A.M. était habilitée à demander la restitution et que les biens en question avaient été transférés à l’État pendant la période prévue par la loi n
o
87/1991, à savoir en vertu de la loi n
o
85/1952 qui avait transformé la caisse d’assurance de l’époque en une caisse d’assurance d’État, le tribunal estima que l’immeuble avait subi un reconstruction substantielle lui ayant fait perdre son caractère d’origine
; cette reconstruction constituait donc un obstacle à la restitution selon l’article 8 § 1 de la loi n
o
87/1991.
Le 22 avril 2009, le tribunal municipal confirma ce jugement. Il releva que la seule controverse qui subsistait portait sur la reconstruction de l’immeuble et que, à cet égard, il était lié par l’opinion juridique de la Cour suprême exposée dans son arrêt du 23 novembre 2005.
Les requérants se pourvurent en cassation, se fondant sur les articles 237
1.b) et 241a § 2 b) du code de procédure civile, contestant l’opinion de la Cour suprême d’incorrect. Selon eux, en effectuant la reconstruction tout en sachant qu’une demande en restitution avait été formulée, la partie défenderesse avait enfreint la loi, ce qui ne pouvait pas faire naître de droits dans son chef.
Le 15 février 2010, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation des requérants, après avoir considéré que son admissibilité ne pouvait se fonder que sur l’article 237 § 1 c) du code de procédure civile, et non sur l’article
237 § 1 b). La chambre compétente, composée différemment de celle ayant rendu l’arrêt du 23 novembre 2005, observa d’abord qu’elle devait se fonder sur l’interprétation de l’article 8 § 1 de la loi n
o
87/1991 telle que formulée précédemment. À cet égard, il aurait été, selon elle, possible de constater que la reconstruction des biens en question était tellement substantielle qu’elle faisait à elle seule obstacle à la restitution. La cour se demanda néanmoins si cette conclusion pouvait se justifier au regard d’autres circonstances. Relevant que le permis de construire avait été rendu seulement en janvier 1996, soit après qu’A.M. avait demandé la restitution, elle estima qu’on ne saurait considérer que le changement du caractère de l’immeuble pouvait intervenir à n’importe quel moment. Par les travaux effectués après l’introduction de la demande de restitution, la partie défenderesse avait sans doute outrepassé le cadre fixé par la loi qui lui imposait de gérer les biens en bon père de famille jusqu’à la fin de la procédure de restitution. Ainsi, si la partie demanderesse avait eu gain de cause, un règlement entre les parties aurait dû avoir lieu qui prendrait en compte les investissements raisonnablement engagés. L’arrêt de la Cour suprême continue comme suit
:
«
À présent, la chambre de la Cour suprême est cependant d’avis qu’un autre obstacle s’oppose à la restitution des biens
; l’existence de celui-ci rend superflu la poursuite de la procédure qui ne mènerait pas à un autre résultat.
Il s’agit de la problématique de la privation des biens par l’État, déterminante pour juger de l’existence du droit à la restitution (...).
(...)
Est important également le moment de cette dépossession par l’État au regard de la période fixée par la loi du 25 février 1948 au 1
er
janvier 1990.
(...)
Dans la présente affaire ce moment est antérieur au 25 février 1948
; le transfert du bien à l’État a eu lieu
ex lege
dans le cadre de la première étape de la nationalisation. (...) Le 8 mars 1947, le droit de propriété fut enregistré au profit de la Caisse d’épargne de Prague, entreprise nationale, en vertu du décret n
o
103/1945 et de l’arrêté n
o
2088 du ministre des Finances daté le 20 novembre 1946. (...) Le 12 août 1953, le droit de propriété fut enregistré au profit de l’État tchécoslovaque, en vertu de la loi n
o
85/1952.
Ce dernier fait juridique fut considéré par les instances inférieures comme étant le jour du transfert du bien à l’État au sens de la loi de restitution précitée.
Or, la Cour suprême ne partage pas cet avis. Il y a lieu de distinguer entre les effets juridiques notamment du décret n
o
103/1945 et de la loi n
o
85/1952.
Le décret n
o
103 de 1945 réglementait la nationalisation des établissements d’assurance privés. Selon son article 1, tous les établissements d’assurance privés sis sur le territoire de la République tchécoslovaques étaient nationalisés le jour du prononcé du décret (le 24 octobre 1945).
La loi n
o
85/1952 sur les établissements d’assurance ne prévoyait – du point de vue des ingérences dans les affaires patrimoniales – que la nécessité d’effectuer des inscriptions dans les livres publics.
