Apap Bologna împotriva Maltei

Reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește în Sliema. Reclamantul este proprietarul unei proprietăți numite “London” la 1 Moroni Street, Gzira, Malta (o casă de două etaje, cu scări care permit accesul la etajul al doilea, fiecare etaj cu două camere principale și o cameră mai mică, precum și o terasă; și cu alte camere pe acoperiș (denumit în continuare „proprietatea”). După moartea unchiului reclamantului la 16 iulie 1975, reclamantul și încă cinci moștenitori au moștenit proprietatea unchiului său, inclusiv proprietatea. Prin act de partiție din 30 aprilie 1980, proprietatea a fost atribuită reclamantului ca proprietar unic. În 1976 proprietatea a fost solicitată și alocată P.S. În 1987, reclamantul a devenit conștient că la o dată neespecificată P.S.

a părăsit proprietatea și a dat cheile înapoi autorităților, și că proprietatea a devenit apoi ocupată de un anumit C.C., care nu avea niciun titlu pentru aceasta (din moment ce nu i-a fost alocată de către autoritățile). Reclamantul s-a plâns de către Autoritatea de Locație, care, în loc de a condamna ocupația ilegală, la 23 mai 1988, a emis un nou ordin de cerere, atribuind proprietatea C.C. În continuare, C.C. a obținut un permis de dezvoltare pentru a efectua lucrări de modificare a proprietății. Lucrările au fost desfășurate fără consimțământul reclamantului, ca proprietar. În cursul anilor, în timp ce comanda de cerere a fost în vigoare, reclamantul a fost destinat să primească o chirie anuală de 40 de lira malteză (MTL) (aproximativ 93 euro (EUR) de la Autoritatea de Locație.

Această sumă a fost crescută până la 80 MTL (aproximativ 185 EUR) în 2010 sau aproximativ. Cu toate acestea, Autoritatea de Locație nu plătește reclamantului din 2003, nici nu transpiră faptul că chiria a fost depusă în instanță. Potrivit Guvernului, reclamantul nu a solicitat niciodata o astfel de plată de la autoritățile. 10. Reclamantul a considerat că aceste sume erau mult sub valoarea de închiriere a proprietății. 11. După ce a scris Autorității de Locație de mai multe ori în absență, la 20 octombrie 2009, reclamantul a instituit proceduri de recurs constituțional împotriva Autorității de Locație și a procurorului general. El solicită instanței să constate că decizia de rechiziție a încălcat drepturile sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

În consecință, el a încercat să anuleze ordinul și a solicitat eliberarea proprietății în favoarea sa cu posesie liberă și vacantă. El a solicitat, de asemenea, o compensare pentru ocuparea locurilor, precum și pentru orice altă soluție relevantă. În măsura în care este relevant, punctul trei din cererea sa privind faptele cazului se menționează după cum urmează: „În 1987, după ce reclamantul a moștenit proprietatea, a descoperit că un anumit PS a părăsit proprietatea ...”. Acesta a specificat apoi la alineatul (4) că „la 23 mai 1988 aceeași autoritate a solicitat din nou aceleași proprietăți prin intermediul ordinului de cerere nr. 16830”. La alineatul (10) reclamantul a remarcat că drepturile sale au fost încălcate ca urmare a „ordreului de cerere menționat mai sus”.

În sfârșit, prima sa cerere adresată instanței a fost ca instanța să „declare cererea menționată mai sus ... ca fiind în încălcare ...” și a doua sa cerere au citit „anularea tuturor ordinului de rechiziție emis împotriva reclamanților” (tannulla l-ordni ta’ rekwizzjoni kolha rilevanti ma 12. Potrivit Guvernului, atunci când a dat dovezi în instanță la 30 noiembrie 2009, reclamantul a menționat actele de partiție din 30 aprilie 1980. În același timp, el a recunoscut că nu a contestat ordinul de rechiziție emis în 1976 (nu s-a furnizat nici un dosar al acestui lucru). 13. În așteptarea rezultatului procedurii, instanța a numit un expert pentru evaluarea proprietății. Potrivit unui raport din 21 ianuarie 2010, expertul a considerat că valoarea anuală de închiriere a proprietăților pe piață în 1987 a fost MTL 249 (aproximativ 580) și că în 2010 a fost MTL 1.223,50 (aproximativ 2,850 EUR).

