CASE OF CACUCI AND S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania

CASE OF CACUCI AND S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L. v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the European Institute of Romania (CtEDO, 2017)

Tradus și revizui

t de IER (

www.

ie

r

.

ro

)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA

CACUCI ȘI S.C. VIRRA & CONT PAD S.R.L. ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 27153/07)

HOTĂRÂ

RE

STRASBOUR

G

17 ianuarie 2017

Hotărârea devine definiꢀvă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.

Aceasta poate suferi mo

dificări de formă.

În cauza Cacuci și S.C. Virra & Cont Pad S.R.L. împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o

cameră compusă din:

András Sajó,

Președinte,

Vincent A. De Gaetano,

Nona Tsotsoria,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Krzysztof Wojt

yczek,

Iulia Motoc,

Marko Bošnjak,

judecători

,

și Marialena Tsirli,

Grefier de se

cție,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 29 noiembrie 2016,

Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

r

.

2

7153/07, îndreptată împotriva

României în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale (

Convenți

a

), prin care au sesizat

Curtea un resorꢀsant român, doamna Floare Cacuci („prima reclamantă”) și

S.C. Virra & Cont Pad SRL ( „a doua reclamantă”), o societate comercială

română cu acționar unic deținută de prima reclamantă, la 19 aprilie 2007.

Oradea. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul

guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor

Extern

e.

din perspecꢀva art. 8 din Convenție în ceea ce privește împrejurările în care

a fost efectuată o percheziție la domiciliul primei reclamante și la sediul

social al celei de-a doua reclamante. Acestea au afirmat, de asemenea, că

nu au dispus de o cale de atac efecꢀvă în legătură cu această plângere.

18 octombrie 2012 acest capăt de cerere a fost comunicat

Guvernului

.

ÎN FAP

T

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

reclamantă, doamna Floare Cacuci, s-a născut la 2 marꢀe 1939

și locuiește în Oradea. Ea este expert contabil și proprietară și director

general al celei de-a doua reclamante, S.C.

Virra & Cont Pad SRL, societate

comercială cu asociat unic cu sediul în Oradea. Ambele reclamante sunt

membre ale Corpului experților contabili și contabililor autorizați din

Români

a.

A. Ancheta penală împotriva primei reclamante

raport de experꢀză contabilă j

udiciară

30 iulie 2001 Serviciul de Invesꢀgare a Criminalității Economice al

Inspectoratului de Poliție Județean Bihor a dispus întocmirea unui raport de

experꢀză contabilă judiciară într-o cauză penală pe care o cerceta. Prima

reclamantă a fost desemnată să elaboreze prezentul raport, care privea un

prejudiciu material la bugetul de stat în sumă de 22 143 258 699 lei (ROL),

care ar fi fost cauzat de S.C.

T

. P.

S

RL, o societate de drept privat. Onorariul

primei reclamante pentru acest raport de experꢀză a fost în sumă de 497

250 000

ROL.

Susținând că nu a fost plăꢀtă integral pentru raport, la 25 ianuarie 2004

prima reclamantă a prezentat poliției județene doar aproximaꢀv nouăzeci și

cinci de pagini ale raportului, care consta, de fapt, din mai mult de cinci

sute de pagini. Ea a prezentat numai concluziile raportului. Anexele care

jusꢀficau concluziile nu au fost incluse cu această ocazie, ci la o dată

ulterioară (a se vedea pct. 22 infra).

Prima reclamantă a susținut că, atunci când poliția i-a cerut să predea

restul de pagini ale raportului, ea a răspuns că raportul se afla în

computerul său și că, din moment ce nu primise nicio plată pentru acesta,

nu putea să-l imprime, pentru că era extrem de lung.

doilea raport de experꢀză contabi

lă judiciară

25 marꢀe 2005 prima reclamantă și alți doi experți contabili au fost

desemnați de Judecătoria Oradea să întocmească un raport de experꢀză

contabilă judiciară într-o cauză penală de fraudă fiscală, fals și uz de fals –

infracțiuni prezumꢀv săvârșite de două terțe părți, M.G.S. și C.

V

.

C, în

calitatea lor de directori ai două societăți de drept privat. Un al patrulea

expert, care îi asista pe M.G.S. și C.

V

.

C., a fost desemnat, de asemenea, să

parꢀcipe la elaborarea raportului.

Concluziile raportului, care a fost înaintat la 15 septembrie 2005 de către

cei trei experți și cu care expertul asistent a fost de acord, au menționat că

prin acꢀvitățile administraꢀve desfășurate de M.G.S. nu a fost adus niciun

prejudiciu bugetului statul

ui.

M.G.S. și C.

V

.

C au fost achitați la 7 decembrie 2005 de Judecătoria

Oradea. Această senꢀnță a fost ulterior confirmată de Tribunalul Bihor la 28

mai 2007 în apel, și de Curtea de Apel Oradea la 22 mai 2008 în recurs.

procurorului de a începe urmărirea penală în legătură cu

cel de-al doilea raport de experꢀză conta

bilă judiciară

propus începerea din oficiu a urmăririi penale față de prima reclamantă

pentru infracțiunea de fals intelectual, definită la art. 289 C. pen., în

legătură cu cel de-al doilea raport de experꢀză contabilă judiciară.

Procurorul a subliniat că raportul a fost întemeiat exclusiv pe documentele

furnizate de M.G.S., în pofida faptului că în raport se afirma că fusese

consultat dosarul cauzei aflate pe rolul judecătoriei. În dosarul cauzei nu a

existat nicio cerere din partea niciunui expert, fie pentru a consulta dosarul,

fie pentru a obține copii ale acestuia.