Il s’ensuit que les effets constitutifs quant au changement du droit de propriété au profit de l’État doivent être attribués au décret n
o
103/1945. Dès l’entrée en vigueur de ce décret le droit de propriété sur les établissements d’assurance privés a été transféré à l’État du fait de la nationalisation (...).
Cela signifie, dans la présente affaire, que la caisse d’assurance privée fut nationalisée (...)
ex lege
en 1945. Si le droit de propriété fut inscrit au profit de la caisse – devenue entreprise nationale – en 1947, cette inscription a eu lieu avant le 25
février 1948. Les inscriptions ultérieures de 1948 et de 1953 n’y avaient rien changé (...).
»
Dès lors, la condition de restitution selon laquelle le transfert devait avoir lieu pendant la période concernée ne pouvait pas être remplie et la juridiction d’appel n’avait pas commis d’erreur en confirmant le jugement du tribunal de première instance rejetant la demande. C’est pourquoi la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation des requérants, constatant que l’arrêt contesté ne revêtait pas une importance juridique cruciale au sens de l’article 237 § 1 c) du code de procédure civile
; en effet, «
à part le caractère erroné, il ne soulève pas de question importante pour la jurisprudence – il ressort des décisions citées que la jurisprudence est constante et cohérente.
»
Les requérants introduisirent un recours constitutionnel. Invoquant leur droit à un procès équitable, ils se plaignirent en particulier que la Cour suprême avait analysé l’arrêt rendu en appel au-delà des motifs de cassation, qu’elle avait à elle seule administré des preuves et conclu que le transfert de la propriété avait eu lieu en dehors de la période concernée, alors que cela n’avait jamais fait l’objet du litige et qu’ils n’avaient pas eu l’occasion de s’y prononcer.
Par la décision du 18 novembre 2010, notifiée à l’avocat des requérants le 26 novembre 2010, la Cour constitutionnelle rejeta le recours constitutionnel pour défaut manifeste de fondement à l’égard de la décision de la Cour suprême, et pour tardiveté quant aux décisions antérieures. Tout en admettant que la Cour suprême avait considéré que la restitution ne pouvait pas être ordonnée car le transfert du droit de propriété avait eu lieu en vertu du décret n
o
103/1945 dès 1945, donc en dehors de la période prévue par la loi n
o
87/1991, la Cour constitutionnelle observa que cet argument était mentionné seulement dans les motifs de la décision et ne constituait pas le motif-clé de celle-ci, ayant le caractère de
obiter dictum
. Le pourvoi en cassation avait été rejeté pour défaut d’admissibilité, la condition d’importance juridique cruciale prévue par l’article 237 § 1 c) n’ayant pas été satisfaite. L’impossibilité pour les requérants de se prononcer sur l’argument relatif à la date du transfert n’était donc pas susceptible d’influencer le motif-clé qui sous-tendait la décision sur le rejet de leur pourvoi.
La Cour constitutionnelle constata en outre que, contrairement aux allégations des requérants, il ne résultait ni de la loi ni de la jurisprudence que la restitution pouvait être ordonnée même dans les cas où les transferts de propriété avaient eu lieu avant le 25 février 1948, à supposer qu’ils avaient relevé d’une persécution raciale.
B.
Le droit interne pertinent
Les dispositions principales de la loi n
o
87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires sont résumées dans la décision
Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque
((déc.) [GC], n
o
‑
VII).
Code de procédure civile (loi n
o
99/1963, version en vigueur au 15
février 2010)
Aux termes de l’article 236 § 1, le pourvoi en cassation est ouvert contre les décisions de la juridiction d’appel passées en force de chose jugée, si la loi l’admet. Le paragraphe 2 de l’article 236 précise que le pourvoi contre seuls les motifs de la décision n’est pas admissible.
L’article 237 § 1 dispose que le pourvoi en cassation est admissible contre un jugement ou une décision de la juridiction d’appel qui
:
a) réforme la décision de première instance au fond,
b) confirme la décision de première instance par laquelle le tribunal de première instance a décidé sur le fond différemment de son jugement (décision) antérieur au motif qu’il était lié par l’avis juridique de la juridiction d’appel qui avait annulé sa décision antérieure,
c) confirme la décision du tribunal de première instance lorsque le pourvoi en cassation n’est pas admissible selon la lettre b) et lorsque la cour de cassation conclut que la décision attaquée revêt une importance juridique cruciale.