Valoarea pieței sale de vânzare a fost estimată la 95 000 EUR. 14. Prin hotărârea din 14 iulie 2011, Curtea Civilă (Primă Sală), în jurisdicția sa constituțională, a constatat în favoarea reclamantului. Acesta a susținut că, deși măsura era legală și a urmărit un obiectiv legitim, reclamantul a suferit o încălcare a drepturilor sale de proprietate din cauza lipsei proporționalității măsurii, în măsura în care a făcut ca reclamantul să poarte o sarcină disproporționată, având în vedere valoarea scăzută de închiriere aplicabilă în comparație cu valoarea de închiriere a pieței proprietăților. Cu toate acestea, aceasta a susținut că măsura nu a fost abuzivă în ceea ce privește C.C. a suferit de o invaliditate fizică și a trăit pe beneficii sociale.

Prin urmare, el a cerut ca locuința să fie compatibile cu nevoile sale de a evita dificultatea, iar proprietățile în cauză erau adecvate pentru acest scop. 15. Curtea a susținut, de asemenea, că procurorul general nu ar fi trebuit să fi fost convocat ca inculpat în acest caz (m’huwiex leשittimu kontradittur). Prin urmare, reclamantul a fost ordonat să își plătească costurile proprii ale procedurii, precum și ale procurorului general (în total aproximativ 2 950 EUR). 16. Curtea a susținut că, având în vedere că încălcarea a apărut numai din cauza lipsei de echilibru echitabil, nu este necesar să se anuleze ordinul de cerere și să se elibereze proprietatea.

Referindu - se la jurisprudența internă, acesta a declarat: „... în timp ce această instanță [constituțională] are o latitudine largă pentru a acorda orice ordin pe care îl consideră relevantă pentru a proteja articolele 33-45 din Constituție și drepturile omului și libertățile fundamentale astfel cum sunt definite în Convenție, această latitudine nu a fost nelimitată și a fost circumscrisă de sistemul judiciar al țării, care nu a permis acestei curte [de competență constituțională] să modifice legile naționale, nici nu a putut face o acțiune obligatorie care, în conformitate cu dreptul intern, este discrețională, nici nu ar putea ordona Autorității de Locație să plătească închiriere sau compensații cu o valoare mai mare decât cea prevăzută de legea relevantă.

Compensarea, dacă este cazul, care poate fi plătită de această instanță [din jurisdicția constituțională] este cea pentru încălcarea constatată.” 17. Curtea a acordat reclamantului 21.000 EUR. Sic.); pentru un număr de ani C.C. a plătit Autoritatea de Locație MTL 40 pe an și a fost doar recent (sic.) faptul că chiria a fost majorată la MTL 80; că reclamantul a primit plata doar până în 2003; că valoarea de închiriere a proprietăților pe piață în 1987 a fost MTL 249 (aproximativ 580), iar în 2010 a fost MTL 1.223,50 (aproximativ 2,850 EUR); și, în sfârșit, că ordinul de rechiziție a fost emis în interesul public pentru a obține cazare pentru cei care au nevoie, și astfel compensația plătibilă poate fi mai mică decât valoarea totală a pieței.

