Comunicat la 22 august 2016 Prima secțiune Cerere nr. 41227/10 X, Y și Z împotriva Greciei introdusă la 9 iulie 2010 EXPOSAT DE FAPTE Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, se pot rezuma după cum urmează. La 3 februarie 2006, un minor a dispărut și nu a fost niciodată găsit. La 28 mai 2006, autoritățile de poliție au interogat cinci minori, dintre care primii doi reclamanți, pentru o altă infracțiune. În timpul acestei proceduri, unul dintre ei a pus sub semnul întrebării faptul că cei cinci minori ar fi dat în judecată și l-ar fi lovit pe minorul dispărut. După moartea sa, ei i-ar fi ascuns cadavrul. Pe 4 februarie, 19 martie, 29 mai și 2 iunie 2006, cei cinci minori au fost interogați ca suspecți de către Hotărârea de Securitate din Salonic, declarând că, în timpul interogatoriului lor, nu erau asistați de un avocat și au recunoscut că au comis crimele reprobabile.
Din dosar reiese că declarațiile lor au fost clasate și nu au fost incluse în dosarul cauzei, deoarece garanțiile nu au fost respectate. La o dată nespecificată, primii doi reclamanți au negat participarea lor la actele incriminate, s-au retras și au declarat că nu știu nimic despre dispariția minorului. La o dată nespecificată, primii doi reclamanți au fost acuzați de omor din proprie inițiativă și au fost acuzați de respect față de morți. Al treilea reclamant a fost acuzat de falsa mărturie și recel de răufăcători. La 2 februarie 2009, tribunalul corecțional pentru minori din Salonic (Μονομελές Δικαστήριο Ανηλίκ ) a constatat lipsa răspunderii penale a primilor doi reclamanți, cu vârsta mai mică de 13 ani la momentul faptelor.
El a considerat că au cauzat răni fatale minorului dispărut și că au ascuns ulterior cadavrul. În ceea ce privește al treilea reclamant, instanța a considerat că, la depoziția sa mințit autoritățile (decizii nr. 1481 /08, 1481 /08, 1965/08, 2027/08, 2085 /08, 2085 /08, 233/09 și 233 /09). Instanța care se ocupă cu măsurile educative, și anume plasarea primilor doi solicitanți într-un centru de educație pentru minori până la majoritatea acestora, precum și obligația de a urma programe psihologice specializate. În ceea ce privește cel de-al treilea reclamant, instanța a acordat custodia sa serviciului de tutelă. Potrivit instanței, aceste măsuri nu aveau caracter punitiv, ci vizau reabilitarea socială și reinserția minorilor.
Or, potrivit jurisprudenței tribunalelor grecești, hotărârea prin care se impuneau măsuri educative era o hotărâre pronunțată În urma acestor decizii, cel de-al treilea reclamant a fost eliberat. La 11 februarie 2009, reclamanții au răspuns la apel. La 22 mai 2009, tribunalul de apel din Salonic a respins cererea ca inadmisibilă. Aceasta a arătat că decizia de impunere a unor măsuri educative sau terapeutice nu a fost o decizie de condamnare și că măsurile în litigiu erau de natură Tribunalul a adăugat că art. 40 alin. (2) din Convenția Internațională a Drepturilor Copilului se referea la legislația statelor contractante, care, în acest caz, nu permitea introducerea unui recurs (Decizia 469/2009).
La o dată nespecificată, reclamanții s-au ocupat de casare. La 14 ianuarie 2010, Curtea de Casație a respins recursul. Aceasta a confirmat că deciziile care impun măsuri educative sau terapeutice nu erau susceptibile de recurs, având în vedere în special că aceste măsuri erau de natură administrativă și că acestea vizau nu pedeapsa, ci educația și îmbunătățirea morală și socială a minorilor. Aceasta a adăugat că este vorba despre măsuri de securitate sau alternative la pedeapsă, supuse principiului proporționalității, și a afirmat că instanța a constatat doar că minorul a acționat în mod legal, fără a-l declara vinovat. În plus, a menționat că instanța putea oricând să înlocuiască sau să ridice aceste măsuri.
o decizie de condamnare, chiar dacă hotărârile judecătorești referitoare la aceasta au fost înscrise în cazierul judiciar (Decizia nr. 58/2010). Dreptul intern și internațional relevant la art. 40 din Convenția internațională a drepturilor de proprietate intelectuală prevede Statele părți recunosc oricărui copil suspectat, acuzat sau convins de încălcarea legii penale dreptul la un tratament care să fie de natură să-i favorizeze simțul demnității și al valorii personale, care să-i consolideze respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale ale acestora și care să țină seama de vârsta sa, precum și de necesitatea de a facilita reintegrarea în societate și de a-i face să-și asume un rol constructiv în cadrul acesteia.