Concluziile raportului, prin urmare,

nu s-au bazat pe toate documentele aflate la dosar, în pofida a ceea ce se

afirma în raport.

contabili, care au fost anchetați pentru aceeași infracțiune precum prima

reclaman

tă.

de începere a urmăririi penale împotriva primei

reclamante a fost confirmată de către parchet la 19 octombrie 2005.

B. Percheziția domiciliului primei reclamante și a sediului social al celei

de-a doua reclamante

depus o cerere în instanță, solicitând emiterea unei autorizații de

percheziție cu privire la domiciliul primei reclamante.

Procurorul a susținut că există o suspiciune rezonabilă că reclamanta

săvârșise infracțiunea de fals intelectual în redactarea celui de-al doilea

raport de experꢀză contabilă judiciară, pentru a-l ajuta pe unul dintre

pârâți, M.G.S, să evite invesꢀgarea. Moꢀvele acestei suspiciuni au fost:

concluziile raportului au contrazis concluziile unui raport anterior care

fusese elaborat de către un alt expert contabil în cursul anchetei penale;

obiecꢀvele raportului propuse de M.G.S. fuseseră, cel mai probabil, copiate

și incluse în raportul în sine, cele două documente având aceeași paginare,

aceeași formulare, aceleași greșeli de ortografie și de gramaꢀcă; și nu a

existat nicio dovadă că prima reclamantă mai studiase dosarul cauzei în

arhivele instanței sau că ceruse copii ale documentelor în vederea

elaborării raportului de experꢀză, prin urmare, raportul s-a bazat probabil

numai pe informațiile furnizate de către M.G.S.

Procurorul a mai afirmat că, în conformitate cu rezoluția din 19

octombrie 2005, fusese deja începută cercetarea penală față de prima

reclamantă pentru fals intelectual.

Procurorul a susținut, de asemenea, că elemente importante referitoare

la elaborarea celui de-al doilea raport de experꢀză – cum ar fi un calculator,

o imprimantă, dosare și documente (pe hârꢀe sau pe disc) – ar putea fi

obținute de la domiciliul primei reclamante.

aceeași zi, Judecătoria Oradea – în complet format din judecător

unic, judecător

F

.

P

. – a

a

dmis cererea procurorului și a emis o autorizație de

percheziție a domiciliului primei reclamante, cu scopul de a descoperi

dovezi cu privire la presupusa infracțiune de fals intelectual. Potrivit

legislației naționale relevante, hotărârea a fost luată în camera de consiliu,

în prezența procurorului și fără citarea părțilo

r

.

Autorizația era valabilă trei zile, instanța precizând că percheziția trebuia

efectuată în conformitate cu art. 101,103-108 și 111 din Codul de Procedură

Penală al României (denumit în conꢀnuare „C. p

r

.

p

en.” – a se vedea pct. 46

infra). Era formulată asꢁel:

”În baza art. 100 din C. pr. pen., văzând sesizarea Parchetului de pe lângă

Judecătoria Oradea din data de 20 octombrie 2005 precum și lucrările de urmărire

penală prezentate, respecꢀv: procesul-verbal de sesizare din oficiu și Rezoluția din

19 octombrie 2005, de începere a urmării penale față de făptuitoarea CACUCI

FLOARE, pentru săvârșirea infracțiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 cod penal

și rapoartele de experꢀză depuse la dosar,

Autorizează efectuarea percheziției

domiciliare la domiciliul învinuitei CACUCI FLOARE, fiica lui..., născută la..., în

Oradea, județul Bihor.

Percheziția se va efectua cu respectarea art. 101, 103-108 și 111 C. pr. pen.

Prezenta autorizație este valabilă 3 zile de la data emiterii.

Dată în camera de consiliu din 20 octombrie 20

05, ora 15,00.”

conformitate cu afirmațiile primei reclamante, la 21 octombrie

2004, pe când se afla pe stradă, după ce abia ieșise din casă, a fost oprită de

un ofițer de poliție, care i-a spus că avea o autorizație de percheziție a

domiciliului său. Prima reclamantă a cerut să fie asistată de avocatul său.

Ofițerul de poliție i-a percheziționat apoi geanta, din care a ridicat unele

documente personale, inclusiv o agendă de culoare portocalie conținând

diferite numere de telefon. Ulterior, un procuror a intrat în casa primei

reclamante pentru a desfășura percheziția domiciliară, însoțit de trei ofițeri

de poliție, unul dintre aceșꢀa fiind specialist în domeniul tehnologiei

informației (IT

).

versiunea Guvernului asupra evenimentelor – susținută de

documentele aflate la dosar, așa cum a fost emis de organele de urmărire

penală (a se vedea pct. 42 infra) – percheziționarea genții a avut loc la

domiciliul primei reclamante

.

anume la aproximaꢀv zece minute după ce prima reclamantă a fost oprită

pe stradă (a se vedea pct. 13 supra); la percheziție au asistat doi martori,

vecini ai primei reclamante.

ocazie la domiciliul primei reclamante arată că acesteia i s-a cerut să predea

obiectele folosite pentru a comite presupusa infracțiune de fals intelectual,

și anume computerul, imprimanta și documentele pe care se baza al doilea

raport de experꢀză (art. 96-99 C. p

r

.

p

en., a se vedea pct. 45 infra). Prima

reclamantă a confirmat existența unor asꢁel de obiecte la domiciliul său.

În conformitate cu procesul-verbal de percheziție, primul etaj al clădirii

era ocupat de biroul primei reclamante, unde aceasta a declarat că păstra

obiectele care fuseseră solicitate și alte obiecte esențiale pentru

îndatoririle sale profesionale

.

Au fost descoperite câteva obiecte și documente, prima reclamantă

susținând că totul aparținea celei de-a doua reclamante. Ea i-a arătat

procurorului un contract de închiriere încheiat între ea și a doua reclamantă

în ceea ce privește uꢀlizarea a jumătate din bunurile imobile.