18. Reclamantul a apelat, plângând că instanța nu a anulat ordinul de cerere și a returnat proprietatea la el în ciuda constatării în favoarea sa. Prin urmare, el a rămas o victimă a situației, deoarece instanța nu i-a dat un remediu adecvat pentru încălcarea acesteia. De asemenea, el s-a plâns că compensația este prea scăzută și nu a fost stabilită în conformitate cu valoarea de piață aplicabilă. A susținut, de asemenea, că procurorul general a fost inculpatul corect, având în vedere că suma de închiriere depinde de lege, care, în consecință, constituie și o problemă în acest caz. Nu se transpiră din declarațiile scrise că reclamantul a ridicat în mod explicit problema compensației în ceea ce privește anii înainte de 1988, în cursul căreia el a fost deja proprietar al proprietății.

19. Autoritatea de Locație și Procurorul General au apelat de asemenea. Acestea au fost de acord cu fondul deciziei de primă instanță, dar au solicitat instanței să reducă acordarea compensației care au fost acordate arbitrio boni viri și nu pe calcule adecvate, și acest lucru, în special de când reclamantul a așteptat douăzeci de ani înainte de inițierea procedurii. 20. O audiere a avut loc la 14 noiembrie 2011. 21. Prin hotărârea din 24 februarie 2012, Curtea Constituțională a redus suma compensației la 16 000 EUR. De asemenea, a considerat că reclamantul ar trebui să fie penalizat pentru întârziere (de douăzeci de ani de la intrarea în posesie a proprietății) în instituirea unei proceduri, așa cum s-a făcut în alte cazuri interne.

Acesta a remarcat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, controlul statului asupra nivelurilor de închiriere poate, adesea, cauza reduceri semnificative a cuantumului de închiriere care poate fi taxat; în circumstanțele prezentului caz, nu a fost, prin urmare, adecvat să se acorde premii în conformitate cu valorile pieței. Acesta a considerat că instanța de primă instanță a fost liberă de a face un premiu echitabil și corectă de a nu face niciun premiu pentru timpul anterior 1988, data în care reclamantul a devenit proprietarul proprietății (sic.) și înainte de care nu a avut legături cu aceasta. De asemenea, Curtea Constituțională a refuzat anularea ordinului, având în vedere că acesta a fost eliberat în mod legal și a urmărit un obiectiv legitim.

Acesta a considerat că, în astfel de circumstanțe, nu a fost adecvat (mhux indikat) să elibereze proprietatea și să evacueze chiriașul (cum s-a deținut și în cazurile anterioare, și anume Carmen Cassar vs Director de Cazare Socială, Hotărârea Curții Constituționale din 12 iulie 2011 și Gatt vs Procuror General, Hotărârea Curții Constituționale din 5 iulie 2011), nici nu ar putea impune o chirie mai mare pentru viitor, atunci când această chirie nu a fost prevăzută de lege (cum s-a deținut și în Cassar, citată mai sus). Acesta a reiterat faptul că rolul său se limitează la acordarea compensației pentru încălcarea constatată. Același lucru a fost, de asemenea, deținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Compensarea în cazuri de natură constituțională nu a fost echivalentă cu daunele civile, care ar putea fi urmărite în fața instanțelor de jurisdicție obișnuită. 22. Curtea Constituțională a confirmat, de asemenea, faptul că acuzatul corespunzător era numai Autoritatea de Locație, și nu procurorul general, deoarece reclamantul nu contestava validitatea constituțională a legii în sine, ci numai ordinul de cerere emis în ceea ce privește proprietatea sa. Curtea Constituțională a susținut ordinul instanței de primă instanță de plată a costurilor și a ordonat reclamantului să plătească costurile tuturor părților legate de recurs. 23. Ca urmare a acestei hotărâri, reclamantul a trebuit să își plătească partea din costurile procedurii, precum și ale procurorului general de primă instanță, precum și ale tuturor părților în apel.

