UBS AG c. FRANCE

Cerditoarea, banca UBS AG, este o societate elvețiană înregistrată la Basel și Zurich. A fost reprezentată în fața Curții de d-na D. Chemla, avocat la Paris. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de cerditoare, pot fi rezumate după cum urmează.

UBS France, filiala băncii UBS AG, a fost pusă sub urmărire, la sfârșitul a doi audiți pe 15 și 31 mai 2013, pentru furnizarea de mijloace pentru infracțiunea de prospectare bancară ilicită comisă în Franța între 2004 și 2011 de către societatea cerditoare. Pe 6 iunie 2013, aceasta din urmă a fost la rândul ei pusă sub urmărire de doi judecători de instrucție ai tribunalului de prim-instanță din Paris responsabili cu cauza, datorită prospectărilor bancare sau financiare ilicite ale rezidenților francezi care au permis primirea de fonduri în valoare de 1.548.528.695 euro (EUR) în această perioadă. A fost plasată sub control judiciar cu obligația de a versa, conform articolului 706-45 al codului de procedură penală (CPP), o garanție de 2.875.000 EUR. În plus, a fost plasată sub statutul de martor asistat pentru spalare de bani provenind din această infracțiune și pentru fapte de spalare agravată a fraudei fiscale între 2004 și 2009.

Pe 21 iulie 2014, procuratura a emis un rechizitoriu suplimentar, în scopul, pe de o parte, de a pune sub urmărire societatea cerditoare pentru spalare de bani din fraude fiscale și, pe de altă parte, de versare a unei garanții foarte substanțiale ținând cont de amploarea prejudiciului.

Pe 23 iulie 2014, după audierea acesteia, cerditoarea a fost pusă sub urmărire pentru spalare agravată a fraudei fiscale. În aceeași zi, judecătorii de instrucție au pronunțat o ordonanță rectificativă a controlului judiciar. În decizia lor motivată și detaliată, după ce au reamintit faptele reprehensibile, diferitele rezultate ale investigațiilor și au observat că cerditoarea nu era în măsură sau refuza să dea nomes clienților și valoarea activelor în cauză, judecătorii s-au angajat în o evaluare a acestora pe baza, în special, a declarațiilor băncii către comisia de anchetă a Senatului american, privind douăzeci de mii de conturi bancare deschise în Elveția pentru clienți americani, și pe baza ponderii pieței « Franța Internațional » în raport cu ansamblul piețelor « Gestionare Averi Europa Internațional » privind valoarea anumitor active în administrare și numărul de funcționari elvețieni de caz afectați la « Franța Internațional ». Au dedus o valoare a activelor în administrare ale « Franța Internațional » cuprinsă între treisprezece și douăzeci și trei de miliarde de euro. După aceea, reluând diferitele declarații ale angajaților sau foștilor angajați ai cerditorei, au concluzionat că, chiar și reținând fourchete joase, valoarea sumelor fraudate și spălate de aceasta ar fi de 9.760.000.000 EUR pe an, adică o amendă prevăzută de 4.880.000.000 EUR. În final, examinând resursele cerditorei, au observat în special că dispunea de fonduri proprii de aproape patruzeci de miliarde de euro, că provizionase 1.776.000.000 EUR pentru litigii, că rezultatul global pozitiv după impozit a variat de la mai mult de șase miliarde în 2010 la 2.583.000.000 EUR în 2013, iar Gestionarea Averi (în afară de Statele Unite) având, de asemenea, un sold pozitiv de mai mult de două miliarde pe an între 2010 și 2013.

De aici, judecătorii de instrucție au apreciat că o garanție de 1.100.000.000 EUR, care corespundea 42,6% din ultimul an de profit după impozit și 2,8% din fondurile proprii ale cerditorei, părea compatibilă cu resursele sale. Au indicat că nimeni nu poate prezice viitorul cerditorei, versarea garanției era necesară pentru a garanta, după caz, repararea daunelor și plata amendei prevăzute. Deoarece suma de 2.875.000 EUR fusese deja versată, rămâneau 1.097.125.000 EUR de reglat, garanția garantând, până la o milion de euro, reprezentarea în toate actele procedurii și, până la 1.099.000.000 EUR, plata cheltuielilor anticipate de partea civilă (statul francez), precum și repararea daunelor cauzate, restituțiile și plata amenzilor. Cerditoarea a atacat această ordonanță.

Printr-o hotărâre a 22 septembrie 2014, camera de instrucție a curții de apel din Paris a confirmat ordonanța. După ce a preluat integral raționamentul amplu motivat al judecătorilor de instrucție și a menționat domeniul de jurisdicție, camera de instrucție a reamintit mai întâi obiectivele unei garanții conform dispozițiilor articolului 142 al CPP, apoi a apreciat necesară partea garanției destinată asigurării reprezentării cerditorei, apreciind în special: « (...) [că] în caza de față, dacă UBS AG a răspuns convocațiilor judecătorilor de instrucție, nimic nu permite să se deducă că va respecta această atitudine privind evoluția procedurii și rezultatul acesteia, o persoană juridică, chiar reputată de încredere, putând decide totuși să nu-și mai onoreze angajamentele ținând seama de evoluția unei situații economice și financiare naționale și internaționale, partea garanției afectată acestei reprezentări în justiție fiind restituibilă la sfârșitul procedurii (art. 142-2 cod de procedură penală), la fel cum va fi suma afectată părții a doua a garanției care nu va trebui versată victimei (art. 142-3 al codului de procedură penală); de aceea fixarea la o milion de euro a sumei garanției impuse UBS AG, entitate străină, pentru a garanta reprezentarea sa în justiție până la executarea unei eventuale hotărâri apare necesară și proporțională (...) »

Privind prezumțiile elementelor constitutive ale spălării agravate, a observat că nu era contestat că cerditoarea și nucleul activității sale aveau « oferit, în special între 2004 și 2011, prin prospectare în străinătate, în mod obișnuit, mijloace pentru a justifica originea mincinoasă a bunurilor sau veniturilor autorului (unei infracțiuni) sau a unei infracțiuni », sau că cerditoarea « prestase ajutor pentru operațiuni de plasament (prin deschiderea de conturi în registrele sale) de ascundere sau conversie (prin mecanismele oferite clienților săi, francezi sau având o legătură fiscală cu Franța, cum ar fi conturi numerotate anonime, documente bancare păstrate în Elveția, recurs la structuri off-shore sau asigurări de viață) ».