Potrivit raportului, au fost ridicate obiectele următoare: unitatea

centrală a calculatorului, o imprimantă, patru dosare și documente

referitoare la diverse rapoarte de experꢀză contabilă judiciară, un CD,

patruzeci și două de dischete, o agendă portocalie cuprinzând câteva note

redactate de prima reclamantă și numere de telefon – unul aparținând lui

M.G.S., a se vedea pct. 7 supra – și o cuꢀe goală de cartușe pentru

imprimantă

.

ele

au susținut că, în vreme ce copia procesului-verbal de

percheziție care le-a fost înmânată în acel moment nu menționa modul în

care au fost sigilate obiectele și înscrisurile ridicate, copia din dosarul penal

conținea informații suplimentare la pagina 4, menționând că obiectele

fuseseră puse într-o cuꢀe de carton sigilată purtând eꢀcheta MAI

(Ministerul Afacerilor Interne) 15980.

terminarea percheziției prima reclamantă a declarat, in prezența

avocatului său, că va depune obiecții scrise la o dată ulterioară. Martorii nu

au avut obiecții privind modul în care se desfășurase percheziția.

încheiat la ora 12,30 p.m.

18 noiembrie 2005, la cererea procurorului, Judecătoria Oradea a

emis o autorizație de percheziție pentru sistemul computerului și pentru

datele IT ridicate de la reclamante la 21 octombrie 2005, și anume un CD și

patruzeci și două dischete. Instanța și-a moꢀvat decizia acceptând că

existau indicii suficiente că datele IT ar dovedi că raportul de experꢀză în

discuție fusese parțial copiat dintr-un document dat primei reclamante de

către M.G.S. (a se vedea pct. 11 supra).

Autorizația de percheziție era valabilă trei zile, începând cu 21 noiembrie

2005

.

sediul poliției județene Cluj să parꢀcipe la desigilarea calculatorului 21

noiembrie 2005. Prezentându-se împreună cu avocatul său, aceșꢀa au

observat faptul că acea cuꢀe sigilată era diferită față de cuꢀa care fusese

uꢀlizată la locuința sa în ꢀmpul percheziției (a se vedea pct. 16-17 supra).

Prin urmare, ea a cerut ca ambii martori care fuseseră de față la percheziție

să fie citați ca să facă dovada că aceea era altă cuꢀe, însă cererea a fost

respinsă. De aceea, împreună cu avocatul său, ea a decis să părăsească

sediul poliției fără să asiste la procedura de desigilare și de cercetare.

restul de 497

pagini din primul raport de experꢀză (a se vedea pct. 6 supra) Judecătoriei

Oradea, după plata a 6

0 % din onorariu.

C. Plângerile referitoare la percheziție

8 noiembrie 2005, în temeiul art. 275-278

1

C. p

r

.

p

en. (a se vedea

pct. 47 infra), prima reclamantă a depus o plângere împotriva percheziției

efectuate la 21 octombrie 2004 (a se vedea pct. 13-19 supra). Ea contesta

atât percheziția în sine, cât și modul în care fusese realizată.

Prima reclamantă a susținut că autorizația fusese emisă doar în ceea ce

privește locuința sa, și nu în ceea ce privește sediul social al celei de-a doua

reclamante. În ciuda acestui fapt, fusese percheziționată întreaga casă,

inclusiv spațiul folosit de a doua reclamantă. Obiectele și înscrisurile

ridicate aparțineau celei de-a doua reclamante.

Prima reclamantă a mai declarat că percheziția nu fusese necesară și

putea fi evitată dacă i s-ar fi cerut să prezinte obiectele și documentele

relevante, așa cum se arată în art. 98 C. p

r

.

p

en. (a se vedea pct. 45 infra).

Mai mult, nu fusese oferit niciun moꢀv care să jusꢀfice măsura percheziției.

Ea a susținut că limitele autorizației de percheziție fuseseră depășite

prin percheziționarea genții ei, care a consꢀtuit o percheziție corporală, și

prin faptul că fusese împiedicată să-și folosească telefonul mobil în ꢀmpul

percheziției.

S-a plâns de modul în care dispoziꢀvele electronice reținute fuseseră

sigilate cu această ocazie.

A făcut apoi referire la reținerea mai multor obiecte din casa sa, și

anume „documente personale și agende personale care nu aveau nicio

legătură cu acuzațiile penale împotriva sa

”

,

ș

i a concluzionat că toate

circumstanțele de mai sus consꢀtuie dovezi de încălcare a dreptului său la

viață privată, la inviolabilitate personală, a secretului profesional și a

dreptului de proprietate.

Judecătoria Oradea a respins pretențiile primei reclamante, constatând că

plângerea împotriva măsurii percheziției în sine era inadmisibilă, având în

vedere lipsa de dispoziții juridice specifice care să permită o asꢁel de cale

de atac, în ꢀmp ce plângerea privind efectuarea căutării era nefondată.

sine, procurorul și-a moꢀvat decizia de inadmisibilitate, afirmând că este de

neconceput ca orice cerere de autorizare să fie dezbătută în cadrul unei

proceduri contradictorii, întrucât această procedură ar împiedica însuși

scopul percheziției, și anume descoperirea și colectarea de dovezi specifice

dintr-un anumit loc fără noꢀficare prealabilă.

Procurorul a arătat că percheziția la domiciliul primei reclamante a fost

efectuată în conformitate cu legea. Autorizația fusese emisă pentru

reședința acesteia așa cum era înscrisă pe documentele de idenꢀficare.