5. The applicant was born in 1944 and lives in Sliema. 6. The applicant is the owner of a property named “London” at 1 Moroni Street, Gzira, Malta (a two-storey house, with stairs allowing access to the second floor, each floor having two main rooms and a smaller room, as well as a terrace; and with further rooms on the roof (hereinafter “the property”)). Following the death of the applicant’s uncle on 16 July 1975, the applicant and another five heirs inherited his uncle’s estate, including the property. By a deed of partition of 30 April 1980 the property was assigned to the applicant as sole owner. 7. In 1976 the property was requisitioned and allocated to P.S. In 1987 the applicant became aware that on an unspecified date P.S.

had left the property and given the keys back to the authorities, and that the property had then become occupied by a certain C.C., who had no title to it (since it had not been allocated to him by the authorities). 8. The applicant complained to the Housing Authority, which, instead of condemning the illegal occupation, on 23 May 1988 issued a new requisition order, assigning the property to C.C. Subsequently, C.C. obtained a development permit to carry out alteration work to the property. The work was carried out without the consent of the applicant, as owner. 9. Throughout the years while the requisition order was in force, the applicant was meant to receive an annual rent of 40 Maltese Liras (MTL) (approximately 93 euros (EUR)) from the Housing Authority.

That amount was increased to MTL 80 (approximately EUR 185) in 2010 or thereabouts. However, the Housing Authority has not been paying the applicant since 2003, nor does it transpire that the rent has been deposited in court. According to the Government, the applicant has never requested such payment from the authorities. 10. The applicant considered that those amounts were far below the rental value of the property. 11. After having written to the Housing Authority several times to no avail, on 20 October 2009 the applicant instituted constitutional redress proceedings against the Housing Authority and the Attorney General. He requested the court to find that the requisition orders had breached his rights under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.

Consequently, he sought to annul the order, and requested the release of the property in his favour with free and vacant possession. He also sought an award of compensation for the occupation of the premises, as well as any other relevant redress. In so far as relevant, paragraph three of his application concerning the facts of the case reads as follows: “In 1987, after the applicant had inherited the property, he discovered that a certain PS had left the property ...”. It then specified in paragraph four that “on 23 May 1988 the same authority again requisitioned the same property by means of requisition order no. 16830”. In paragraph ten the applicant noted that his rights were being breached as a result of “the requisition order mentioned above”.

Lastly, his first request to the court was to the effect that the court should “declare the abovementioned requisition ... as being in breach ...” and his second request read “to annul all requisition order issued against the applicants” (tannulla l-ordni ta’ rekwizzjoni kollha rilevanti maħrugin kontra tagħhom). 12. According to the Government, when giving evidence in court on 30 November 2009, the applicant mentioned the deed of partition of 30 April 1980. At the same time he acknowledged that he did not contest the requisition order issued in 1976 (no record of this has been provided). 13. Pending the outcome of the proceedings, the court appointed an expert to make a valuation of the property.

According to a report of 21 January 2010 the expert considered that the annual rental value of the property on the market in 1987 was MTL 249 (approximately EUR 580), and that in 2010 it was MTL 1,223.50 (approximately EUR 2,850). Its sale market value was estimated at EUR 95,000. 14. By a judgment of 14 July 2011 the Civil Court (First Hall), in its constitutional jurisdiction, found in favour of the applicant. It held that although the measure was lawful and pursued a legitimate aim, the applicant had suffered a breach of his property rights on account of the lack of proportionality of the measure, in so far as it made the applicant bear a disproportionate burden, given the low amount of rent applicable compared to the market rental value of the property.

It held, however, that the measure was not abusive in so far as C.C. suffered from a physical disability and lived on social benefits. He thus required lodging compatible with his needs to avoid hardship and the property at issue was adequate for such purpose. 15. The court further held that the Attorney General should not have been summoned as a defendant in the case (m’huwiex leġittimu kontradittur). The applicant was therefore ordered to pay his own costs of the proceedings as well as those of the Attorney General (in total approximately EUR 2,950). 16. The court held that given that the violation had arisen solely from a lack of fair balance, it was not necessary to annul the requisition order and release the property.