Privind existența unui prejudiciu pentru statul francez, constituit parte civilă privind faptele de spalare agravată, a observat că toți activele ascunse erau susceptibile de a fi supuse impozitului pe avere și că nu era necesar, în această etapă, să se cuantifice suma prejudiciului, ascunderea entraînând obligatoriu daune financiare importante, ținând seama de vechime, obicei și amploarea fraudei.

În final, camera de instrucție a procedat la controlul proporționalității părții a doua a garanției, în valoare de 1,1 miliarde de euro și destinată să garanteze plata cheltuielilor anticipate de partea civilă, repararea daunelor cauzate de infracțiune și restituțiile, precum și amenzile, examinând în special metodele de calcul utilizate. S-a pronunțat după cum urmează: « Considerând că, desigur, suma acestei garanții nu poate fi fixată privind atitudinea băncii puse sub urmărire din care nu se poate aștepta în mod legal să participe la incriminarea sa, prin confesiuni sau prin producerea de cifre sau documente care determină amploarea participării sale la faptele reprehensibile, care se pot deduce doar din acest comportament, opus celui adoptat de UBS AG cu autoritatea americană, dar ale cărui scopuri procedurale sunt diferite de ale noastre, dorința de a lăsa doar partea urmărind să arate elementele acuzării, temei al urmăririi, de a trage beneficii din absența unei cooperări judiciare internaționale în materie de fraude fiscale între Franța și Confederația Elvețiană, și de a pariu pe o absență de probe materiale decisive, în timp ce încerca să opună subiectivitatea martirilor, ale căror constanță și convergență, confirmate de declarațiile puse sub urmărire, nu pot fi eliminate prin acest singur argument; (...) Considerând, totuși, că elementele investigației judiciare conduse în SUA și rezultatul acesteia nu pot fi abandonate, chiar și atunci când scopurile procedurilor judiciare ale SUA și ale Franței nu sunt aceleași, și că nu convine să se rețină că UBS AG a recunoscut vinovăția, UBS fiind preocupată de a distinge principiile vinovăției și răspunderii, că, totuși, pot fi puse în relief anumite similitudini în schema acțiunilor recunoscute de UBS AG înaintea autorităților americane și acțiunile pe care prezenta informație se străduiește să le dezvelească, că, de aceea, în SUA, UBS AG a admis existența unui acord dintr-o grupare cu scopul de a participa la o fraude fiscală, între 2000 și 2007, urmăririle intervenind în 2008 în SUA, că mecanismele fraudei utilizate și descrise (...) sunt mai degrabă apropiate, cel puțin în liniile lor mari, de cele puse în lumină de prezenta investigație, că UBS AG, recunoscând atunci răspunderea sa acceptase să se achite de suma de 780.000.000 USD, de aceea principiul unei comparații între cifrele reținute de justiția americană și acelea pe care informația se străduiește să le stabilească cu dificultăți fiindcă nu este ajutată, nu este fără temei, deoarece, în plus, cu ajutorul unei reguli de trei, acest principiu reține o proporționalitate cu « cifrele franceze », desprinse din mărturii colectate și cifre avansate, ca de exemplu, cifra medie a funcționarilor de caz care au lucrat în Franța, neapărat mai mare decât cifra din 2014 (76) și cifra medie anuală a operațiunilor realizate pe funcționar de caz în Franța, și anume 130 de milioane, cifră rezultând din date figurând în procedură (...), cifre susținute de calculele asistentului specializat furnizate pe 18 iulie 2014, adică înaintea fixării garanției; Considerând că pot fi considerate suficient de serioase, cifrele și calculele reținute pe baza ideii că aceste prospectări ilicite, urmate de deschiderea de conturi în Elveția și depuneri de active aveau ca motiv esențial de a scăpa proprietarii sau titularii acestor active, la nivelul capitalului lor și sau veniturilor, de impozitul francez (...), prezenta măsură fiind conservatoare și calculată pe jumătate din valoarea fondurilor asupra cărora s-au purtat operațiunile de spălare, de aceea se ia în considerare o marjă de estimare și îndepărtează orice caracter confiscator al măsurii respective, contrar a ceea ce susține apărarea; Considerând că investigațiile au stabilit că sumele colectate la UBS în afara Franței, care au dat loc la recunoașteri de afaceri, sau ATA, între clienți non-francezi și funcționari ai afacerilor ale UBS alții decât cei ai UBS France, între 2004 și 2012, ATA înregistrate în sistemul informatic al băncii, au fost evaluate la 1.588.000.000 € (un miliard, cinci sute optzeci și opt de milioane de euro), că judecătorii rețin că UBS a explicat că 231 ATA corespundeau acestei sume, din care 195 identificate reprezentau 1.335.000.000 €, că rămâneau 27 ATA, neidentificate sau parțial identificate, corespunzând la 212 milioane de euro, că în cele din urmă UBS a recunoscut că nu a putut identifica decât 29 ATA, pentru un total de 276.000.000 € generate între 2005 și 2008; Că judecătorii de instrucție rețin că o parte din aceste ATA « au trecut prin Head Front » (...) dar că este imposibil să se identifice dacă aceste ATA sunt produsul unei prospectări ilegalale și/sau obiectul unei spălări a fraudei fiscale, la nivelul de 176 milioane de euro; că amenda prevăzută este atunci de 88.000.000 €; Considerând că privind suma activelor în administrare ale Franței Internațional, datorită lipsei informațiilor furnizate de UBS ca răspuns la solicitarea lor, judecătorii de instrucție, referindu-se pe de o parte la cifrele produse înaintea autorității judiciare americane, luând cifre medii privind numărul de funcționari de caz care lucrează pentru Franța Internațional (94) și privind suma medie a activelor în administrare, și anume 130 de milioane de euro în 2010 (...) au evaluat la minimum 12,2 miliarde suma totală a acestor active, și realizând o perequație cu « cifrele americane » active americane offshore în administrare UBS (...), magistrații au menționat o fourchete superioară de 23 de miliarde de euro, sumă la care UBS AG nu a opus o dezminți sau argumentare cifrată; (...) fără a reține poziția UBS AG vis-à-vis de autoritatea judiciară americană, dar considerând ca pertinente comparația acțiunilor (...) de peste Atlanticul cu acelea comise în Europa, în Franța și în afara Franței, de către banca elvețiană, și care au fost raportate în mod convergent de mai mulți martori și puse sub urmărire, judecătorii de instrucție retin cifra joasă de 12,2 miliarde de euro înmulțită cu 80% pentru a evalua la 9.760.000.000 € (12,2 x 80%), pe an, suma fraudelor și spălării de bani de către UBS AG în Elveția, și din care deduc că amenda prevăzută ar fi prin urmare de 4.880.000.000 €, în timp ce trebuie subliniat că UBS AG a perseverat în aceste practici ilegale și profitabile, în ciuda diferitelor alerte, avertismente ale diferitelor autorități, franceze sau străine; Considerând în final, privind resursele băncii elvețiene, că cifrele avansate, și anume rezultatele anuale pozitive după impozite pentru exercițiile 2010, 2011, 2012, 2013, rezultatele desprinse din afara Statelor Unite pe aceeași perioadă, suma fondurilor proprii, care la 31 decembrie 2013 se ridicau la mai mult de 39 de miliarde de euro, toate cifrele detaliate în ordonanță (...) și necontestate de apelantă, permit deducerea că o garanție fixată la 1,1 miliarde de euro, corespunzând 42,6% din ultimul an de profit după impozit și 2,8% din fondurile proprii ale băncii UBS AG, nu constituie o sumă disproporționată resurselor băncii (...) »