(2) În acest scop și ținând seama de dispozițiile relevante ale instrumentelor internaționale, statele părți se asigură în special că orice copil suspectat sau acuzat de încălcarea dreptului penal are dreptul cel puțin la următoarele garanții: (v) Se recunoaște că a încălcat legea penală, s-a recurs la această decizie și la orice măsură adoptată în consecință în fața unei autorități sau instanțe judiciare superioare competente, independente și imparțiale, în conformitate cu legea; (...) Dispozițiile relevante din Codul penal, așa cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt astfel formulate Art. 463 (d) împotriva hotărârii tribunalului pentru minori care conținea unul sau trei membri, prin care minorul a fost condamnat la închisoare într-un centru special de detenție pentru tineri (e) împotriva hotărârii tribunalului pentru minori, compus din unul sau trei membri prin care minorul, care, în comisia de judecată, a atins vârsta de treisprezece ani, a fost judecat după vârsta de optsprezece ani și care a fost condamnat în temeiul articolului 130 din Codul penal la o pedeapsă restrictivă de libertate mai lungă decât cele prevăzute la literele (a) și (c) (...) în temeiul Legii nr. 3904/2010, intrat în vigoare la 23 decembrie 2010,
art. 489 alineatul (1) din Codul de procedură penală a fost modificat după cum urmează: (1) Cel condamnat sau procurorul (...) au dreptul de a exercita un recurs (...) (d) împotriva hotărârii Tribunalului pentru minori, compus din unul sau trei membri, prin care minorul a fost condamnat la închisoare într-un centru special de detenție pentru tineri sau pentru minori, este considerat ca fiind obligat să impună măsuri educative sau terapeutice. 7, reclamanții se plâng că nu au avut dreptul de a-și examina cazul de către o instanță superioară și adaugă că drepturile lor au fost încălcate de tribunalul corecțional pentru minorii din Salonic, în special în ceea ce privește administrarea probelor.
Cu toate acestea, faptul că măsurile care le-au fost impuse au fost considerate măsuri administrative, i-a împiedicat să conteste aceste deficiențe de procedură în fața unei instanțe superioare.
Communiquée le 22 août 2016
Requête n o 41227/10 X, Y et Z contre la Grèce introduite le 9 juillet 2010
A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le 3 février 2006, un mineur disparut et ne fut jamais retrouvé. Le 28 mai 2006, les autorités de police interrogèrent cinq mineurs, dont les deux premiers requérants, pour une autre infraction. Lors de cette procédure, l’un d’entre eux « indiqua » que les cinq mineurs auraient poursuivi et frappé le mineur disparu. Suite à sa mort, ils auraient caché son cadavre. Les 4 février, 19 mars, 29 mai et 2 juin 2006, les cinq mineurs furent interrogés comme suspects par la direction de la Sécurité de Thessalonique. Ils allèguent que lors de leur interrogatoire, ils n’étaient pas assistés d’un avocat.
Ils avouèrent avoir commis les crimes reprochés. Il ressort du dossier que leurs dépositions furent classées et ne furent pas incluses dans le dossier de l’affaire car les garanties procédurales n’avaient pas été respectées. À une date non précisée, les deux premiers requérants nièrent leur participation aux actes incriminés, se rétractèrent et affirmèrent ne rien savoir sur la disparition du mineur. À une date non précisée, les deux premiers requérants furent inculpés d’homicide volontaire et d’atteinte au respect dû aux morts. Le troisième requérant fut inculpé de faux témoignage et recel de malfaiteurs. Le 2 février 2009, le tribunal correctionnel pour mineurs de Thessalonique ( Μονομελές Δικαστήριο Ανηλίκων Θεσσαλονίκης ) constata l’absence de responsabilité pénale des deux premiers requérants, âgés de moins de treize ans à l’époque des faits.
Il releva qu’ils avaient provoqué des blessures mortelles au mineur disparu et qu’ils avaient par la suite caché le cadavre. Quant au troisième requérant, le tribunal considéra que, lors de sa déposition il avait menti aux autorités (décisions n os 1481 α /08, 1481 β /08, 1965/08, 2027/08, 2085 α /08, 2085 β /08, 233/09 et 233 α /09). Le tribunal prononça des « mesures éducatives », à savoir le placement des deux premiers requérants dans un centre d’éducation pour mineurs jusqu’à leur majorité, ainsi que l’obligation de suivre des programmes psychologiques spécialisés. Quant au troisième requérant, le tribunal ordonna l’attribution de sa garde au service des tutelles. Selon le tribunal, ces mesures ne présentaient pas de caractère punitif, mais visaient à la réadaptation sociale et à la réinsertion des mineurs.