Procurorul a declarat că organele de cercetare nu avuseseră obligația să

verifice dacă acea reședință era de asemenea sediul social al unor societăți

private. În raportul de experꢀză juridică în liꢀgiu, prima reclamantă dăduse

detalii privind idenꢀficarea sa, inclusiv domiciliul, fără a menționa că

raportul fusese întocmit de către sau în numele celei de a doua reclamante.

În plus, în cursul percheziției, prima reclamantă a prezentat un contract de

închiriere încheiat între ea și a doua reclamantă cu privire la jumătate din

imobil, fără a specifica sau a stabili care jumătate aparține cărei părți.

Procurorul a mai afirmat că organele de urmărire penală au fost obligate

să ridice toate probele materiale găsite la locul percheziției, indiferent de

proprietarul acestora, și că obiectele care nu aparțin persoanei suspectate

au fost returnate proprietarului lor la finalul procesului penal.

privire la percheziția corporală, și anume percheziționarea genții

primei reclamante, procurorul a susținut că legislația relevantă în domeniu

stabilește clar și în mod obligatoriu că o asemenea percheziție trebuie

efectuată înainte să înceapă percheziția domiciliară, „pentru a preveni

asꢁel orice potențial act de agresiune împotriva autorităților sau a propriei

persoane, dar și pentru a localiza și a colecta orice potențial

corp delict

care poate fi ascuns de persoana percheziționată [în (acest) caz,

documen

te]

”

.

Regulile prevăd de asemenea că organele de urmărire penală au

obligația să împiedice pe oricine din interiorul clădirii în discuție să

comunice cu persoane aflate în exterior, fie prin telefon, fie în alt mod, ceea

ce jusꢀfica faptul că prima reclamantă a fost temporar împiedicată să-și

folosească telefonul m

obil.

fuseseră sigilate, procurorul a afirmat că raportul întocmit cu această ocazie

a fost semnat atât de prima reclamantă, cât și de avocatul său, și că nu au

fost formulate obiecții. După cum s-a menționat în raport, unitatea centrală

a computerului a fost sigilată într-o cuꢀe de carton cu sigiliul MAI. În orice

caz, modul în care obiectele ridicate au fost sigilate nu ar putea afecta

legalitatea percheziției, dar ar putea afecta uꢀlizarea lor ca probe în cadrul

urmăririi penale.

reclamantă a contestat această rezoluție atât în fața

Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, cât și în fața Judecătoriei Oradea.

este clar dacă parchetul a răspuns acestei plângeri. În orice caz,

aceeași plângere a fost analizată de instanțele naționale în două proceduri

separate, după cum se arată mai jos.

prima cauză, inițiată de prima reclamantă la 23 decembrie 2005,

Judecătoria Oradea a pronunțat senꢀnța la 29 iunie 2006, respingând

plângerea formulată de prima reclamantă ca inadmisibilă cu privire la

măsura percheziției în sine, și nefondată în legătură cu modul în care se

desfășurase percheziția. Curtea a declarat că, în cazul în care era pusă în

mișcare acțiunea penală împotriva sa, prima reclamantă ar avea dreptul de

a depune la instanțele penale plângeri cu privire la percheziție și la actele

procuroru

lui.

reclamantă a introdus apel. La 28 noiembrie 2006, Tribunalul

Bihor a respins apelul, menținând decizia instanței de prim grad de

jurisdicție. Acesta a considerat că percheziția se desfășurase conform legii

și în conformitate cu autorizația emisă de Judecătoria Oradea. Mai mult, la

momentul faptelor, prima reclamantă, asistată de avocatul său, nu

obiectase nici cu privire la percheziție, nici la modul în care fusese realizată.

Curtea a considerat că ar fi fost „abuzivă” o procedură contradictorie

pentru a dezbate necesitatea unei percheziții, fie înainte, fie după ce

aceasta a fost efectuată.

ianuarie 2006 a reiterat aceleași argumente principale cu cele prezentate în

cadrul procedurii descrise mai sus. În special, se referea la faptul că limitele

autorizației de percheziție fuseseră depășite asꢁel: autorizația fusese emisă

doar în ceea ce privește locuința sa, și nu în ceea ce privește sediul social al

celei de-a doua reclamante; nu existase nicio autorizație cu privire la geantă

sau la telefonul mobil; anumite obiecte, cum ar fi agendele personale, au

fost ridicate, chiar dacă nu aveau nicio legătură cu acuzațiile penale.

Computerul fusese ridicat fără a fi sigilat în mod corespunzător și, prin

urmare, prima reclamantă a refuzat să îl preia fără verificarea și

confirmarea de către un expert că datele IT nu fuseseră modificate. Prima

reclamantă a susținut că obiecꢀvul real al procurorului și al poliției a fost să

ridice calculatorul său pentru a copia 497 pagini de anexe la primul raport

de experꢀză contabilă (a se vedea pct. 6 supra).

În orice caz, percheziția nu a fost necesară, deoarece ea ar fi resꢀtuit

toate elementele și documentele solicitate dacă i s-ar fi cerut aceasta.

judecătoarea

F

.

P

.

, care la 21 februarie 2006 a cerut recuzarea sa din cauză,

întrucât ea examinase și admisese cererea privind autorizația de

percheziție la 20 octombrie 2005 (a se vedea pct. 12 supra).

Această cerere a fost respinsă de președintele Judecătoriei Oradea în

aceeași zi. S-a constatat că prima reclamantă a confirmat în mod expres că

nu contesta măsura percheziției în sine, ci modul în care se desfășurase

percheziția. Așadar, nu existau moꢀve ca judecătoarea

F

.

