CASE OF SIA AKKA/LAA v. LATVIA - [Romanian Translation] legal summary by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova

© Traducerea și permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curții.

© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.

SIA AKKA/LAA v. Letonia

-

562/05

Hotărârea din 12.7.2016 [Secția a V-a]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 para. 2 din Protocolul nr. 1

Controlul folosirii proprietății

Ordinul tribunalului de obligare a administratorului drepturilor de autor să încheie un acord de licențiere cu două posturi de radio și de stabilire a unei taxe echitabile de folosință:

nicio încălcare

În fapt

– Organizația reclamantă (SIA „Autortiesību un komunicēšanās konsultāciju aģentūra/Latvijas Autoru apvienība” – Agenția de

copyright

și consultanță în comunicare a asociației autorilor letoni) era o organizație responsabilă de administrarea

copyright

-ului operelor muzicale ale unui mare număr de autori letoni și internaționali. În anii 1990, organizația reclamantă nu reușise să încheie noi acorduri de licențiere cu mai multe companii de radiodiuziune. În ciuda acestui fapt, unii radiodifuzori au continuat să utilizeze operele muzicale protejate. În 2002 și 2003, organizația reclamantă a intentat acțiuni civile împotriva mai multor radiodifuzori, inclusiv plângeri împotriva unui post de radio privat și împotriva unei companii radio de stat, pentru încălcarea

copyright

-ului. În ambele cazuri, s-a dispus ca organizația reclamantă și cele două companii radio să încheie un acord de licențiere și să stabilească o taxă de folosință echitabilă.

În drept

– Articolul 1 din Protocolul nr. 1

(a)

Ingerința în bunurile organizației reclamante

–

Organizația reclamantă deținea drepturile transferate de membrii ei, în speță de autorii operelor muzicale. Prin urmare, drepturile organizației reclamante constituiseră bunuri sub forma operelor muzicale și a intereselor economice care decurgeau din acestea. Tribunalele naționale au dispus, în cadrul proceselor interne, ca organizația reclamantă să încheie acorduri de licențiere scrise cu organizațiile reclamate și au stabilit anumiți termeni și condiții care, la rândul lor, au impus limite asupra libertății sale de a încheia contracte în privința radiodifuzării muzicii. În consecință, a existat o ingerință în bunurile organizației reclamante sub forma unui control al utilizării proprietății.

(b)

Respectare

– Competența tribunalelor naționale de a dispune măsurile contestate avusese o bază în dreptul național. Aplicarea prevederilor relevante nu a fost arbitrară, de vreme ce tribunalele naționale au oferit motive privind stabilirea taxelor de folosință și au indicat baza juridică pentru încheierea acordurilor de licențiere. Ingerința fusese, așadar, prevăzută de lege. Măsurile au urmărit realizarea unui scop legitim, de vreme ce tribunalele naționale au căutat să mențină echilibrul dintre drepturile organizației reclamante de a obține remunerații echitabile pentru folosirea operelor muzicale și interesul reclamaților de a obține licențele care le permiteau să difuzeze în mod legal operele protejate de drepturile de autor.

Cu privire la asigurarea unui echilibru echitabil, Curtea a notat poziția organizației reclamante potrivit căreia acțiunile statale constituiseră o ingerință nejustificată, și susținerile Guvernului, potrivit cărora prin adoptarea deciziilor contestate, statul își îndeplinise obligațiile pozitive astfel cum fuseseră acestea stabilite de acordurile internaționale și de legislația națională privind drepturile de autor. În acest sens, în virtutea

Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artisti

ce

și a dreptului național, așa cum au fost acestea interpretate și aplicate de către tribunalele naționale, atunci când nu se ajungea la un acord între părți și nu se decidea în această privință de către o altă autoritate, stabilirea taxei echitabile de folosință le revenea tribunalelor. Pentru a confirma dacă mecanismul prevăzuse garanții în prezentul caz pentru a se asigura că funcționarea sistemului de protecție a

copyright

-ului și impactul său nu fuseseră nici arbitrare, nici imprevizibile, Curtea a avut în vedere următoarele elemente.

Mai întâi, înainte de stabilirea taxei de folosință, tribunalele naționale le-au acordat părților o perioadă de timp pentru a ajunge la un acord. Când acest lucru nu a fost posibil, acestora le-a fost de folos faptul că, în primul set de proceduri, părțile ajunseseră la un acord privind metoda de calculare a taxei de folosință. În cel de-al doilea set de proceduri, tribunalele naționale au făcut trimitere la metoda utilizată în acordurile de licențiere încheiate de către organizația reclamantă cu alți radiodifuzori, taxa stabilită de tribunalele naționale nefiind mai mică, în mod considerabil, decât rata negociată de către părți în acordul lor de negociere anterior.

În al doilea rând, tribunalele naționale au stabilit că, în circumstanțele în care părțile doreau, de principiu, să încheie un acord, interzicerea difuzării operelor muzicale nu ar fi urmărit interesele cele mai avantajoase ale deținătorilor de

copyright

pentru a beneficia la maxim de pe urma acestor opere.

În al treilea rând, ordinele de încheiere a unui acord de licențiere fuseseră limitate în câmpul lor de aplicare și în timp. Prin urmare, părțile nu fuseseră împiedicate să renegocieze taxa. Rezultă că autoritățile au limitat la minim dreptul organizației reclamante de a renegocia termenii și condițiile cu reclamații și cu alte companii radiodifuzoare.

Decurge că autoritățile naționale au asigurat un echilibru corect între cerințele interesului general și drepturile organizației reclamante.

Concluzie

: nicio încălcare (unanimitate).

Curtea a mai constatat, în unanimitate, că, de vreme ce tribunalele naționale au acționat în conformitate cu dreptul național și au oferit motive suficiente în deciziile lor, nu a existat o încălcare a articolului 6 §

1 din Convenție.