Or, selon la jurisprudence des tribunaux grecs, le jugement imposant des mesures éducatives était « un jugement d’acquittement ». Suite à ces décisions, le troisième requérant fut libéré. Le 11 février 2009, les requérants interjetèrent appel. Le 22 mai 2009, la cour d’appel de Thessalonique rejeta l’appel comme irrecevable. Elle releva que la décision imposant des mesures éducatives ou thérapeutiques n’était pas une « décision de condamnation » et que les mesures litigieuses étaient de nature administrative, ayant comme objectif « l’amélioration morale et sociale du mineur ». Le tribunal ajouta que l’article 40 § 2 de la Convention Internationale des droits de l’enfant renvoyait à la législation des États contractants, qui, en l’espèce, ne permettait pas l’introduction d’un appel (décision n o 469/2009).
À une date non précisée, les requérants se pourvurent en cassation. Le 14 janvier 2010, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle confirma que les décisions imposant des mesures éducatives ou thérapeutiques n’étaient pas susceptibles de recours, considérant notamment que ces mesures étaient de nature administrative et qu’elles visaient non pas à la punition mais à l’éducation et à l’amélioration morale et sociale des mineurs. Elle ajouta qu’il s’agissait de mesures de sécurité ou des alternatives à la peine, soumises au principe de proportionnalité, et affirma que le tribunal constatait seulement que le mineur « avait commis l’acte », sans le déclarer « coupable ». Elle nota en outre que le tribunal pouvait à tout moment remplacer ou lever ces mesures.
Or, en l’espèce il ne s’agissait pas d’une « décision de condamnation », même si les décisions judiciaires y relatives étaient inscrites dans le casier judiciaire (décision n o 58/2010). B. Le droit interne et international pertinent L’article 40 de la Convention internationale des Droits de l’Enfant dispose : « 1. Les États parties reconnaissent à tout enfant suspecté, accusé ou convaincu d’infraction à la loi pénale le droit à un traitement qui soit de nature à favoriser son sens de la dignité et de la valeur personnelle, qui renforce son respect pour les droits de l’homme et les libertés fondamentales d’autrui, et qui tienne compte de son âge ainsi que de la nécessité de faciliter sa réintégration dans la société et de lui faire assumer un rôle constructif au sein de celle-ci.
2. À cette fin, et compte tenu des dispositions pertinentes des instruments internationaux, les États parties veillent en particulier : (...) b) A ce que tout enfant suspecté ou accusé d’infraction à la loi pénale ait au moins le droit aux garanties suivantes : (...) v) S’il est reconnu avoir enfreint la loi pénale, faire appel de cette décision et de toute mesure arrêtée en conséquence devant une autorité ou une instance judiciaire supérieure compétentes, indépendantes et impartiales, conformément à la loi; (...) » Les dispositions pertinentes du code pénal, telles qu’elles étaient en vigueur à l’époque des faits, sont ainsi libellées : Article 463 « Les voies de recours sont exercées uniquement par ceux que la loi habilite expressément à exercer ce droit (...) » Article 489 « 1. Celui qui a été condamné ou le procureur (...) ont le droit d’exercer un appel : (...) d) contre la décision du tribunal pour mineurs composé d’un ou de trois membres, par laquelle le mineur a été condamné à l’assignation dans un centre de détention spécial pour jeunes ; e) contre la décision du tribunal pour mineurs composé d’un ou de trois membres par laquelle le mineur qui,
à la commission de l’acte avait atteint l’âge de treize ans mais a été jugé après l’âge de dix-huit ans et qui a été condamné en vertu de l’article 130 du code pénal à une peine restrictive de liberté plus longue que celles prévues aux alinéas a) et c) (...) » En vertu de la loi n o 3904/2010, entré en vigueur le 23 décembre 2010, l’article 489 § 1 du code de procédure pénale a été modifié comme suit : « 1. Celui qui a été condamné ou le procureur (...) ont le droit d’exercer un appel : (...) d) contre la décision du tribunal pour mineurs composé d’un ou de trois membres, par laquelle le mineur a été condamné à l’assignation dans un centre de détention spécial pour jeunes ou s’est vu imposer des mesures éducatives ou thérapeutiques.
(...) » GRIEF Invoquant l’article 2 du Protocole n o 7, les requérants se plaignent qu’ils n’ont pas eu le droit de faire examiner leur affaire par une juridiction supérieure. Ils ajoutent que leurs droits d’accusés ont été violés par le tribunal correctionnel pour mineurs de Thessalonique, notamment en ce qui concerne l’administration des preuves. Toutefois, le fait que les mesures qui leur ont été imposées ont été qualifiées de mesures administratives, les a empêchés de contester ces défauts de procédure devant un tribunal supérieur.
Y a-t-il eu violation du droit des requérants à un double degré de juridiction, tel que garanti par l’article 2 du Protocole n o 7 ?