P

.

s

ă se retragă din

cauz

ă.

reclamantă a depus o cerere cu privire la consꢀtuționalitatea dispozițiilor

art. 100 alin. (4) C. p

r

.

p

en. (a se vedea pct. 46 infra). Ea a susținut că

dispozițiile în liꢀgiu au încălcat drepturile de apărare ale petentului, dreptul

la un proces echitabil și dreptul la o cale de atac eficientă, deoarece

acestuia sau acesteia i-a fost negat dreptul de a lua parte la proceduri și de

a contesta măsura percheziției.

a fost examinată de către Curtea Consꢀtuțională a României

(„Curtea Consꢀtuțională”), care și-a pronunțat decizia la 30 noiembrie

2006, prin care a respins contestația ca nefondată. Cu privire la

consꢀtuționalitatea dispozițiilor în liꢀgiu, Curtea Consꢀtuțională a decis

mai întâi că aceasta fusese deja examinată și se constatase că erau

conforme cu Consꢀtuția (Curtea s-a referit la decizia sa din 21 octombrie

2004, prezentată în detaliu la pct. 52 infra). Curtea a reiterat faptul că

numai legiuitorul poate dicta jurisidicția instanțelor naționale și procedura

de judecată.

Mai mult, Curtea Consꢀtuțională a decis că emiterea unei autorizații de

percheziție este o măsură procedurală și nu un proces de judecată în sine, și

că, prin urmare, citarea părților nu este obligatorie, mai cu seamă atunci

când o percheziție se desfășoară în prezența părților interesate și/sau a

reprezentantului acestora. De asemenea, părțile interesate au avut la

dispoziție mai multe posibilități și mijloace de a contesta orice măsură luată

în cursul unei anchete penale sau a procesului penal.

pronunțat hotărârea la 31 ianuarie 2007, prin care a respins cererea

formulată de prima reclamantă. Curtea a observat că o plângere similară

formulată de prima reclamantă într-un alt proces fusese deja respinsă

printr-o hotărâre judecătorească definiꢀvă (a se vedea pct. 31 supra).

Curtea a mai stabilit că percheziția a fost realizată în conformitate cu

prevederile legale interne și în prezența procurorului, a reclamantei și a

avocatului său, și că nu au fost ridicate obiecții la momentul faptelo

r

.

Se pare că decizia nu a fost atacată c

u recurs de către prima reclamantă.

D. Urmărirea penală împotriva primei reclamante

ianuarie 2006, cea de-a doua reclamantă a fost radiată din Tabloul

cuprinzând membrii Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați

din România; prima reclamantă a fost eliminată de pe listă din ianuarie

2006 până la 7 aprilie 2010, moꢀvul invocat fiind anchetele penale

îndreptate împotriva sa.

reclamantă a fost acuzată la 27 septembrie 2009 de mărturie

mincinoasă în calitate de martor în cadrul unui proces penal, complicitate

(cu trimitere specifică la procesul penal împotriva lui M.G.S. și C.

V

.

C.) și fals

intelectual (alterare materială și, prin urmare, invalidare) a probelo

r

.

Actul de sesizare făcea referire la obiectele ridicate la percheziția din 21

octombrie 2005, și anume documente legate de rapoartele de experꢀză

contabilă judiciară elaborate de prima reclamantă și relevante pentru mai

multe proceduri penale împotriva a diferite persoane suspectate (C.

V

.

C.,

A.D.,

F

.

K., G.

P

.

); procurorul consideră că asꢁel de documente au fost

reținute de prima reclamantă cu scopul de a obstrucționa jusꢀția.

În actul de sesizare se preciza cu privire la ceilalți doi experți contabili (a

se vedea pct. 9 supra) faptul că urma scoaterea lor de sub urmărire penală.

hotărârea din 30 noiembrie 2010, Judecătoria Oradea a achitat-

o pe prima reclamantă de toate acuzațiile.

În legătură cu acuzația de mărturie mincinoasă, judecătoria a reținut

faptul că o asꢁel de acuzație este relevantă atunci când expertul este

chemat în fața instanței să depună mărturie oral, însă nu acesta a fost

situația în ceea ce privește prima reclamantă.

În legătură cu dovezile scri

se

oferite de către prima reclamantă sub forma raportului de experꢀză

contabilă judiciară, Curtea a reținut că raportul este o lucrare colecꢀvă

elaborată de către cei trei experți numiți în această cauză. Cu toate că a fost

adusă dovada că numai unul dintre experți studiase dosarul în arhiva

instanței, nu se putea deduce că lucrarea fusese elaborată exclusiv de către

prima reclamantă și fără a lua în considerare toate documentele relevante

și consultarea cu ceilalți experți.

Curtea a afirmat, de asemenea, că nu există suficiente probe care să

demonstreze că prima reclamantă l-a favorizat pe M.G.S.

Raportul de

experꢀză contabilă a fost elaborat împreună cu ceilalți experți numiți în

această cauză. Prima reclamantă fusese desemnată ca expert în procedurile

penale în liꢀgiu dintr-o listă de șase experți și, prin urmare, i-ar fi fost

imposibil să planifice orice fel de ajutor pentru M.G.S.

Referitor la documentele găsite la domiciliul primei reclamante în ꢀmpul

percheziției realizate la 21 octombrie 2005, instanța a afirmat că acestea nu

se aflau în posesia sa în mod ilegal, deoarece toate acestea îi fuseseră

furnizate de poliție în scopul de a-i permite să prezinte rapoarte contabile

juridice relevante. Nu se putea deduce, prin urmare, că reclamanta ar fi

reținut documentele cu intenția de obstrucționare a jusꢀției. Instanța a

dispus ca toate echipamentele IT ridicate de la prima reclamantă să fie

resꢀtuite acesteia după ce hotărârea a devenit definiꢀvă.

hotărârea din 21 aprilie 2011 Curtea de Apel Oradea a respins

recursul formulat de procuror și a menținut senꢀnța judecătoriei, statuând,

în esență, că prezumția de nevinovăție în ceea ce privește prima

reclamantă nu a fost infirmată. Singura opinie separată a Curții de Apel

Oradea a considerat că această cauză ar fi trebuit retrimisă primei instanțe

pentru rejudecare, întrucât hotărârea instanței de prim grad ar fi lipsită de o

moꢀvare perꢀnentă.