Pe 17 decembrie 2014, Curtea de Casație a respins contestația în casație a cerditorei, care invocaseseul articolele 6 § 2 și 8 ale Convenției, precum și art. 1 al Protocolului nr. 1, apreciind că curtea de apel motivase suficient proporționalitatea garanției privind suma sumelor care sunt obiectul infracțiunilor reprehensibile, precum și resursele și obligațiile cerditorei, în vederea plății tuturor sumelor enumerate la art. 142 al CPP.

Pe 11 septembrie 2015, judecătorii de instrucție au respins o cerere de acte suplimentare prezentată de cerditoare.

Printr-un rechizitoriu datat 24 iunie 2016, procuratura s-a pronunțat în favoarea trimiterii cerditorei în fața tribunalului de prim-instanță pentru infracțiunile de prospectare bancară ilicită și spalare agravată a fraudei fiscale. B. Dreptul intern pertinent

Dispozițiile pertinente ale CPP se citesc după cum urmează: art. 142 « Atunci când persoana pusă sub urmărire este obligată să furnizeze o garanție sau să constituie garanții, această garanție sau aceste garanții garantează: 1. Reprezentarea persoanei puse sub urmărire, a inculpatului sau a acuzatului în toate actele procedurii și pentru executarea hotărârii, precum și, după caz, executarea altor obligații care i-au fost impuse; 2. Plata în ordinea următoare: a) Repararea daunelor cauzate de infracțiune și restituțiile, precum și datoria alimentară atunci când persoana pusă sub urmărire este urmărită pentru neachitarea acestei datorii; b) Amenzile. Decizia judecătorului de instrucție sau a judecătorului libertăților și detenției determină sumele afectate fiecărei două părți a garanției sau a garanțiilor. Judecătorul de instrucție sau judecătorul libertăților și detenției poate decide totuși că garanțiile vor garanta în totalitate sau parțial plata sumelor prevăzute la 2. sau una sau altă dintre aceste sume. Atunci când garanțiile garantează, parțial sau total, drepturile unei sau mai multor victime care nu sunt încă identificate sau care nu au fost încă constituite pârți civile, sunt stabilite, în condițiile precizate printr-un decret în Consiliul de Stat, pe numele unui beneficiar provizoriu acționând pentru seama acestor victime și, după caz, al Trezoreriei. » art. 142-2 « Prima parte a garanției este restituită sau prima parte a garanțiilor este ridicată dacă persoana pusă sub urmărire, inculpatul sau acuzatul s-a prezentat în toate actele procedurii, a satisfăcut obligațiile controlului judiciar și s-a supus executării hotărârii. În caz contrar, cu excepția unui motiv legitim de scuză sau decizie de clasare fără urmărire, de relaxare, achitare sau eximare de pedeapsă, prima parte a garanției este dobândită de stat, sau se procedează la recuperarea creantei garantate de prima parte a garanțiilor. » art. 142-3 « Suma afectată părții a doua a garanției care nu a fost versată victimei infracțiunii sau creditorului datoriei alimentare este restituită în caz de clasare fără urmărire și, cu excepția dacă se aplică art. 372, în caz de absoluție sau achitare. În caz de condamnare, este utilizată conform dispozițiilor din 2 ale articolului 142. Restul este restituit atunci când condamnarea devine definitivă. (...) » art. 706-45 « Judecătorul de instrucție poate plasa persoana juridică sub control judiciar în condițiile prevăzute de articolele 139 și 140, impunând-i una sau mai multe dintre următoarele obligații: 1. Depozit al unei garanții al cărei montant și termeni de versare, în una sau mai multe rate, sunt fixați de judecătorul de instrucție; 2. Constituirea, într-un termen, pentru o perioadă și o sumă determinate de judecătorul de instrucție, a garanțiilor personale sau reale destinată garantării drepturilor victimei; (...) Pentru obligațiile prevăzute la 1 și 2, dispozițiile articolelor 142 la 142-3 sunt aplicabile. (...) » PRETENȚII