Referring to domestic case-law, it held: “... while this [constitutional] court has a wide latitude in giving any order it may consider relevant in order for it to safeguard Articles 33 to 45 of the Constitution and human rights and fundamental freedoms as defined in the Convention, such latitude was not unlimited and was circumscribed by the judicial system of the country, which did not allow this court [of constitutional jurisdiction] to amend national laws, nor could it make mandatory an action which according to domestic law was discretionary, nor could it order the Housing Authority to pay rent or compensation of a higher value than that provided for by the relevant law. Compensation, if any, which may be paid by this court [of constitutional jurisdiction] is that for the violation found.” 17. The court awarded the applicant EUR 21,000.

sic.); for a number of years C.C. had paid the Housing Authority MTL 40 per year and it was only recently (sic.) that the rent had been increased to MTL 80; that the applicant had only received payment up until 2003; that the rental value of the property on the market in 1987 was MTL 249 (approximately EUR 580), and in 2010 it was MTL 1,223.50 (approximately EUR 2,850); and lastly, that the requisition order had been issued in the public interest to procure accommodation for those in need, and thus the compensation payable could be less than the full market value. 18. The applicant appealed, complaining that the court had failed to annul the requisition order and return the property to him despite finding in his favour.

He had thus remained a victim of the situation as the court had not given him an appropriate remedy for the violation. He also complained that the compensation was far too low and had not been determined in accordance with the applicable market value. He further argued that the Attorney General had been the correct defendant given that the amount of rent depended on the law, which in consequence was also an issue in the case. It does not transpire from the written pleadings that the applicant explicitly raised the issue of compensation in relation to the years before 1988, during which he had already been an owner of the property. 19. The Housing Authority and the Attorney General also appealed.

They agreed with the merits of the first-instance decision, but requested the court to reduce the award of compensation which had been awarded arbitrio boni viri and not on proper calculations, and this especially since the applicant had waited twenty years before instituting proceedings. 20. A hearing was held on 14 November 2011. 21. By a judgment of 24 February 2012 the Constitutional Court reduced the amount of compensation to EUR 16,000. It, too, considered that the applicant should be penalised for the delay (of twenty years since coming into possession of the property) in instituting proceedings, as had been done in other domestic cases. It noted that, according to European Court of Human Rights case-law, State control over levels of rent may often cause significant reductions in the amount of rent chargeable; in the circumstances of the present case it was therefore not appropriate to make awards in accordance with market values.

It considered that the firstinstance court had been free to make an award equitably, and correct to make no award for the time prior to 1988, the date when the applicant had become the owner of the property (sic.) and before which he had had no ties with it. The Constitutional Court also refused to annul the order, given that it had been issued lawfully and had pursued a legitimate aim. It considered that in such circumstances it was not appropriate (mhux indikat) to release the property and to evict the tenant (as also held in previous cases, namely Carmen Cassar vs Director of Social Accommodation, Constitutional Court judgment of 12 July 2011 and Gatt vs Attorney General, Constitutional Court judgment of 5 July 2011), nor could it impose a higher rent for the future, when such rent was not provided for by law (as also held in Cassar, cited above).

It reiterated that its role was limited to awarding compensation for the violation found. The same had also been held by the European Court of Human Rights. Compensation in cases of a constitutional nature was not equivalent to civil damage, which could be pursued before the courts of ordinary jurisdiction. 22. The Constitutional Court further confirmed that the proper defendant was solely the Housing Authority, and not the Attorney General, as the applicant was not contesting the constitutional validity of the law itself, but solely the requisition order issued in respect of his property. The Constitutional Court upheld the first-instance court’s order for the payment of costs and ordered the applicant to pay the costs of all the parties related to the appeal.

23. As a result of this judgment, the applicant had to pay his share of the costs of the proceedings as well as those of the Attorney General at first instance, and those of all the parties on appeal.