En vertu de l’article 242 § 1, la Cour suprême réexamine la décision de la juridiction d’appel dans la mesure dans laquelle son dispositif est contesté. Selon l’article 242 § 3, la décision de la juridiction d’appel ne peut être réexaminée que pour les motifs soulevés dans le pourvoi en cassation. Si le pourvoi en cassation est admissible, la cour de cassation tient compte aussi de certains vices de procédure, dont ceux qui ont pu avoir pour conséquence une décision erronée en l’affaire, même s’ils n’avaient pas été soulevés dans le pourvoi en cassation.
GRIEF
Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent de l’iniquité de la procédure de restitution. Ils soutiennent à cet égard que l’argument selon lequel les biens en question n’avaient pas été transférés à l’État pendant la période prévue par la loi n
o
87/1991 n’a jamais été soulevé par le défendeur et n’a jamais fait l’objet de la procédure. Le fait que la Cour suprême l’a invoqué d’office pour rejeter leur pourvoi en cassation a eu pour conséquence qu’ils n’avaient pas eu l’occasion de s’y prononcer.
1.
Les requérants se plaignent que, pour rejeter leur pourvoi en cassation, la Cour suprême a soulevé, dans sa décision du 15 février 2010, un nouveau motif de droit consistant à dire que leur demande était vouée à l’échec parce que les biens litigieux n’avaient pas été transférés à l’État pendant la période délimitée par la loi no 87/1991. Or, jamais auparavant cet argument n’a été discuté devant les tribunaux qui ont toujours estimé que cette condition de restitution se trouvait remplie, et les requérants n’ont donc pas eu l’occasion de s’y prononcer. Ils invoquent à cet égard l’article 6 de la Convention, qui dispose ainsi dans sa partie pertinente
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement soulève d’abord une exception tirée de l’absence de préjudice important pour les requérants, au motif que le rejet de leur pourvoi en cassation par la Cour suprême s’appuyait uniquement sur la conclusion que l’interprétation de la loi n
o
87/1991 dénoncée par eux ne revêtait pas une importance juridique cruciale au sens de l’article 237 § 1 c) du code de procédure civile. Il est vrai que, d’une part, la Cour suprême a mis en doute l’application par les tribunaux inférieurs de son avis énoncé dans l’arrêt du 23 novembre 2005 et que, d’autre part, elle s’est exprimée, en dehors du cadre de l’examen de l’admissibilité du pourvoi, sur le moment du transfert du droit de propriété à l’État. Le Gouvernement note néanmoins, se référant à l’article 242 § 1 du code de procédure civile ainsi qu’à la décision rendue en l’espèce par la Cour constitutionnelle, que cet avis n’avait aucun impact sur le rejet du pourvoi des requérants ni sur l’issue du litige (l’arrêt de la juridiction d’appel n’ayant pas été annulé). Le rejet du pourvoi reposait au contraire sur le fait que le point contesté dans le pourvoi, à savoir l’interprétation de l’article 8 de la loi n
o
87/1991 en rapport avec la reconstruction de l’immeuble, ne soulevait pas de question importante pour la jurisprudence.
Dans ces circonstances, le Gouvernement estime que le droit des requérants à une procédure contradictoire n’a pas été enfreint, d’une part parce que la décision litigieuse de la Cour suprême ne représentait pas une tournure inattendue du litige (voir
Čepek c. République tchèque
, n
o
9815/10, §
48, 5 septembre 2013) et, d’autre part, parce que la question du moment du transfert du droit de propriété n’avait pas été tout-à-fait nouvelle et que l’avis de la Cour suprême se fondait sur la législation et les éléments connus des parties.
Les requérants soutiennent en revanche que, jusqu’à la décision de la Cour suprême de 2010, le sort de leur demande de restitution dépendait de la question de savoir si les biens avaient subi une reconstruction substantielle, question à laquelle la Cour suprême avait en 2005 accordé une importance juridique cruciale. Or, la Cour suprême a en 2010 énoncé un nouveau motif de droit, qui était déterminant pour le rejet de leur pourvoi. En l’absence de ce motif, leur pourvoi aurait été accueilli car toute interprétation du droit matériel touchant aux droits subjectifs peut, si elle a un caractère général, revêtir une importance juridique cruciale.
Les requérants se plaignent également que, de cette manière, la Cour suprême les a privés de la possibilité de soutenir que, selon la jurisprudence de la Cour constitutionnelle, le moment du transfert du droit de propriété n’était pas décisif là où il s’agissait de la restitution des biens confisqués, pour des raisons de persécution raciale, aux victimes de l’holocauste.