Invocând articolele 5 § 3, 6 §§ 1 și 2, 7, 13 și 14 ale Convenției, precum și art. 1 al Protocolului nr. 1, cerditoarea se plânge de suma garanției solicitate în cadrul controlului judiciar. ÎN DREPT A. Privind plângerile derivate din art. 6 § 2 al Convenției și art. 1 al Protocolului nr. 1

Cerditoarea susține o încălcare a articolului 6 § 2 al Convenției, precum și art. 1 al Protocolului nr. 1, care se citesc după cum urmează: art. 6 § 2 « Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată inocentă până ce culpabilitatea sa nu a fost stabilită legal. » art. 1 al Protocolului nr. 1 « Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauze de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl posedă statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi. »

Privind mai întâi plângerea derivată din art. 6 § 2 al Convenției, presupunând că aceasta este aplicabilă în caza de față, Curtea constată că deciziile interne, indiferent dacă este vorba de ordonanța judecătorilor de instrucție sau hotărârile camerei de instrucție și ale Curții de Casație, nu conțin o motivare care să dea de gândit că judecătorii consideră interesata ca fiind vinovată (cf., între multe altele, Lagardère împotriva Franței, nr. 18851/07, § 74, 12 aprilie 2012). Reamintește la acest titlu că se trebuie făcut o distincție între deciziile sau declarațiile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată și acelea care se limitează la descrierea unei stări de suspiciune. Primele încalcă prezumția de inocență, în timp ce ultimele au fost în mai multe rânduri considerate ca fiind în conformitate cu spiritul articolului 6 al Convenției (Nölkenbockhoff împotriva Germaniei, 25 august 1987, § 39, seria A nr. 123, și Marziano împotriva Italiei, nr. 45313/99, § 31, 28 noiembrie 2002). De aici, Curtea apreciază că această pretenție este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Privind plângerea ridicată privind art. 1 al Protocolului nr. 1, Curtea reamintește că o restricție temporară la utilizarea unui bun se încadrează în puterea pe care o au statele de a reglementa utilizarea bunurilor, în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi (a se vedea, de exemplu, Air Canada împotriva Regatului Unit, 5 mai 1995, § 34, seria A nr. 316-A; cf. de asemenea, privind puterea statului de a reglementa utilizarea bunurilor pentru a asigura plata amenzilor, Grande Stevens și alții împotriva Italiei, nr. 18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 și 18698/10, §§ 184-185, 4 martie 2014).

Ea observă că în caza de față ingerința autorităților în fruirea dreptului cerditorei de a respecta bunurile este legală, faptul de a prevede versarea unei garanții fiind expresă prevăzut de dispozițiile articolului 706-45 al CPP. Mai departe, nu face nicio îndoială pentru Curtă că, vizând, conform articolului 142 al codului menționat, garantarea reprezentării persoanei puse sub urmărire în toate actele procedurii și pentru executarea hotărârii, precum și plata reparării daunelor cauzate de infracțiune și amenzilor, ingerința urmărește un scop de interes general.

În fine, privind proporționalitatea ingerință, Curtea observă mai întâi că, la fel cum a constatat privind infracțiunile împotriva mediului (Mangouras împotriva Spaniei [MC], nr. 12050/04, § 86, 28 septembrie 2010), o preocupare în creștere și legitimă există atât la nivel european cât și internațional privind infracțiunile financiare, care reprezintă comportamente social inacceptabile, care pot afecta resursele statelor și capacitatea acestora de a acționa în interesul comun (a se vedea, în special, A și B împotriva Norvegiei [MC], nr. 24130/11 și 29758/11, § 121, 15 noiembrie 2016). Mai mult, în această materie - prevenirea fugii de capitaluri și a evaziunii fiscale - statele întâmpină dificultăți serioase datorită scării și complexității sistemelor bancare, circuitelor financiare, precum și amploarei domeniului investiției internaționale, facilitate de porozitatea relativă a frontierelor naționale.

Or, ea subliniază faptul că în caza de față: pe de o parte, garanția constituie o măsură provizorie care nu prejudiciază rezultatul litigiului și nu entraînă transfer de proprietate, suma versată la titlu de garanție fiind restituită la sfârșitul procedurii dacă persoana nu este condamnată, în conformitate cu dispozițiile articolelor 142-2 și 142-3 ale CPP; pe de altă parte, în caza de față, suma garanției a fost evaluată de judecătorii de instrucție și de camera de instrucție, în mod deosebit motivat, în funcție de rezultatele investigațiilor, faptele reprehensibile, amploarea infracțiunilor urmărite și prejudiciul posibil, precum și amenda prevăzută în caz de condamnare, dar și în mod explicit la lumina resurselor băncii cerditoare. Aceasta din urmă a beneficiat, de asemenea, de garanții procedurale suficiente. A putut, în fapt, să exercite caile de atac prevăzute de dreptul intern pentru a contesta decizia litigioasă și a discuta în contradictoriu diferitele elemente de apreciere reținute de judecători, înaintea curții de apel și apoi a Curții de Casație.

Ținând seama de cele de mai sus, precum și de marja de apreciere a statului în această materie, Curtea apreciază că ingerința nu era disproporționată și că un echilibru just a fost realizat în caza de față.

Rezultă că această parte a cererii este în mod evident neîntemeiată și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției. B. Privind alte plângeri

Cerditoarea susține, de asemenea, o încălcare a articolelor 5 § 3, 6 § 1, 7, 13 și 14 ale Convenției.

Curtea observă de la început că aceste plângeri, presupunând că sunt aplicabile în caza de față, nu au fost ridicate în cadrul contestației în casație formulată împotriva hotărârii camerei de instrucție din 22 septembrie 2014.