E. Plângerile penale depuse de prima reclamantă față de terți

acelor procurori și ofițeri de poliție care solicitaseră și efectuaseră

percheziția din 21 octombrie 2005 la diverse autorități naționale (Senatul

României, Consiliul Superior al Magistraturii și Ministerul Afacerilor

Interne), acuzându-i de abuz în serviciu în efectuarea percheziției cu

încălcarea art. 100-111 C. p

r

.

p

en. (a se vedea pct. 46 infra). Ea și-a reiterat

argumentele: ar fi fost necesare o autorizație specială și un raport separat

pentru percheziția corporală (art. 106), precum și o altă autorizație de

percheziție pentru sediul societății comerciale (art. 111).

cauzei, respinsă ca nefondată de către Curtea de Apel Oradea la 20

septembrie 2006. Instanța a confirmat decizia procurorului. În ceea ce

privește plângerea având ca obiect percheziția corporală, aceasta a hotărât

că percheziționarea genții reclamantei avusese loc în interiorul casei sale,

ca o etapă preliminară a măsurii percheziției. Mai mult, autorizația de

percheziție domiciliară fusese emisă cu privire la o adresă, nu cu privire la o

persoană sau o societate comercială. Instanța a concluzionat că toate

capetele de cerere sunt nefondate.

Această decizie a fost admisă de Înalta Curte de Casație și Jusꢀție la 10

noiembrie 20

06.

unei alte plângeri penale nedatate, adresată Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Jusꢀție. În plângere, prima reclamantă susținea că

procesul-verbal de percheziție fusese falsificat în ceea ce privește modul în

care fusese sigilat computerul (a se vedea pct. 16-17 supra). Ea a afirmat,

de asemenea, că, la un anumit moment după percheziție, observase că

datele din calculatorul său cu privire la diferite rapoarte de experꢀză

contabilă judiciară pe care le elaborase fuseseră modificate în ꢀmp ce se

aflau la sediul poliției, asꢁel încât să furnizeze dovezi pentru a o incrimina.

Fără un număr de înregistrare sau trimitere la un număr de dosar

național, nu este clar dacă și când această plângere a fost depusă la

autoritățile naționale; presupunând că ar fi fost, este la fel de neclar dacă

prima reclamantă a primit vreun răspuns.

II.

Dreptul și pracꢀca interne relevante

A. Legislația internă în vigoare

relevante din Codul de procedură penală, asꢁel cum erau

în vigoare la momentul faptelor, se citesc asꢁel:

sau instanța de judecată au obligația să ridice obiectele și înscrisurile ce pot

servi ca mijloc de probă în procesul penal. Orice persoană fizică sau juridică

este obligată să predea orice asꢁel de obiecte sau înscrisuri la cererea

organelor de urmărire penală sau a instanței. În cazul în care obiectul sau

înscrisul este confidențial sau secret, mijlocul de probă în discuție trebuie

predat în circumstanțe care

să-i păstreze secretul sau confidențialitatea. În

măsura în care rolul lor este de a colecta și de a descoperi toate informațiile

și toate mijloacele de probă esențiale pentru procedura penală, organele

de urmărire penală au dreptul să ridice obiectele sau înscrisurile relevante

cu forța dacă acestea nu au fos

t predate în mod volunta

r

.

care este relevant, menționează următoarele:

Art. 1

00

„(1) Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris

dintre cele arătate în art. 98 tăgăduiește existența sau deținerea acestora, precum și

ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziții este necesară

pentru descoperirea și strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.

(2) Percheziția poate fi domiciliară sau corporală.

(3) Percheziția domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere

moꢀvată, în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecății.

[...]

(4) Percheziția domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de

consiliu, fără citarea părților.

Parꢀciparea procurorului este obligatorie.

(5) [...] Percheziția corporală [...] poate fi dispusă, după caz, de organul de

cercetare penală, de procuror sau de judecător.

(6) Percheziția domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi

penale

.”

Art. 1

01

„Percheziția dispusă în cursul urmăririi penale, potrivit art. 100, se efectuează de

procuror sau de organul de cercetare penală, însoțit, după caz, de lucrători

operaꢀv

i.”

Art. 1

04

„(1) Organul judiciar care urmează a efectua percheziția este obligat ca, în

prealabil, să se legiꢀmeze și, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizația

dată de judecător.

(2) Ridicarea de obiecte și înscrisuri precum și percheziția domiciliară se fac în

prezența persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri, sau la care se

efectuează percheziția, iar în lipsa acesteia, în prezența unui reprezentant, a unui

membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exercițiu.

Aceste operațiuni se efectuează de organul judiciar în prezența unor martori

asistenți.” [...]

Art. 1

05

„Organul judiciar care efectuează percheziția are dreptul să deschidă încăperile

sau alte mijloace de păstrare în care s-ar putea găsi obiectele sau înscrisurile

căutate, dacă cel în măsură să le deschidă r

efuză aceasta.

Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor și

înscrisurilor care au legătură cu fapta săvârșită;

obiectele sau înscrisurile a căror

circulație sau deținere este interzisă se ridică totdeauna. [...]”

Art. 1

06

„(1) Percheziția corporală se efectuează de organul judiciar care a dispus-o, cu

respectarea dispozițiilor art. 104 alin. 1, sau de persoana desemnată

de acest organ.

