CASE OF BAKA v. HUNGARY - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Baka v. Ungaria [MC]

- 20261/12

Hotărârea din 23.6.2016 [MC]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Drepturi și obligații cu cracter civil

Imposibilitatea contestării de către Președintele Curții Supreme a încetării premature a mandatului său:

Articolul 6 aplicabil; încălcare

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Încetarea prematură a mandatului Președintelui Curții Supreme ca urmare a opiniilor exprimate în mod public, în calitatea sa profesională:

încălcare

În fapt

– Reclamantul, un fost judecător al Curții Europene a Drepturilor Omului, fusese ales în calitate de Președinte al Curții Supreme din Ungaria pentru un mandat de șase ani, care trebuia să se încheie în 2015.

În calitatea sa de Președinte al acelei instanțe și al Consiliului Național al Justiției, își exprimase opiniile cu privire la mai multe reforme legislative care afectau domeniul judiciar. Dispozițiile tranzitorii ale noii Constituții (Legea Fundamentală a Ungariei din 2011) prevedeau că instituția succesoare din punct de vedere juridic a Curții Supreme va fi Kúria și că mandatul Președintelui Curții Supreme va înceta, ca urmare a intrării în vigoare a noii Constituții. În consecință, mandatul reclamantului de Președinte al Curții Supreme luă sfârșit în 1 ianuarie 2012. Potrivit criteriilor pentru alegerea Președintelui noii Kúria, candidații trebuiau să aibă cel puțin cinci ani de experiență de judecători în Ungaria. Timpul în care aceștia au activat în calitate de judecători ai unei instanțe internaționale nu era luat în calcul. Acest fapt a condus la neeligibilitatea reclamantului pentru funcția de Președinte al noii Kúria.

Într-o hotărâre din 27 mai 2014, o Cameră a Curții a hotărât, în unanimitate, că existase o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție (dreptul de acces la un tribunal), pentru că reclamantul nu avusese posibilitatea să conteste încetarea prematură a mandatului său. Ea a mai constatat existența unei încălcări a dreptului reclamantului la libertatea de exprimare în baza articolului 10, după ce a reținut că încetarea prematură a mandatului reclamantului avusese lor ca urmare a opiniilor exprimate de acesta în mod public, în calitatea sa profesională.

Pe 15 decembrie 2014, cazul a fost trimis în fața Marii Camere, la cererea Guvernului.

În drept

– articolul 6 § 1

(a)

Aplicabilitate

(i)

Existența unui drept

– În conformitate cu prevederile dreptului național, mandatul reclamantului de Președinte al Curții Supreme trebuia să dureze șase ani, cu excepția cazului în care ar fi încetat ca urmare a unei înțelegeri amiabile, a unei demisii sau a unei demiteri din funcție.

Existase, așadar, un drept al reclamantului de a-și duce la bun sfârșit mandatul sau de a-și exercita funcția până intervenea una din excepții. Această concluzie fusese sprijinită, de asemenea, de principiile constituționale referitoare la independența judiciarului și de inamovabilitatea judecătorilor. Astfel, reclamantul putea susține, în mod justificat, că fusese îndreptățit la protecția împotriva înlăturării din funcție, pe parcursul mandatului său. Faptul că mandatul său încetase

ex lege

,

în virtutea legislației noi, nu putea înlătura, retroactiv, dreptul său justificat în baza regulilor în vigoare la momentul alegerii sale.

(ii)

Natura civilă a dreptului

– Pentru a stabili dacă dreptul invocat de către reclamant fusese unul “civil”, Curtea a aplicat criteriile dezvoltate în hotărârea