Rezultă că trebuie respinge pentru neepuizarea cailor de atac interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 al Convenției. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Declară cererea inadmisibilă. Întocmit în limba franceză și apoi comunicat în scris pe 12 ianuarie 2017. Milan Blaško Angelika Nußberger Grefier adjoint Președintă

La requérante, la banque UBS AG, est une société suisse enregistrée à Bâle et Zurich. Elle a été représentée devant la Cour par M e D. Chemla, avocat à Paris. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la requérante, peuvent se résumer comme suit.

UBS France, filiale de la banque UBS AG, fut mise en examen, à l’issue de deux interrogatoires des 15 et 31 mai 2013, pour fourniture de moyens du délit de démarchage bancaire illicite commis en France de 2004 à 2011 par la société requérante. Le 6 juin 2013, cette dernière fut à son tour mise en examen par les deux juges d’instruction du tribunal de grande instance de Paris en charge de l’affaire, en raison de démarchages bancaires ou financiers illicites de résidents français ayant permis de réceptionner des fonds d’un montant de 1 548 528 695 euros (EUR) sur cette période. Elle fit l’objet d’un contrôle judiciaire avec obligation de verser, conformément à l’article 706-45 du code de procédure pénale (CPP), une caution de 2 875 000 EUR. De plus, elle fut placée sous le statut de témoin assisté pour blanchiment provenant de cette infraction et pour des faits de blanchiment aggravé de fraude fiscale de 2004 à 2009.

Le 21 juillet 2014, le ministère public prit un réquisitoire supplétif aux fins, d’une part, de mise en examen de la société requérante pour blanchiment de fraude fiscale et, d’autre part, de versement d’un cautionnement très substantiel compte tenu de l’ampleur du préjudice.

Le 23 juillet 2014, à l’issue de son audition, la requérante fut mise en examen pour blanchiment aggravé de fraude fiscale. Le même jour, les juges d’instruction rendirent une ordonnance rectificative du contrôle judiciaire. Dans leur décision motivée et détaillée, après avoir rappelé les faits reprochés, les différents résultats des investigations et relevé que la requérante n’était pas en mesure ou refusait de donner le nom de clients et le montant des actifs concernés, les juges se livrèrent à une évaluation de ces derniers en se fondant notamment à la fois sur les déclarations de la banque à la commission d’enquête du Sénat américain, concernant vingt mille comptes bancaires ouverts en Suisse pour des clients américains, et sur le poids du marché « France International » par rapport à l’ensemble des marchés « Wealth Management Europe International » au regard du montant de certains actifs sous gestion et du nombre de chargés d’affaires suisses affectés à « France International ». Ils en déduisirent un montant des actifs sous gestion de « France International » compris entre treize et vingt ‑ trois milliards d’euros. Reprenant ensuite les différentes déclarations de salariés ou d’anciens salariés de la requérante, ils en conclurent que, même en retenant des fourchettes basses, le montant des sommes fraudées et blanchies par celle-ci serait de 9 760 000 000 EUR chaque année, soit une amende encourue de 4 880 000 000 EUR. Enfin, examinant les ressources de la requérante, ils relevèrent en particulier qu’elle disposait de fonds propres à hauteur de presque quarante milliards d’euros, qu’elle avait provisionné 1 776 000 000 EUR pour litiges, que son résultat global positif après impôt allait de plus de six milliards en 2010 à 2 583 000 000 EUR en 2013, Wealth Management (hors États-Unis) ayant également un solde positif de plus de deux milliards chaque année entre 2010 et 2013.

Partant, les juges d’instruction estimèrent qu’un cautionnement de 1 100 000 000 EUR, qui correspondait à 42,6% de la dernière année de bénéfice après impôt et à 2,8% des fonds propres de la requérante, apparaissait compatible avec ses ressources. Ils indiquèrent que nul ne pouvant prédire l’avenir de la requérante, le versement de la caution était nécessaire pour garantir, s’il y a lieu, la réparation des dommages et le paiement de l’amende encourue. Un montant de 2 875 000 EUR ayant déjà été versé, il restait 1 097 125 000 EUR à régler, le cautionnement garantissant, à concurrence d’un million d’euros, la représentation à tous les actes de la procédure et, à concurrence de 1 099 000 000 EUR, le paiement des frais avancés par la partie civile (l’État français), ainsi que la réparation des dommages causés, des restitutions et le paiement des amendes. La requérante interjeta appel de cette ordonnance.

Par un arrêt du 22 septembre 2014, la chambre de l’instruction de la cour d’appel de Paris confirma l’ordonnance. Après avoir intégralement repris le raisonnement longuement motivé des juges d’instruction et mentionné le périmètre de leur saisine, la chambre de l’instruction rappela tout d’abord les objectifs d’un cautionnement au regard des dispositions de l’article 142 du CPP, puis jugea nécessaire la partie du cautionnement destinée à assurer la représentation de la requérante, en estimant notamment : « (...) [qu’] en l’espèce, si UBS AG a répondu aux convocations des juges d’instruction, rien ne permet de déduire qu’elle respectera cette attitude au regard de l’évolution de la procédure et de son issue, une personne morale, même réputée fiable, pouvant cependant décider de ne plus honorer ses engagements au vu de l’évolution d’une situation économique et financière nationale et internationale, la partie du cautionnement affectée à cette représentation en justice étant restituable à l’issue de la procédure (art. 142-2 code de procédure pénale), comme le sera le montant affecté à la seconde partie du cautionnement qui n’aura pas à être versé à la victime (art. 142-3 du code de procédure pénale) ; que dès lors fixer à un million d’euros le montant du cautionnement imposé à UBS AG, entité étrangère, pour garantir sa représentation en justice jusqu’à l’exécution d’un éventuel jugement apparaît nécessaire et proportionné (...) »

Quant aux présomptions des éléments constitutifs du blanchiment aggravé, elle nota qu’il n’était pas contesté que la requérante et son cœur de métier avaient « offert, notamment entre 2004 et 2011, via le démarchage à l’étranger, de façon habituelle, des facilités pour justifier l’origine mensongère de biens ou de revenus de l’auteur (d’un crime) ou d’un délit », ou encore que la requérante avait « apporté son concours à des opérations de placement (par l’ouverture de comptes dans ses livres) de dissimulation ou de conversion (par les mécanismes offerts à ses clients, français ou ayant un lien fiscal avec la France, tels que comptes numérotés anonymes, documents bancaires conservés en Suisse, recours à des structures Off-Shore ou assurances-vie) ».

