SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 59256/11 Faik KILENç împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 august 2016 într-un comitet compus din Ksenija Turković, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Georges Ravarani, judecători, și din Hasan Baknarc După ce a intenționat, pronunță următoarea decizie în fața Curții, recurentul, Faik K.L.nç, este un cetățean turc născut în 1934, cu reședința în Ankara. El a fost reprezentat în fața Curții de către M.S. Avundukluoui, avocat în Ankara. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează: La 5 august 2007, reclamantul, jurnalistul, a semnat un contract de executare a unui contract de tipărire a ziarelor în valoare de 10 milioane de ani, încheiat cu societatea anonimă La o dată neidentificată, reclamantului i s-a notificat o poruncă de plată din partea Direcției de executare a execuției a societății Ankara la cererea societății mails. La 22 aprilie 2010, reclamantul și-a asumat angajamentul de a-și plăti datoria la unsprezece termene în fața conducerii de executare a societății mail Ankara. La 15 februarie 2011, reclamantul a fost condamnat la 15 aprilie 2011. Camera tribunalului penal de execuție din Ankara la o sentință mai mică decât "de presiune" (tazyik hapsi) de până la trei luni de închisoare, în temeiul articolului 340 din Codul de execuție și al falimentelor care definesc condițiile de încălcare a angajamentului Pentru încălcarea termenilor angajamentului de a-și plăti datoria în cadrul Direcției de executare din Ankara la datele indicate. La 21 martie 2011, instanța de judecată din Ankara a respins în ultimă instanță acțiunea formulată de reclamant împotriva acestei hotărâri de condamnare. La 12 aprilie 2011, a 15-a Camera Tribunalului Penal de Justiție din Ankara a respins cererea de amenajare a pedepsei sub formă de arest la domiciliu ca măsură alternativă la încarcerare, menționând că pedeapsa cu închisoarea nu a fost o pedeapsă care decurge dintr-o condamnare în sensul clasic care face parte din domeniul de aplicare al Codului de execuție a pedepselor și al măsurilor de securitate și că, prin urmare, normele de amenajare a pedepsei prevăzute de același cod nu sunt aplicabile în speță. La 6 mai 2011, a 16-a cameră a tribunalului penal de execuție din Ankara a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva deciziei menționate anterior, precum și cererea sa de sesizare a Curții Constituționale. În cele din urmă, reclamantul a fost reținut între 11 și 28. noiembrie 2011, fie pentru o perioadă totală de 17 zile după declarația scrisă a Parchetului din 10 octombrie 2013, legislația națională relevantă. [...] se poate decide, pe baza unei plângeri din partea creditorului, să de încarcereze [pentru o perioadă] de până la trei luni, debitorul care nu respectă, fără un motiv întemeiat, angajamentul său de decontare a datoriei asumat în cadrul conducerii executării cu consimțământul creditorului. Dacă, de la executarea pedepsei, debitorul soluționează integral sau [partea neplătită a datoriei sale], acesta este eliberat În schimb, durata pedepsei cu închisoarea nu poate depăși trei luni GRIEFS 11. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 4, reclamantul se plânge că pedeapsa cu închisoarea nu este mai mare decât pedeapsa cu închisoarea pentru datorie (tazyik hapsi) încalcă interdicția privind închisoarea pentru datorie. 12. Invocând, de asemenea, art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge că pedeapsa care i-a fost aplicată încalcă interdicția de a fi condamnat în lipsa unei dispoziții legislative exprese. În speță, Curtea amintește că Turcia nu a ratificat acest protocol. ) este o pedeapsă care i se aplică în timp ce legea privind executarea și falimentul nu prevede o astfel de măsură în ceea ce privește debitorul solvabil recalcitrant și nu debitorul insolvabil. În speță, Curtea constată că dispozițiile în litigiu din legea menționată se referă la infracțiunea de încălcare a dreptului comunitar de a plăti în mod oficial în fața conducerii executării și nu asupra executării contractului la originea datoriei. Cu alte cuvinte, potrivit înscrisurilor din dosar, condamnarea reclamantului nu se bazează pe incapacitatea sa de a executa contractul respectiv. Într-adevăr, acesta a acceptat cu bună știință existența datoriei sale și a fost angajat să deconteze înainte de o dată limită în fața directorului execuției d Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție, Curtea declară că, prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 35 alineatul (4) din Convenție, consideră că suma în cauză este în litigiu și trebuie, de asemenea, respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 22 septembrie 2016. Hasan Bak
Requête n
o
59256/11
Faik KILINÇ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 30 août 2016 en un comité composé de
:
Ksenija Turković,
présidente,
Jon Fridrik Kjølbro,
Georges Ravarani,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 15 septembre 2011,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Faik Kılınç, est un ressortissant turc né en 1934, résidant à Ankara. Il a été représenté devant la Cour par M
e
M.S.
Avundukluoğlu, avocat à Ankara.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
3.