Vilho Eskelinen și alții v. Finlanda

([MC],

63235/00

, 19 aprilie 2007). Cu privire la prima condiție a testului

Vilho Eskelinen

– dacă dreptul național împiedica în mod expres accesul la un tribunal pentru funcția sau categoria de funcții în discuție – Curtea a observat că, în puținele cazuri în care a reținut îndeplinirea acelei condiții, privarea în cauză fusese clară și expresă.* Totuși, în acest caz, reclamantul nu a fost privat expres de dreptul de acces la un tribunal; în schimb, accesul său a fost împiedicat de faptul că încetarea prematură a mandatului său fusese inclusă în prevederile tranzitorii ale legislației noi, care intraseră în vigoare în 2012. Acest fapt l-a împiedicat să conteste măsura în fața Tribunalului funcției publice, așa cum ar fi putut-o face în eventualitatea demiterii sale în baza cadrului legal existent anterior. Curtea a considerat, așadar, că în circumstanțele specifice ale cazului, trebuia să stabilească dacă accesul la un tribunal fusese împiedicat în baza dreptului național mai degrabă înainte, decât la momentul în care fusese adoptată măsura contestată referitoare la reclamant.** Curtea a notat apoi că, pentru ca legislația națională care împiedică accesul la un tribunal să aibă vreun efect în baza articolului 6 § 1 într-un caz particular, ea trebuia să fie compatibilă cu preeminența dreptului, care interzicea acțiunea legilor îndreptate împotriva unei anumite persoane, cum era cazul reclamantului. În lumina acestor considerente, nu se putea conchide că dreptul național împiedicase în mod expres accesul la un tribunal al unei cereri bazate pe presupusa ilegalitate a încetării mandatului reclamantului.

Așadar, prima condiție a testului

Vilho Eskelinen

nu fusese îndeplinită, iar articolul 6 era aplicabil sub aspect civil.

(b)

Conformitate –

Ca urmare a adoptării unei legislații a cărei compatibilitate cu rigorile preeminenței dreptului fusese dubioasă, încetarea prematură a mandatului reclamantului nu fusese controlată și nici deschisă controlului organelor care exercitau puterea judiciară. Observând importanța crescândă pe care o acordau instrumentele internaționale și cele ale Consiliului Europei, precum și jurisprudența curților internaționale și practica altor organisme internaționale, echității procedurale în cazurile referitoare la eliberarea sau demiterea din funcție a judecătorilor, Curtea a considerat că statul reclamat a subminat însăși esența dreptului reclamantului de acces la un tribunal.

Concluzie

: încălcare (cincisprezece voturi la două).

Articolul 10

(a)

Existența unei ingerințe

– În cazurile anterioare referitoare la procedurile disciplinare, eliberarea sau numirea în funcție a judecătorilor, Curtea a conchis că articolul 10 era aplicabil, de vreme ce măsurile contestate aveau la bază afirmațiile reclamanților cu privire la o anumită problemă și nu se refereau la eligibilitatea lor în funcția publică sau la capacitatea lor profesională de a-și îndeplini funcțiile judiciare.***

În alte cazuri, Curtea a reținut că măsura contestată nu avea legătură cu exercițiul libertății de exprimare.****

În prezenta cauză, nicio instanță națională nu examinase afirmațiile reclamantului sau motivele încetării mandatului său. Faptele cazului trebuiau, așadar, analizate “în întregul lor” și, în evaluarea dovezilor, Curtea a adoptat standardul probei “dincolo de orice dubiu rezonabil ”. În această privință, Curtea a notat că în 2011, reclamantul, în calitatea sa profesională de Președinte al Curții Supreme și al Consiliului Superior al Justiției, a exprimat în mod public opinii critice cu referire la diferitele reforme legislative care afectau judiciarul. În ciuda asigurărilor date de doi membri ai majorității parlamentare și de Guvern în același an cu privire la faptul că legislația adoptată nu ar fi trebuit aplicată în sensul încetării mandatelor funcțiilor persoanelor alese în baza regimului juridic anterior, propunerile de încetare a mandatului reclamantului fuseseră făcute publice și supuse votului parlamentar la scurt timp după ce acesta a ținut un discurs în fața Parlamentului în noiembrie 2011, fiind adoptate într-o perioadă de timp extrem de scurtă. Având în vedere succesiunea evenimentelor în întregul lor, a existat o dovadă

prima facie

a unei legături cauzale dintre exercitarea libertății de exprimare de către reclamant și încetarea mandatului său.

Așadar, sarcina probei îi revedea Guvernului.

Cu privire la motivele susținute de către Guvern în justificarea măsurii contestate, nu părea că schimbările făcute în cazul funcțiilor autorității judiciare supreme sau al sarcinilor Președintelui ei aveau o natură atât de fundamentală, încât puteau sau trebuiau să atragă încetarea prematură a mandatului reclamanților. În consecință, Guvernul a eșuat să demonstreze în mod convingător că măsura imputată a fost legată de suprimaea funcției reclamantului și de funcțiile sale în contextul reformei autorității judiciare supreme.