Concernant l’existence d’un préjudice pour l’État français, constitué partie civile s’agissant des faits de blanchiment aggravé, elle releva que tous les actifs dissimulés étaient susceptibles d’être soumis à l’impôt sur la fortune et qu’il n’était pas nécessaire, à ce stade, de chiffrer le montant du préjudice, la dissimulation entraînant obligatoirement des dommages financiers importants, compte tenu de l’ancienneté, de l’habitude et de l’importance de la fraude.

Enfin, la chambre de l’instruction procéda au contrôle de la proportionnalité de la seconde partie du cautionnement, s’élevant à 1,1 milliard d’euros et destinée à garantir le paiement des frais avancés par la partie civile, de la réparation des dommages causés par l’infraction et des restitutions, ainsi que des amendes, en examinant notamment les méthodes de calcul utilisées. Elle se prononça comme suit : « Considérant que certes le montant de ce cautionnement ne peut être fixé au regard de l’attitude de la banque mise en examen dont on ne peut légalement attendre qu’elle participe à son incrimination, par des aveux ou par la production de chiffres ou documents déterminant l’étendue de sa participation aux faits reprochés, qu’on peut seulement déduire de ce comportement, contraire à celui qui a été adopté par UBS AG avec l’autorité américaine, mais dont les finalités procédurales sont différentes des nôtres, le souhait de laisser la partie poursuivante seule mettre au jour les éléments à charge, fondement des poursuites, de vouloir tirer bénéfice de l’absence d’une coopération judiciaire internationale en matière de fraude fiscale, entre la France et la Confédération helvétique, et de miser sur une absence de preuves matérielles déterminantes, tout en tentant d’opposer la subjectivité des témoignages, dont toutefois la constance et les convergences, confirmées par les déclarations de mis en examen, ne peuvent être éliminées par ce seul argument ; (...) Considérant en revanche, que les éléments de l’enquête judiciaire menée aux USA et de son aboutissement ne sauraient être écartés, quand bien même les finalités des procédures judiciaires des USA et de la France ne sont pas les mêmes, et qu’il ne convient pas ici de retenir qu’UBS AG a plaidé coupable, UBS étant soucieuse de distinguer les principes de culpabilité et de responsabilité, qu’en revanche, peuvent être mises en exergue certaines similitudes dans le schéma des agissements reconnus par UBS AG devant les autorités américaines et les agissements que la présente information s’emploie à dégager, qu’ainsi, aux USA, UBS AG a admis l’existence d’une entente d’un groupement dans le but de participer à une fraude fiscale, entre 2000 et 2007, les poursuites étant intervenues en 2008 aux USA, que les mécanismes de la fraude utilisés et décrits (...) sont plutôt proches, du moins, dans leur grandes lignes, de ceux mis en évidence par la présente enquête, qu’UBS AG, reconnaissant alors sa responsabilité a accepté de s’acquitter de la somme de 780.000.000 USD, que dès lors le principe d’une comparaison, entre les chiffres retenus par la justice américaine et ceux que l’information s’efforce d’établir avec difficultés parce qu’elle n’est pas aidée, n’est pas sans fondement, puisqu’au surplus à l’aide d’une règle de trois, ce principe retient une proportionnalité avec les "chiffres français", dégagés à partir des témoignages recueillis et des chiffres avancés, comme par exemple, le chiffre moyen des chargés d’affaires ayant exercé en France nécessairement supérieur au chiffre de 2014 (76) et le chiffre moyen annuel des opérations réalisées par chargé d’affaires en France, soit 130 millions, chiffre résultant de données figurant en procédure (...), chiffres étayés par les calculs de l’assistant spécialisé fournis le 18 juillet 2014, soit avant la fixation du cautionnement ; Considérant que peuvent être considérés comme suffisamment sérieux, les chiffres et calculs, retenus à partir de l’idée que ces démarchages illicites, suivis d’ouverture de comptes en Suisse et de dépôts d’avoirs avaient pour raison essentielle de soustraire les propriétaires ou titulaires de ces avoirs, au niveau de leur capital et ou de leurs revenus, à l’impôt français (...), la présente mesure étant conservatoire, et calculée sur la moitié de la valeur des fonds sur lesquels ont porté les opérations de blanchiment, de sorte qu’une marge de chiffrage est prise en compte et retire tout caractère confiscatoire à ladite mesure, contrairement à ce que soutient la défense ; Considérant que les investigations ont établi que les sommes collectées chez UBS hors de France, ayant donné lieu à des reconnaissances d’affaires, ou ATA, entre des clients non français et des [chargés d’affaires] d’UBS autres que ceux d’UBS France, entre 2004 à 2012, ATA enregistrées dans le système d’information de la banque, ont été évaluées à 1.588.000.000 € (un milliard, cinq cent quatre-vingt-huit millions d’euros), que les juges retiennent qu’UBS a expliqué que 231 ATA correspondaient à cette somme, dont 195 identifiés représentaient 1.335.000.000 €, que restaient 27 ATA, non ou partiellement identifiées, correspondant à 212 millions d’euros, qu’au final UBS a reconnu n’avoir pu identifier [que] 29 ATA, pour un total de 276.000.000 € générés entre 2005 et 2008 ; Que les juges d’instruction retiennent qu’une partie de ces ATA "sont passées par le Head Front" (...) mais qu’il est impossible d’identifier si ces ATA sont le produit d’un démarchage illégal et/ou l’objet d’un blanchiment de fraude fiscale, à hauteur de 176 millions d’euros ; que l’amende encourue est alors de 88.000.000 € ; Considérant que quant au montant des sommes sous gestion de France International, faute de renseignements fournis par UBS en réponse à leur demande, les juges d’instruction, se référant d’une part aux chiffres produits devant l’autorité judiciaire américaine, prenant des chiffres moyens quant au nombre de [chargés d’affaires] travaillant pour France International (94) et quant au montant moyen des actifs sous gestion, soit 130 millions d’euros en 2010 (...) ont évalué à minima à 12,2 milliards le montant total de ces actifs, et faisant une péréquation avec les "chiffres américains" actifs américains Offshore sous gestion UBS (...), les magistrats ont évoqué une fourchette haute à 23 milliards d’euros, somme à laquelle UBS AG n’a pas apporté de démenti chiffré et ou argumenté ; (...) sans retenir la position d’UBS AG vis-à-vis de l’autorité judiciaire américaine, mais en considérant comme pertinente la comparaison des agissements (...) outre-Atlantique avec ceux commis en Europe, en France et hors de France, par la banque helvétique, et tels que rapportés de manière convergente par plusieurs témoins et mis en examen, les juges d’instruction retiennent le chiffre bas de 12,2 milliards d’euros multiplié par 80% pour évaluer à 9.760.000.000 € (12,2 x 80%), par an, le montant des sommes fraudées et blanchies par UBS AG en Suisse, et qu’ils en déduisent que l’amende encourue serait donc de 4.880.000.000 €, alors qu’il doit être souligné qu’UBS AG a persisté dans ces pratiques illégales et lucratives, malgré les différentes alertes, avertissements des différentes autorités, françaises ou étrangères ; Considérant enfin, quant aux ressources de la banque suisse, que les chiffres avancés, soit les résultats annuels positifs après impôts pour les exercices 2010, 2011, 2012, 2013, les résultats dégagés hors États-Unis sur cette même période, le montant des fonds propres, qui au 31 décembre 2013 s’élevaient à plus de 39 milliards d’euros, tous chiffres détaillés dans l’ordonnance (...) et non contestés par l’appelante, permettent de déduire qu’un cautionnement fixé à 1,1 milliard d’euros, correspondant à 42,6% de la dernière année de bénéfices après impôt et à 2,8% des fonds propres de la banque UBS AG, ne constitue pas une somme disproportionnée aux ressources de la banque (...) »