(2) Percheziția corporală se face numai de o persoană de același sex cu cea

perchezițio

nată.”

Art. 1

07

„(1) Obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate și celor

care asistă, pentru a fi recunoscute și a fi însemnate de către acestea spre

neschimbare, după

care se eꢀchetează și se sigilează.

(2) Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica eꢀchete și sigilii

se împachetează sau se închid, pe cât posibil laolaltă, după care se aplică sigilii.”

Art. 1

08

„(1) Despre efectuarea percheziției și ridicarea de obiecte și înscrisuri se

întocmește proc

es-verbal.”

Art. 1

09

„(3) Până la soluționarea definiꢀvă a cauzei, mijloacele materiale de probă se

păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se

găsește dosarul.”

Art. 1

11

„Dispozițiile din prezenta secțiune se aplică în mod corespunzător și atunci când

actele procedurale se efectuează la o [...] persoană juridică, dispoziții care se

completează după cum urmează:

a) organul judiciar se legiꢀmează și, după caz, înfățișează reprezentantului [...]

persoane juridice autorizația dată;

b) ridicarea de obiecte și înscrisuri, precum și perchiziția se efectuează în prezența

reprezentantului unității;

c) atunci când este obligatorie prezența martorilor asistenții, aceșꢀa pot face parte

din personalul unității;

d) copie de pe procesul-verbal se lasă reprezentantului unității.”

275-27

8

1

prevăd procedura prin care orice persoană poate

face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin

acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legiꢀme [a se vedea, de

exemplu,

Centrul de Resurse Juridice în numele lui Valenꢀn Câmpeanu

împotriva Rom

âniei

(MC), n

r

.

4

7848/08, pct. 50, CEDO 2014].

prezintă procedura de percheziție domiciliară în art. 157-164. Atât cererea

procurorului pentru o autorizație de percheziție, cât și hotărârea instanței,

trebuie să conțină descrieri ale locului care urmează a fi percheziționat și

ale făptuitorului sau suspectului care se presupune că va fi prezent la locul

percheziției, și să indice de asemenea eventualele semne că infracți

unea în

cauză a fost săvârșită sau alte obiecte despre care se presupune că există la

locul percheziției.

La art. 158 alin. (9) se prevede în mod expres că încheierea prin care

judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță asupra cererii de

încuviințare a efectuării percheziției domiciliare nu este supusă căilor de

atac

.

La art. 165-166 este definită în detaliu procedura percheziției corporale,

specificând că organele judiciare sau orice autoritate cu atribuții în

asigurarea ordinii și securității publice procedează la efectuarea acesteia în

cazul în care există o suspiciune rezonabilă că vor fi descoperite probe

relevante pentru cercetarea penală. La terminarea percheziției trebuie

redactat un proces-verbal detaliat și o copie a procesului-verbal se lasă

persoanei percheziți

onate.

La art. 168 se prevede percheziția în sistem informaꢀc sau a unui suport

de stocare a datelor informaꢀce, care poate fi dispusă de judecătorul de

drepturi și libertăți la cererea procurorului. Detaliile procedurii sunt, în

esență, similare cu cele relevante pentru percheziția domiciliară.

289 C. pen., în vigoare la momentul respecꢀv, prevede

următoarel

e:

Art. 289 — Falsul intelectual

„Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un

funcționar aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau

împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu șꢀință de a insera

unele date sau împrejurări, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.”

acꢀvitățile desfășurate de către experții contabili se găsesc în Standardul

profesional n

r

.

3

5: Experꢀzele contabile, în care părțile relevante au

următorul conțin

ut:

II4. Secretul profesional și confidențialitatea expertului contabil

„Expertul contabil trebuie să respecte secretul și caracterul confidențial al

informațiilor la care a avut acces și de care a luat cunoșꢀnță cu ocazia efectuării

experꢀzelor contabile, trebuind să se abțină de la divulgarea lor către terți, cu

excepția cazurilor în care a fost autorizat expres în acest scop sau dacă are obligația

legală sau profesională să facă o asꢁel de divu

lgare.”

B. Decizia Curții Consꢀtuționale din 21 octombrie 2004

depusă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt care contesta

consꢀtuționalitatea art. 100 alin. (4) C. p

r

.

p

en. (a se vedea pct. 46 supra). A

fost susținut faptul că

încheierea dată de o instanță în urma unei cereri

pentru autorizarea unei percheziții nu putea fi atactă cu apel încălca art.

129 din Consꢀtuția României, care menționează:

„Împotriva hotărârilor judecătoreșꢀ, părțile interesate și Ministerul Public pot

exercita căile de atac, în condițiile legii.”

Parchetul a susținut faptul că un procuror trebuie să aibă dreptul să

conteste hotărârea judecătorească prin care este respinsă

cererea pentru

autorizarea unei perchez

iții.

inadmisibilă. Curtea a reținut că o percheziție este dispusă de către o

instanță, conform condițiilor și formelor precizate în Codul de procedură

penală, și prin urmare în baza art. 27 alin. 3 din Consꢀtuție privind

inviolabilitatea domiciliului, care prevede că percheziția se dispune de

judecător și se efectuează în condițiile și în formele prevăzute de lege.

Curtea a reținut că art. 129 din Consꢀtuție sꢀpulează existența căilor de

atac, care, cu toate acestea, pot fi exercitate în condițiile prevăzute de lege,

și anume în circumstanțele cauzei, prevăzute de Codul de procedură

penală; este de domeniul exclusiv al puterii legislaꢀve să stabilească

normele de procedură și jurisdicția instanțelor naționale. Curtea

Consꢀtuțională a considerat în conꢀnuare că îarchetul nu contesta

conținutul textului de lege atacat, ci mai degrabă lipsa de conținut a

acestuia, și anume faptul că nu include posibilitatea unei căi de atac

împotriva unei hotărâri a unei instanțe cu privire la o cerere pentru

autorizarea unei perchez

iții.