În consecință, se poate prezuma că încetarea prematură a mandatului reclamantului a fost determinată de opiniile și criticile pe care acesta le-a exprimat în mod public în calitatea sa profesională, și au constituit, astfel, o ingerință în exercițiul dreptului său la libertatea de exprimare.

(b)

Dacă ingerința fusese justificată

– Deși existau îndoieli cu privire la conformitatea legislației în cauză cu rigorile preeminenței dreptului, Curtea a presupus că ingerința fusese prevăzută de lege. Statele părți nu puteau invoca în mod legitim independența judiciarului pentru a justifica o măsură precum încetarea prematură a mandatului unui președinte de instanță din motive care nu fuseseră stabilite prin lege și care nu se refereau la vreo cauză de incompetență profesională sau conduită greșită. În aceste circumstanțe, măsura contestată părea să fie incompatibilă cu scopul menținerii independenței judiciarului.

În acest caz, ingerința contestată a fost determinată de criticile reclamantului, exprimate în mod public, în capacitatea sa profesională de Președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național al Justiției. Nu fusese doar dreptul, ci și obligația sa de a-și exprima opinia cu privire la reformele legislative care puteau avea un impact asupra judiciarului și a independenței sale. Reclamantul și-a exprimat opiniile și criticile cu privire la chestiuni de interes public, iar afirmațiile sale nu au excedat perspectivei strict profesionale. În consecință, poziția și afirmațiile sale impuneau un înalt grad de protecție pentru libertatea sa de exprimare și analiza strictă a oricărei ingerințe, cu marja restrânsă de apreciere acordată în mod corespunzător autorităților naționale. Mai mult, acesta fusese îndepărtat din funcția sa cu mai mult de trei ani până la sfârșitul mandatului său prevăzut în legislația în vigoare la momentul numirii sale în funcție. Acest fapt se putea împăca cu greu cu atenția specială care trebuia acordată naturii funcției judiciare ca ramură independentă a puterii statale și principiului inamovabilității judecătorilor, care constiuia un element cheie pentru menținerea independenței judiciare. Încetarea prematură a mandatului reclamantului a manifestat, indubitabil, un efect de răcire, prin faptul că l-a descurajat nu doar pe acesta, ci și pe alți judecători și președinți de instanță să participe în viitor la dezbateri publice cu privire la reformele legislative care afectează judiciarul și, de o manieră mai generală, cu privire la chestiunile care vizează independența judiciarului. În fine, în lumina constatărilor Curții în baza articolului 6 § 1, restricțiile contestate nu au fost însoțite de garanții efective și adecvate împotriva abuzului. În concluzie, motivele invocate de către statul reclamat nu puteau fi considerate suficiente, încât să demonstreze că ingerința contestată fusese necesară într-o societate democratică.

Concluzie

: încălcare (cincisprezece voturi la două).

Articolul 41: 70,000 EUR cu privire la prejudiciul material și moral.

* Suküt v. Turcia

(dec),

59773/00

, 11 septembrie 2007; și

Nedeltcho Popov v. Bulgaria

,

61360/00

, 22 noiembrie 2007.

** Curtea a observat că dacă se consideră altfel, ar însemna că măsura contestată în sine, care constituise presupusa ingerință în “dreptul” reclamantului, putea constitui, în același timp, baza legală pentru împiedicarea accesului reclamantului la un tribunal. Acest fapt ar fi deschis calea abuzului, permițându-le statelor contractante să blocheze accesul la un tribunal cu privire la măsurile individuale care îi vizează pe funcționarii lor publici, prin simpla includere a acelor măsuri într-o prevedere legală

ad hoc

care interzice supunerea lor unui control judiciar.

*** Wille v. Liechtenstein

[MC],

28396/95

, 28 octombrie 1999; și

Kudeshkina v. Rusia

,

29492/05

, 26 februarie 2009.

****

Harabin v. Slovacia

(dec.),

58688/11

, 29 iunie 2004; și

Harabin v. Slovacia

, 58688/11, 20 noiembrie 2012,

Nota informativă 157

.