Le 17 décembre 2014, la Cour de cassation rejeta le pourvoi de la requérante, laquelle avait invoqué les articles 6 § 2 et 8 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n o 1, estimant que la cour d’appel avait suffisamment motivé la proportionnalité du cautionnement au regard du montant des sommes objet des infractions reprochés, ainsi que des ressources et charges de la requérante, en vue du paiement de l’ensemble des sommes énumérées à l’article 142 du CPP.

Le 11 septembre 2015, les juges d’instruction rejetèrent une demande d’actes supplémentaires présentée par la requérante.

Par des réquisitions datées du 24 juin 2016, le ministère public se prononça en faveur du renvoi de la requérante devant le tribunal correctionnel, des chefs de démarchage bancaire illicite et blanchiment de fraude fiscale aggravée. B. Le droit interne pertinent

Les dispositions pertinentes du CPP se lisent comme suit : Article 142 « Lorsque la personne mise en examen est astreinte à fournir un cautionnement ou à constituer des sûretés, ce cautionnement ou ces sûretés garantissent : 1 o La représentation de la personne mise en examen, du prévenu ou de l’accusé à tous les actes de la procédure et pour l’exécution du jugement, ainsi que, le cas échéant, l’exécution des autres obligations qui lui ont été imposées ; 2 o Le paiement dans l’ordre suivant : a) De la réparation des dommages causés par l’infraction et des restitutions, ainsi que de la dette alimentaire lorsque la personne mise en examen est poursuivie pour le défaut de paiement de cette dette ; b) Des amendes. La décision du juge d’instruction ou du juge des libertés et de la détention, détermine les sommes affectées à chacune des deux parties du cautionnement ou des sûretés. Le juge d’instruction ou le juge des libertés et de la détention peut toutefois décider que les sûretés garantiront dans leur totalité le paiement des sommes prévues au 2 o ou l’une ou l’autre de ces sommes. Lorsque les sûretés garantissent, en partie ou en totalité, les droits d’une ou plusieurs victimes qui ne sont pas encore identifiées ou qui ne sont pas encore constituées parties civiles, elles sont établies, dans des conditions précisées par décret en Conseil d’État, au nom d’un bénéficiaire provisoire agissant pour le compte de ces victimes et, le cas échéant, du Trésor. » Article 142-2 « La première partie du cautionnement est restituée ou la première partie des sûretés est levée si la personne mise en examen, le prévenu ou l’accusé s’est présenté à tous les actes de la procédure, a satisfait aux obligations du contrôle judiciaire et s’est soumis à l’exécution du jugement. Dans le cas contraire, sauf motif légitime d’excuse ou décision de non-lieu, de relaxe, d’acquittement ou d’exemption de peine, la première partie du cautionnement est acquise à l’État, ou il est procédé au recouvrement de la créance garantie par la première partie des sûretés. » Article 142-3 « Le montant affecté à la deuxième partie du cautionnement qui n’a pas été versé à la victime de l’infraction ou au créancier d’une dette alimentaire est restitué en cas de non-lieu et, sauf s’il est fait application de l’article 372, en cas d’absolution ou d’acquittement. En cas de condamnation, il est employé conformément aux dispositions du 2 o de l’article 142. Le surplus est restitué lorsque la condamnation est définitive. (...) » Article 706-45 « Le juge d’instruction peut placer la personne morale sous contrôle judiciaire dans les conditions prévues aux articles 139 et 140 en la soumettant à une ou plusieurs des obligations suivantes : 1 o Dépôt d’un cautionnement dont le montant et les délais de versement, en une ou plusieurs fois, sont fixés par le juge d’instruction ; 2 o Constitution, dans un délai, pour une période et un montant déterminés par le juge d’instruction, des sûretés personnelles ou réelles destinées à garantir les droits de la victime ; (...) Pour les obligations prévues aux 1 o et 2 o , les dispositions des articles 142 à 142-3 sont applicables. (...) » GRIEFS

