CtEDO 31.05.2016 Auto

S.C. BLACK SEA CAVIAR S.R.L. v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
31.05.2016
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Inadmissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2016
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
S.C. BLACK SEA CAVIAR S.R.L. v. ROMANIA (CtEDO, 2016)
HUDOC · oficial

A doua secțiune DECIZIE nr. 13013/06 S.C. BLACK SEA CAVIAR S.R.L. împotriva României Curții Europene a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezat la 31 mai 2016 în calitate de comitet compus din: Krzysztof Wojtyczek, președinte, Iulia Motoc, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 30 martie 2006, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, S.C. Black Sea Caviar S.R.L., este o societate de răspundere limitată din România („societatea reclamantă”), a cărei sediul social este în Constanța. A fost reprezentat în fața Curții de către dl P. Vărzaru, un avocat care practică în București. Guvernul României (“ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna I. Cambrea, de la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 15 iunie 2002, Ministerul Apăi și Protecției de Mediu a anunțat un apel public de oferte cu pre-selecție pentru concesiunea resurselor de pescuit în 25 de zone ale rezervei de biosferă Delta Dunării. Societatea reclamantă și-a prezentat oferta în termenul limită. La 22 iulie 2002, după stadiul de pre-selecție, s-a informat că candidatura sa a fost respinsă din cauza faptului că nu a respectat unul dintre criteriile de calificare. La 2 august 2002, societatea reclamantă a prezentat o provocare (concursație În conformitate cu legea aplicabilă, provocarea ar trebui examinată de către o comisie specială înființată de organizatorii procedurii de licitație și decizia sa comunicată în termen de zece zile. Comisia respectivă a fost înființată la 25 iulie 2002. Din documentele prezentate de părți se pare că provocarea societății reclamante a rămas nerezolvată. Chiar înainte de a prezenta provocarea împotriva autorității de acordare de concesiune, la 1 august 2002, societatea reclamantă a interzis o acțiune cu instanța competentă împotriva autorității de acordare de concesiune care solicită revocarea deciziei de respingere a candidaturii sale și anularea procesului de licitație cu înființarea unui nou. La 24 iunie 2003, instanța județului a respins acțiunea societății reclamante ca fiind nefondată și a susținut că societatea reclamantă nu a îndeplinit criteriile de calificare pentru oferta. 10. La 23 iulie 2003, societatea reclamantă a depus un recurs. , că instanța județului nu a examinat toate argumentele formulate de acesta în legătură cu motivele de anulare a procedurii de licitație. 11. La 24 septembrie 2004, Curtea județului de la București a permis recursul și a anulat hotărârea instanței de primă instanță. Cu toate acestea, a respins acțiunea societății reclamante ca fiind inadmisibilă pentru neapăsarea remediilor disponibile. Societatea reclamantă a depus un recurs asupra punctelor de drept împotriva acestei decizii. Curtea de Apel a respins recursul la 8 noiembrie 2005, declarând că, în absența unui răspuns al comisionului special, societatea reclamantă ar fi trebuit să depună o acțiune civilă prin care să solicite autorității administrative care au organizat oferta pentru examinarea provocării sale. Legea internă relevantă 13. Legea nr. 219/1998 privind procedura de concesiune și Decizia nr. 216/1999 a Guvernului care stabilește normele procedurale de punere în aplicare a Legii nr. 219/1998. COMPLAINTS 14. Societatea reclamantă se plângea în temeiul articolului 1 din Convenția că i s-a refuzat dreptul de acces la instanță din cauza concedierii acțiunii sale fără o analiză a meritelor sale, din cauza faptului că nu a urmat o procedură administrativă preliminară specială. 15. Considerând același articol al Convenției, societatea reclamantă se plângea de lungimea excesivă a procedurii penale. Guvernul a susținut ca o opoziție neobservanța de către societatea reclamantă a termenului de șase luni pentru depunerea unei cereri la Curte. În acest sens, guvernul a susținut că formularul de cerere depus la Curte la 29 martie 2006 a indicat ca reclamant administratorul societății solicitantă, dl V.A. În plus, au susținut că numai la 4 februarie 2011 societatea reclamantă a depus o cerere corectă Curții. 17. Curtea constată că este clar din formularul prezentat la 29 Martie 2006 ca intenția societății reclamante, a administratorului și a avocatului său a fost ca societatea reclamantă, nu administratorul, să fie reclamantul în acest caz. Prin urmare, cererea a respectat termenul de șase luni în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție. Obiecția guvernului trebuie, prin urmare, respinsă. Societatea reclamantă s-a plâns că prin respingerea acțiunii sale fără o analiză a meritelor sale, instanța internă l-a privat de dreptul său de acces la instanță. Se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție, care scrie după cum urmează: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ... fiecare are dreptul la o audiere echitabilă ... într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...”. 19. Curtea reiterează că, pentru art. 6 § 1 din partea sa „civilă” care urmează să fie aplicabilă, trebuie să existe o dispută („contestare” în textul francez) cu privire la un „dreptul civil” care poate fi declarat, cel puțin din motive argumentale, care să fie recunoscută în temeiul dreptului intern. Conflictul trebuie să fie autentic și serios; poate să se refere nu numai la existența efectivă a dreptului, ci și la domeniul său de aplicare și la modul de exercitare al acestuia; și, în cele din urmă, rezultatul procedurii trebuie să fie direct decisiv pentru dreptul în cauză (a se vedea Pudas c. Suedia , 27 octombrie 1987, § 31, Seria A nr. 125 A). 20. Singurul fapt că o persoană juridică a prezentat o ofertă sau a făcut o ofertă nu a putut da naștere unei așteptări, chiar și mai puțin un drept, de a fi atribuit oferta, sau de a-l determina prin orice metodă specifică (a se vedea, mutatis mutandis, Jan De Nul (S.A.) Ondernemingen c. Belgia (dec.), nr. 20907/92, 2 martie 1994). 21. În ceea ce privește cazul în cauză, Curtea constată că decizia de atribuire a contractului de concesiune a fost considerată un act administrativ de către instanțele interne. Faptul că, după cum a afirmat societatea reclamantă, un ofertant a avut dreptul de a contesta o atribuire și de a avea obiecțiile luate în considerare la o audiere publică nu a constituit un drept civil, ci doar un drept de natură publică. Într-adevăr, dreptul de a opune o atribuire nu este suficient pentru a face art. 6 aplicabil procedurii care determină atribuirea unei oferte, având în vedere discreția autorității de judecată de a decide cine ar trebui acordată oferta (a se vedea I.T.C. LTD c. Malta (dec.), nr. 2629/06, 11 decembrie 2007). 22. Din motivele de mai sus, Curtea constată că această plângere este incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Alte plângeri 23. Considerând art. 6 din Convenție, societatea reclamantă se plângea de asemenea în legătură cu durata procedurii. 24. Având în vedere considerentele de mai sus privind aplicabilitatea art. 1 din Convenția privind procedurile referitoare la oferte publice, Curtea constată că această plângere este, de asemenea, incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declara inadmisibilă cererea. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 23 iunie 2016. Președintele adjunct al grefierului Krzysztof Wojtyczek

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă