CASE OF APAP BOLOGNA v. MALTA

Reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește în Sliema. Reclamantul este proprietarul unei proprietăți numite “London” la 1 Moroni Street, Gzira, Malta (o casă de două etaje, cu scări care permit accesul la etajul al doilea, fiecare etaj cu două camere principale și o cameră mai mică, precum și o terasă; și cu alte camere pe acoperiș (denumit în continuare „proprietatea”). După moartea unchiului reclamantului la 16 iulie 1975, reclamantul și încă cinci moștenitori au moștenit proprietatea unchiului său, inclusiv proprietatea. Prin act de partiție din 30 aprilie 1980, proprietatea a fost atribuită reclamantului ca proprietar unic. În 1976 proprietatea a fost solicitată și alocată P.S. În 1987, reclamantul a devenit conștient că la o dată neespecificată P.S. a părăsit proprietatea și a dat cheile înapoi autorităților, și că proprietatea a devenit apoi ocupată de un anumit C.C., care nu avea niciun titlu pentru aceasta (din moment ce nu i-a fost alocată de către autoritățile). Reclamantul s-a plâns de către Autoritatea de Locație, care, în loc de a condamna ocupația ilegală, la 23 mai 1988, a emis un nou ordin de cerere, atribuind proprietatea C.C. În continuare, C.C. a obținut un permis de dezvoltare pentru a efectua lucrări de modificare a proprietății. Lucrările au fost desfășurate fără consimțământul reclamantului, ca proprietar. În cursul anilor, în timp ce comanda de cerere a fost în vigoare, reclamantul a fost destinat să primească o chirie anuală de 40 de lira malteză (MTL) (aproximativ 93 euro (EUR) de la Autoritatea de Locație. Această sumă a fost crescută până la 80 MTL (aproximativ 185 EUR) în 2010 sau aproximativ. Cu toate acestea, Autoritatea de Locație nu plătește reclamantului din 2003, nici nu transpiră faptul că chiria a fost depusă în instanță. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a solicitat niciodata o astfel de plată de la autoritățile. 10. Reclamantul a considerat că aceste sume erau mult sub valoarea de închiriere a proprietății. 11. După ce a scris Autorității de Locație de mai multe ori în absență, la 20 octombrie 2009, reclamantul a instituit proceduri de recurs constituțional împotriva Autorității de Locație și a procurorului general. El solicită instanței să constate că decizia de rechiziție a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În consecință, el a încercat să anuleze ordinul și a solicitat eliberarea proprietății în favoarea sa cu posesie liberă și vacantă. El a solicitat, de asemenea, o compensare pentru ocuparea locurilor, precum și pentru orice altă soluție relevantă. În măsura în care este relevant, punctul trei din cererea sa privind faptele cazului se menționează după cum urmează: „În 1987, după ce reclamantul a moștenit proprietatea, a descoperit că un anumit PS a părăsit proprietatea ...”. Acesta a specificat apoi la alineatul (4) că „la 23 mai 1988 aceeași autoritate a solicitat din nou aceleași proprietăți prin intermediul ordinului de cerere nr. 16830”. La alineatul (10) reclamantul a remarcat că drepturile sale au fost încălcate ca urmare a „ordreului de cerere menționat mai sus”. În sfârșit, prima sa cerere adresată instanței a fost ca instanța să „declare cererea menționată mai sus ... ca fiind în încălcare ...” și a doua sa cerere au citit „anularea tuturor ordinului de rechiziție emis împotriva reclamanților” (tannulla l-ordni ta’ rekwizzjoni kolha rilevanti ma 12. Potrivit Guvernului, atunci când a dat dovezi în instanță la 30 noiembrie 2009, reclamantul a menționat actele de partiție din 30 aprilie 1980. În același timp, el a recunoscut că nu a contestat ordinul de rechiziție emis în 1976 (nu s-a furnizat nici un dosar al acestui lucru). 13. În așteptarea rezultatului procedurii, instanța a numit un expert pentru evaluarea proprietății. Potrivit unui raport din 21 ianuarie 2010, expertul a considerat că valoarea anuală de închiriere a proprietăților pe piață în 1987 a fost MTL 249 (aproximativ 580) și că în 2010 a fost MTL 1.223,50 (aproximativ 2,850 EUR). Valoarea pieței sale de vânzare a fost estimată la 95 000 EUR. 14. Prin hotărârea din 14 iulie 2011, Curtea Civilă (Primă Sală), în jurisdicția sa constituțională, a constatat în favoarea reclamantului. Acesta a susținut că, deși măsura era legală și a urmărit un obiectiv legitim, reclamantul a suferit o încălcare a drepturilor sale de proprietate din cauza lipsei proporționalității măsurii, în măsura în care a făcut ca reclamantul să poarte o sarcină disproporționată, având în vedere valoarea scăzută de închiriere aplicabilă în comparație cu valoarea de închiriere a pieței proprietăților. Cu toate acestea, aceasta a susținut că măsura nu a fost abuzivă în ceea ce privește C.C. a suferit de o invaliditate fizică și a trăit pe beneficii sociale. Prin urmare, el a cerut ca locuința să fie compatibile cu nevoile sale de a evita dificultatea, iar proprietățile în cauză erau adecvate pentru acest scop. 15. Curtea a susținut, de asemenea, că procurorul general nu ar fi trebuit să fi fost convocat ca inculpat în acest caz (m’huwiex leשittimu kontradittur). Prin urmare, reclamantul a fost ordonat să își plătească costurile proprii ale procedurii, precum și ale procurorului general (în total aproximativ 2 950 EUR). 16. Curtea a susținut că, având în vedere că încălcarea a apărut numai din cauza lipsei de echilibru echitabil, nu este necesar să se anuleze ordinul de cerere și să se elibereze proprietatea. Referindu - se la jurisprudența internă, acesta a declarat: „... în timp ce această instanță [constituțională] are o latitudine largă pentru a acorda orice ordin pe care îl consideră relevantă pentru a proteja articolele 33-45 din Constituție și drepturile omului și libertățile fundamentale astfel cum sunt definite în Convenție, această latitudine nu a fost nelimitată și a fost circumscrisă de sistemul judiciar al țării, care nu a permis acestei curte [de competență constituțională] să modifice legile naționale, nici nu a putut face o acțiune obligatorie care, în conformitate cu dreptul intern, este discrețională, nici nu ar putea ordona Autorității de Locație să plătească închiriere sau compensații cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de legea relevantă. Compensarea, dacă este cazul, care poate fi plătită de această instanță [din jurisdicția constituțională] este cea pentru încălcarea constatată.” 17. Curtea a acordat reclamantului 21.000 EUR. Sic.); pentru un număr de ani C.C. a plătit Autoritatea de Locație MTL 40 pe an și a fost doar recent (sic.) faptul că chiria a fost majorată la MTL 80; că reclamantul a primit plata doar până în 2003; că valoarea de închiriere a proprietăților pe piață în 1987 a fost MTL 249 (aproximativ 580), iar în 2010 a fost MTL 1.223,50 (aproximativ 2,850 EUR); și, în sfârșit, că ordinul de rechiziție a fost emis în interesul public pentru a obține cazare pentru cei care au nevoie, și astfel compensația plătibilă poate fi mai mică decât valoarea totală a pieței. 18. Reclamantul a apelat, plângând că instanța nu a anulat ordinul de cerere și a returnat proprietatea la el în ciuda constatării în favoarea sa. Prin urmare, el a rămas o victimă a situației, deoarece instanța nu i-a dat un remediu adecvat pentru încălcarea acesteia. De asemenea, el s-a plâns că compensația este prea scăzută și nu a fost stabilită în conformitate cu valoarea de piață aplicabilă. A susținut, de asemenea, că procurorul general a fost inculpatul corect, având în vedere că suma de închiriere depinde de lege, care, în consecință, constituie și o problemă în acest caz. Nu se transpiră din declarațiile scrise că reclamantul a ridicat în mod explicit problema compensației în ceea ce privește anii înainte de 1988, în cursul căreia el a fost deja proprietar al proprietății. 19. Autoritatea de Locație și Procurorul General au apelat de asemenea. Acestea au fost de acord cu fondul deciziei de primă instanță, dar au solicitat instanței să reducă acordarea compensației care au fost acordate arbitrio boni viri și nu pe calcule adecvate, și acest lucru, în special de când reclamantul a așteptat douăzeci de ani înainte de inițierea procedurii. 20. O audiere a avut loc la 14 noiembrie 2011. 21. Prin hotărârea din 24 februarie 2012, Curtea Constituțională a redus suma compensației la 16 000 EUR. De asemenea, a considerat că reclamantul ar trebui să fie penalizat pentru întârziere (de douăzeci de ani de la intrarea în posesie a proprietății) în instituirea unei proceduri, așa cum s-a făcut în alte cazuri interne. Acesta a remarcat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, controlul statului asupra nivelurilor de închiriere poate, adesea, cauza reduceri semnificative a cuantumului de închiriere care poate fi taxat; în circumstanțele prezentului caz, nu a fost, prin urmare, adecvat să se acorde premii în conformitate cu valorile pieței. Acesta a considerat că instanța de primă instanță a fost liberă de a face un premiu echitabil și corectă de a nu face niciun premiu pentru timpul anterior 1988, data în care reclamantul a devenit proprietarul proprietății (sic.) și înainte de care nu a avut legături cu aceasta. De asemenea, Curtea Constituțională a refuzat anularea ordinului, având în vedere că acesta a fost eliberat în mod legal și a urmărit un obiectiv legitim. Acesta a considerat că, în astfel de circumstanțe, nu a fost adecvat (mhux indikat) să elibereze proprietatea și să evacueze chiriașul (cum s-a deținut și în cazurile anterioare, și anume Carmen Cassar vs Director de Cazare Socială, Hotărârea Curții Constituționale din 12 iulie 2011 și Gatt vs Procuror General, Hotărârea Curții Constituționale din 5 iulie 2011), nici nu ar putea impune o chirie mai mare pentru viitor, atunci când această chirie nu a fost prevăzută de lege (cum s-a deținut și în Cassar, citată mai sus). Acesta a reiterat faptul că rolul său se limitează la acordarea compensației pentru încălcarea constatată. Același lucru a fost, de asemenea, deținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Compensarea în cazuri de natură constituțională nu a fost echivalentă cu daunele civile, care ar putea fi urmărite în fața instanțelor de jurisdicție obișnuită. 22. Curtea Constituțională a confirmat, de asemenea, faptul că acuzatul corespunzător era numai Autoritatea de Locație, și nu procurorul general, deoarece reclamantul nu contestava validitatea constituțională a legii în sine, ci numai ordinul de cerere emis în ceea ce privește proprietatea sa. Curtea Constituțională a susținut ordinul instanței de primă instanță de plată a costurilor și a ordonat reclamantului să plătească costurile tuturor părților legate de recurs. 23. Ca urmare a acestei hotărâri, reclamantul a trebuit să își plătească partea din costurile procedurii, precum și ale procurorului general de primă instanță, precum și ale tuturor părților în apel.