Invoquant les articles 5 § 3, 6 §§ 1 et 2, 7, 13 et 14 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint du montant du cautionnement exigé dans le cadre du contrôle judiciaire. EN DROIT A. Sur les griefs tirés des articles 6 § 2 de la Convention et 1 du Protocole n o 1

La requérante allègue une violation de l’article 6 § 2 de la Convention, ainsi que l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lisent comme suit : Article 6 § 2 « Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

S’agissant tout d’abord du grief tiré de l’article 6 § 2 de la Convention, à supposer ce dernier applicable en l’espèce, la Cour constate que les décisions internes, qu’il s’agisse de l’ordonnance des juges d’instruction ou des arrêts de la chambre de l’instruction et de la Cour de cassation, ne contiennent pas de motivation donnant à penser que les juges considèrent l’intéressée comme étant coupable (cf., parmi beaucoup d’autres, Lagardère c. France , n o 18851/07, § 74, 12 avril 2012). Elle rappelle à ce titre qu’une distinction doit être faite entre les décisions ou les déclarations qui reflètent le sentiment que la personne concernée est coupable et celles qui se bornent à décrire un état de suspicion. Les premières violent la présomption d’innocence, tandis que les secondes ont été à plusieurs reprises considérées comme conformes à l’esprit de l’article 6 de la Convention ( Nölkenbockhoff c. Allemagne , 25 août 1987, § 39, série A n o 123, et Marziano c. Italie , n o 45313/99, § 31, 28 novembre 2002). Partant, la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Quant au grief soulevé au regard de l’article 1 du Protocole n o 1, la Cour rappelle qu’une restriction temporaire à l’usage d’un bien relève du pouvoir qu’ont les États de réglementer l’usage des biens, conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes (voir, par exemple, Air Canada c. Royaume ‑ Uni , 5 mai 1995, § 34, série A n o A 316-A ; cf. également, s’agissant du pouvoir de l’État de règlementer l’usage des biens pour assurer le paiement des amendes, Grande Stevens et autres c. Italie , n os 18640/10, 18647/10, 18663/10, 18668/10 et 18698/10, §§ 184-185, 4 mars 2014).

Elle note qu’en l’espèce l’ingérence des autorités dans la jouissance du droit au respect des biens de la requérante est légale, le fait de prévoir le versement d’un cautionnement étant expressément prévu par les dispositions de l’article 706-45 du CPP. Par ailleurs, il ne fait pas de doute pour la Cour qu’en visant, conformément à l’article 142 dudit code, à garantir la représentation de la personne mise en examen à tous les actes de la procédure et pour l’exécution du jugement, ainsi que le paiement de la réparation des dommages causés par l’infraction et des amendes, l’ingérence poursuit un but d’intérêt général.

Enfin, concernant la proportionnalité de l’ingérence, la Cour relève tout d’abord qu’à l’instar de ce qu’elle a constaté concernant les délits contre l’environnement ( Mangouras c. Espagne [GC], n o 12050/04, § 86, 28 septembre 2010), une préoccupation croissante et légitime existe tant au niveau européen qu’international à l’égard des délits financiers, lesquels représentent des comportements socialement inacceptables, qui peuvent affecter les ressources des États et leur capacité à agir dans l’intérêt commun (voir, notamment, A et B c. Norvège [GC], n os 24130/11 et 29758/11, § 121, 15 novembre 2016). De plus, en la matière - la prévention des fuites de capitaux et de l’évasion fiscale -, les États rencontrent de sérieuses difficultés en raison de l’échelle et de la complexité des systèmes bancaires, des circuits financiers, ainsi que de l’ampleur du champ d’investissement international, facilités par la relative porosité des frontières nationales.

Or, elle souligne le fait qu’en l’espèce : d’une part, le cautionnement constitue une mesure provisoire qui ne préjuge pas de l’issue du litige et n’entraîne pas transfert de propriété, le montant versé au titre du cautionnement étant restitué à l’issue de la procédure si la personne n’est pas condamnée, conformément aux dispositions des articles 142-2 et 142-3 du CPP ; d’autre part, en l’espèce, le montant du cautionnement a été évalué par les juges d’instruction comme par la chambre de l’instruction, de manière particulièrement motivée, en fonction des résultats des investigations, des faits reprochés, de l’ampleur des infractions poursuivies et du préjudice possible, ainsi que de l’amende encourue en cas de condamnation, mais aussi expressément à la lumière des ressources de la banque requérante. Cette dernière a par ailleurs bénéficié de garanties procédurales suffisantes. Elle a en effet pu exercer les recours prévus par le droit interne pour contester la décision litigieuse et discuter contradictoirement des différents éléments d’appréciation retenus par les juges, devant la cour d’appel puis la Cour de cassation.

Compte tenu de ce qui précède, ainsi que de la marge d’appréciation de l’État en la matière, la Cour estime que l’ingérence n’était pas disproportionnée et qu’un juste équilibre a été réalisé en l’espèce.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur les autres griefs

La requérante allègue également une violation des articles 5 § 3, 6 § 1, 7, 13 et 14 de la Convention.

La Cour relève d’emblée que ces griefs, à les supposer applicables en l’espèce, n’ont pas été soulevés dans le cadre du pourvoi en cassation formé à l’encontre de l’arrêt de la chambre de l’instruction du 22 septembre 2014.

Il s’ensuit qu’ils doivent être rejetés pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 12 janvier 2017. Milan Blaško Angelika Nußberger Greffier adjoint Présidente