La Cour note d’abord que les faits à l’origine de la présente affaire peuvent, comme le soutient le Gouvernement, soulever la question de savoir si les requérants ont subi un préjudice important. Cependant, elle n’estime pas nécessaire d’examiner cette question en l’espèce puisque le grief est en tout état de cause irrecevable pour les motifs indiqués ci-dessous.
La Cour est ici appelée à examiner si, en adoptant la décision du 15
février 2010, la Cour suprême a procédé en conformité avec l’article 6
§
1 de la Convention tel qu’interprété par sa jurisprudence.
Elle observe d’abord que la procédure de cassation prévue à l’époque par le code de procédure civile tchèque était relativement complexe. Par ailleurs, toute personne physique ne possédant pas les compétences juridiques nécessaires doit être représentée devant la Cour suprême par un avocat.
Il ressort des dispositions pertinentes du code de procédure civile qu’un pourvoi en cassation dirigé contre les motifs d’une décision n’est pas admissible. Par ailleurs, à l’époque des faits, il n’était pas davantage possible de critiquer une décision par laquelle un jugement du tribunal de première instance avait été confirmé (sauf les cas indiqués dans le code de procédure civile, différents de celui en l’espèce), sauf si la Cour suprême estimait que la décision attaquée revêtait une importance juridique cruciale.
Dans la présente affaire, la Cour suprême a conclu, par des considérations qui lui sont propres, que l’arrêt du 22 avril 2009 ne revêtait pas une importance juridique cruciale dès lors que, «
à part son caractère erroné, il ne soulève pas de question importante pour la jurisprudence
».
Pour la Cour suprême, l’arrêt litigieux, qui a débouté les requérants de leur demande de restitution en raison de la reconstruction substantielle des biens litigieux, ne s’écartait pas la jurisprudence existante, ce qui excluait l’existence d’une importance juridique cruciale. C’est pourquoi la Cour suprême n’a pas déclaré le pourvoi en cassation des requérants admissible.
La Cour ajoute que, si la Cour suprême a inclus dans les motifs de sa décision,
obiter dictum
, une question théorique concernant la justesse du raisonnement de l’arrêt attaqué, tout en confirmant son dispositif, sa réflexion sur cette question n’a pas influencé l’issue du pourvoi en cassation. Ce faisant, elle n’a fait qu’exprimer ses doutes quant à l’exactitude des motifs de cet arrêt, sans les examiner en profondeur, et rappeler le contenu des dispositions légales que les tribunaux saisis antérieurement avaient omis de citer. La Cour souligne à cet égard que la cour de cassation n’a pas procédé à l’interprétation du décret n
o
103/1945, qui dispose expressément que les biens immobiliers étaient nationalisés à la date de son entrée en vigueur
; tel fut le cas des immeubles appartenant aux ancêtres des requérants. Il convient de noter que les dispositions légales auxquelles la Cour suprême s’est référée sont publiquement accessibles.
La Cour ne saurait spéculer sur la question de savoir si les requérants auraient éventuellement pu formuler des observations à ce sujet ou quel serait le contenu de ces observations. Elle note cependant que, d’une part, ces observations n’auraient pas porté sur la question déterminante de savoir si l’arrêt de la juridiction d’appel, silencieux quant au moment du transfert du droit de propriété, revêtait une importance juridique cruciale et que, d’autre part, les arguments que les requérants font à ce titre valoir devant la Cour ont été écartés par la Cour constitutionnelle.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, conformément à l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
2.
Dans ses observations du 18 mai 2015, les requérants dénoncent également la décision de la Cour constitutionnelle qui a rejeté pour tardiveté la partie de leur recours constitutionnel visant les décisions des juridictions inférieures.
Pour la Cour, il ne ressort pas clairement de ces observations si les requérants entendent soulever devant elle un nouveau grief relatif au défaut d’accès à la Cour constitutionnelle. En tout état de cause, force est de constater qu’un tel recours serait tardif et devrait être rejeté en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 23 juin 2016.
Milan Blaško
Ledi Bianku
Greffier adjoint f.f.
Président
Roberto MEISSNER est un ressortissant espagnol né en 1960 et, résidant à Madrid (Espagne).
Antonio MEISSNER est un ressortissant colombien né en 1963 et résidant à Bogota (Colombie).
Cristina MEISSNER est une ressortissante colombienne née en 1954 et résidant à Bogota (Colombie).
Margarita MEISSNER est une ressortissante colombienne née en 1957 et résidant à Bogota (Colombie).
Ricardo MEISSNER est un ressortissant colombien né en 1953 et résidant à Bogota (Colombie).