CASE OF KÁROLY NAGY v. HUNGARY - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

Károly Nagy v. Ungaria [MC]

-

56665/09

Hotărârea din 14.9.2017 [MC]

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Decizia Curții Supreme prin care și-a declinat competența de a judeca cererea unui pastor privind caterisirea greșită de către biserică:

Articolul 6 nu este aplicabil; inadmisibilă

În fapt

– Reclamantul era un pastor angajat de către Biserica Reformată a Ungariei. În 2005, acesta a fost caterisit din cauza unui comentariu făcut într-un ziar local. Acesta a intentat o acțiune în despăgubire împotriva Bisericii, în fața unei instanțe specializate în litigii de muncă, însă procedurile au fost încetate din lipsă de competență, de vreme ce relația reclamantului cu angajatorul său era reglementată de dreptul ecleziastic. Reclamantul a introdus apoi o cerere în fața tribunalelor civile, dar și aceasta a fost scoasă în final de pe rol, după ce Curtea Supremă a decis, ca urmare a unei analize a relației contractuale, că instanțele civile nu sunt competente să judece acest caz. În fața Curții Europene, reclamantul s-a plâns că hotărârea Curții Supreme potrivit căreia tribunalele laice nu au competență în acest sens l-a privat de accesul la un tribunal, prin încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.

Într-o hotărâre din 1 decembrie 2015 (vezi

Nota informativă 191

), o cameră a Curții a reținut, cu patru voturi la trei, că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1. Camera a reținut că, deși Curtea Supremă a decis că tribunalele laice nu au competența examinării cererii reclamantului, ea a examinat de fapt cererea în lumina principiilor juridice naționale relevante din materia obligațiilor. Reclamantul nu a putut susține, așadar, că a fost privat de dreptul de a i se judeca fondul cererii.

Pe 2 mai 2016, cazul a fost trimis la Marea Cameră, la cererea reclamantului.

În drept

– Articolul 6 § 1: Pentru a fi aplicabil articolul 6 § 1 sub latura sa civilă, trebuie să existe un litigiu cu privire la un „drept” despre care se poate spune, cel puțin în mod argumentat, că este recunoscut în dreptul național, indiferent dacă dreptul este protejat de Convenție. Pentru a se decide dacă „dreptul” în discuție a avut o bază în dreptul național, punctul de început îl reprezintă prevederile relevante ale dreptului național și interpretarea lor de către tribunalele naționale. Cu excepția cazurilor de arbitrariu evident, nu ține de Curte să pună la îndoială interpretarea dreptului național de către tribunalele naționale. Dreptul invocat de către reclamant în procedurile naționale a trebuit avut în vedere pentru a se stabili dacă este aplicabil articolul 6 § 1. Acolo unde a existat un litigiu veritabil și serios cu privire la existența unui drept invocat de către reclamant în baza dreptului național, decizia tribunalelor naționale pivind inexistența acestuia nu nega, în mod retroactiv, caracterul justificat al cererii.

Nu s-a contestat faptul că, în conformitate cu dreptul național, cererile care implică legile interne și reglementările unei biserici nu puteau fi implementate de către organele statale. Apoi, nu s-a contestat faptul că, dacă tribunalele naționale ar stabili că un litigiu pendinte vizează o cerere cu caracter ecleziastic care nu poate fi pusă în executare de către organele naționale, ele trebuiau să înceteze procedurile. Problema principală care a apărut în fața instanțelor naționale a gravitat în jurul caracterului exact al relației reclamantului cu Biserica Reformată.

Serviciul ecleziastic al reclamantului s-a bazat pe Scrisoarea sa de numire, emisă de prezbiterii parohiei, care l-au uns ca pastor în Biserica Reformată a Ungariei. Potrivit textului scrisorii, reclamantului i s-a cerut să îndeplinească sarcini „definite de legile ecleziastice și prevederile legale”. Totuși, în loc să-și îndrepte cererile cu caracter pecuniar către curțile ecleziastice, acesta a inițiat mai întâi proceduri guvernate de dreptul muncii. Când au fost încetate acele proceduri, reclamantul a mers în fața tribunalelor civile. Ca urmare a unei examinări detaliate a problemei competenței tribunalului statal și a dreptului de acces la un tribunal al persoanelor aflate în serviciul ecleziastic, toate tribunalele naționale au încetat procedurile, reținând că cererea reclamantului nu putea fi implementată în fața instanțelor naționale, de vreme ce seviciul său pastoral și Scrisoarea de numire pe care se baza erau guvernate de dreptul ecleziastic, nu de cel laic. Curtea Supremă a confirmat că relația reclamantului cu Biserica era una cu caracter ecleziastic.

Legislația națională nu le acorda bisericilor sau oficialilor lor o imunitate nelimitată împotriva oricărei sau tuturor cererilor cu caracter civil. Cererea reclamantului nu a presupus existența unui drept legal. În schimb, ea a vizat o afirmație potrivit căreia cererea cu caracter pecuniar care decurgea din serviciul său ecleziastic, guvernat de dreptul ecleziastic, trebuia considerată, de fapt, ca ținând de dreptul civil. Analizând cu atenție caracterul cererii sale, tribunalele naționale, în măsura în care au analizat substanța problemei, au reținut, în unanimitate, în conformitate cu prevederile dreptului național, că nu era cazul.

Dat fiind întreg cadrul juridic și jurisprudențial existent în Ungaria în perioada în care reclamantul și-a formulat cererea cu caracter civil, concluzia tribunalului național potrivit căreia serviciul pastoral al reclamantului era guvernat de dreptul ecleziastic și decizia sa de a înceta procedurile nu a putut fi considerată arbitrară sau nerezonabilă în mod manifest.

În consecință, având în vedere natura cererii reclamantului, baza serviciului său de pastor și dreptul național, așa cum era interpretat acesta de tribunalele naționale, reclamantul nu beneficia de niciun „drept” despre care se putea spune, cel puțin în mod argumentat, că este recunoscut în baza dreptului național. În cazul în care Curtea ar fi conchis altfel, ar fi creat, pe cale de interpretare a articolului 6 § 1, un drept substanțial care nu avea nicio bază legală în statul reclamat.

Concluzie

: inadmisibilă (incompatibilă

ratione materiae

) (zece voturi la șapte).