Le 5 août 2007, le requérant, journaliste, souscrit un billet à ordre dans le cadre de l’exécution d’un contrat d’impression de journaux de dix millions d’exemplaires qu’il avait conclu avec la société anonyme İhlas Gazetecilik («
la société İhlas
»).
4.
À une date non identifiable, le requérant se vit notifier un commandement de payer de la part de la direction de l’exécution d’Ankara sur la demande de la société İhlas.
5.
Le 22 avril 2010, le requérant prit l’engagement de payer sa dette à onze échéances devant la direction de l’exécution d’Ankara.
Le 15 février 2011, le requérant fut condamné par la 15
e
chambre du tribunal pénal de l’exécution d’Ankara à une peine dite «
de pression
» (
tazyik hapsi
) allant jusqu’à trois mois d’emprisonnement, en vertu de l’article 340 du code de l’exécution et des faillites définissant les conditions du «
délit de violation de l’engagement
», pour avoir violé les termes de l’engagement de régler sa dette auprès de la direction de l’exécution d’Ankara aux dates indiquées.
6.
Le 21 mars 2011, la cour d’assises d’Ankara rejeta en dernier ressort le recours formé par le requérant contre ce jugement de condamnation.
7.
Le 12 avril 2011, la 15
ème
chambre du tribunal pénal de l’exécution d’Ankara rejeta la demande d’aménagement de peine sous forme d’assignation à résidence comme mesure alternative à l’incarcération, précisant que la peine de pression n’était pas une peine issue d’une condamnation au sens classique faisant partie du champ d’application du code de l’exécution des peines et des mesures de sécurité, et que, de ce fait, les règles d’aménagement de peine prévues par ce même code n’étaient pas applicables en l’espèce.
8.
Le 6 mai 2011, la 16
ème
chambre du tribunal pénal de l’exécution d’Ankara rejeta le recours formé par le requérant contre la décision susvisée ainsi que sa demande de saisine de la Cour constitutionnelle.
9.
Le requérant fut finalement maintenu en détention entre les 11 et 28
novembre 2011, soit pendant une durée totale de 17 jours d’après la déclaration écrite du parquet d’Ankara en date du 10 octobre 2013.
B.
Le droit interne pertinent
10.
L’article 340 (modifiée par l’article 11 de la loi n
o
5358 du 31 mai 2005) du code de l’exécution et de la faillite
:
«
(...) il peut être décidé, sur plainte du créancier, d’incarcérer [pour une durée] allant jusqu’à trois mois, le débiteur qui ne respecte pas, sans motif valable, son engagement de règlement de dette pris auprès de la direction de l’exécution avec le consentement du créancier. Si à compter de l’exécution de la peine, le débiteur règle la totalité ou [la part impayée de sa dette], il est libéré
; s’il est de nouveau en arrêt des paiements, il sera de nouveau incarcéré. En revanche, la durée de la peine d’emprisonnement de pression pour dette ne peut dépasser trois mois
».
11.
Invoquant l’article 1 du Protocole n
o
4, le requérant se plaint que la peine dite «
de pression
» (
tazyik hapsi
) viole l’interdiction d’emprisonnement pour dette.
12.
Invoquant par ailleurs l’article 7 de la Convention le requérant se plaint que la peine qui lui est infligée viole l’interdiction d’être condamné en l’absence de disposition législative expresse.
Le requérant invoque la violation de l’article 1
er
du Protocole n
o
4 s’agissant du grief portant sur son incarcération pour dette.
En l’espèce, la Cour rappelle que la Turquie n’a pas ratifié ce Protocole. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention, conformément à l’article
35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Quant au grief tiré de l’article 7 de la Convention, le requérant soutient que la peine dite «
de pression
» (
tazyik hapsi
) est une peine qui lui est infligée alors que la loi sur l’exécution et la faillite ne prévoit une telle mesure qu’à l’égard du débiteur solvable récalcitrant et non pas du débiteur insolvable.
En l’espèce, la Cour observe que les dispositions litigieuses de la loi susvisée portent sur le délit de violation de l’engagement de payer formellement souscrit devant la direction de l’exécution et non pas sur l’inexécution du contrat à l’origine de la dette. Autrement dit, et d’après les pièces du dossier, la condamnation du requérant ne repose pas sur son incapacité à exécuter ledit contrat. En effet, celui-ci avait sciemment accepté l’existence de sa dette et s’était engagé à régler avant une date butoir devant le directeur de l’exécution d’Ankara. N’ayant pas effectué de paiement dans les conditions fixées, il fut condamné par le tribunal pénal de l’exécution à la peine «
de pression
» pour délit de violation de l’engagement de payer la somme litigieuse auprès de la direction de l’exécution, tel que prévu par l’article 340 du code de l’exécution et des faillites. Dès lors, la Cour estime que ce grief est dénué de fondement et doit également être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 22 septembre 2016.
Hasan Bakırcı
Ksenija Turković
Greffier adjoint
Présidente