În măsura în care Curtea Consꢀtuțională nu

are rolul de a modifica prevederi legale existente sau de a face propuneri

privind îmbunătățirea unor asemenea texte, cererea apare ca inadmisibilă.

ÎN DREPT

I. Excepția preliminară ridicată de Guvern

respectat regula celor șase luni prevăzută la art. 35 § 1 din Convenție. A

afirmat că respecꢀva cerere depusă în fața Curții la 9 ianuarie 2006 a fost

făcută în numele primei reclamante și a fost semnată numai de către

aceasta. Doar la 11 septembrie 2007 a fost anexată cauzei împuternicirea

semnată de prima reclamantă și purtând ștampila celei de-a doua

reclaman

te.

De asemenea, Guvernul a susținut că a doua reclamantă nu a depus

nicio cerere în fața vreunei instanțe naționale.

depuse în fața Curții, atât cu privire la prima reclamantă, cât și cu privire la

a doua reclamantă, au fost de fapt depuse și în fața instanțelor naționale.

Hotărârea definiꢀvă a instanței naționale a fost pronunțată la 20 octombrie

2005, iar cererea a fost depusă în fața Curții la 9 ianuarie 2006, respecꢀv în

termenul-limită de șase luni.

reclamantă s-a plâns de caracterul ilegal al percheziției efectuate la

domiciliul său, care era, de asemenea, sediul social al societății deținută de

aceasta (a doua reclamantă). A invocat atât încălcări ale drepturilor sale,

cât și ale drepturilor societății.

document care confirmă intenția celei de-a doua reclamante de a conꢀnua

plângerile în fața sa este împuternicirea din 11 septembrie 2007, depusă la

mai mult de șase luni după data de 31 ianuarie 2007, data la care

Judecătoria Oradea a respins cea din urmă plângere privind legalitatea

percheziției (a se vedea pct. 36 supra). Cu toate acestea, în circumstanțele

prezentei cauze, Curtea

nu consideră necesar să analizeze dacă cea de-a

doua reclamantă a respectat termenul prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție.

În această privință, reține că ambele reclamante sunt atât de strâns legate

una de cealaltă încât ar fi arꢀficială considerarea lor ca reclamante

separate. Într-adevăr, a doua reclamantă este societatea primei reclamante

și un vehicul pentru proiectele sale de afaceri. Pe această bază, Curtea va

considera preꢀnsele încălcări ale Convenției numai din perspecꢀva primei

reclamante (în conꢀnuare „reclamanta”), întrucât nu există niciun dubiu că

aceasta poate fi considerată o „vicꢀmă” în sensul art. 34 (a se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Niemietz împotriva Germaniei

, 16

decembrie 19

92,

pct. 29-30,

Seria A n

r

.

2

51-B; a se vedea și

Eugenia Michaelidou

Developments Ltd și Michael Tymvios împotriva Turciei

, n

r

.

1

6163/90, pct.

21, 31 iulie 2003; și

Sérvulo & Associados – Sociedade de Advogados, RL și

alții împotriva Portugaliei

, n

r

.

2

7013/10, pct. 79-80, 3 septembrie 2015).

reclamantelor au fost depuse în termenul de șase luni stabilit de art. 35 § 1

din Convenție.

II. Cu

privire la preꢀnsa încălcare a art. 8 din Convenție

sediul societății sale a încălcat art. 8 din Convenție, formulat, în părț

ile sale

relevante, după cum urmează:

„1. Orice

persoană are dreptul la respectarea (…) domiciliului (…)

decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și consꢀtuie o măsură

care, într-o societate democraꢀcă, este necesară pentru securitatea națională,

siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea

faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și

libertăților altora.”

A. Argumentele părților

a susținut că percheziționarea domiciliului său, ridicarea

diverselor obiecte și înscrisuri, cum ar fi „documente personale și agende

personale care nu aveau nicio legătură cu acuzațiile penale împotriva sa

”

,

ș

i

faptul că i se interzisese să folosească telefonul mobil în ꢀmpul percheziției

reprezentau o încălcare a dreptului său la viață privată și la corespondența

privată, inclusiv dreptul său la secretul profesional. Ea a susținut că

ingerința nu era „prevăzută de lege” din două moꢀve.

primul rând, reclamanta a susținut că instanțele naționale au omis

să jusꢀfice necesitatea măsurii. În al doilea rând, ea a susținut că

percheziționarea nu a fost realizată în mod legal, întrucât limitele

autorizației fuseseră depășite. Obiecte care aparțineau celei de-a doua

reclamante – cu privire la care nu a fost emisă o autorizație – fuseseră

ridicate, computerul ridicat nu

fusese pus într-o cuꢀe sigilată și fișierele

electronice fuseseră falsifica

te.

În plus, aceasta s-a plâns că nici percheziția corporală efectuată în ceea

ce privește geanta sa nu fusese autorizată.

domiciliul reclamantei consꢀtuise o ingerință, aceasta era legală, și anume

cu respectarea art. 100-110 C. p

r

.

p

en. (a se vedea pct. 46 supra). Măsura a

fost necesară, întrucât era direct legată de nevoile anchetei și proporționale

cu obiecꢀvul legiꢀm de prevenire a criminalității. Măsura a implicat, de

asemenea, garanții procedurale adecvate, fiind emisă de o instanță și, prin

urmare, supusă controlului judecătoresc. Percheziția se bazase pe o

bănuială întemeiată și domeniul său de aplicare a fost destul de limitat. În

plus, aceasta s-a desfășurat în prezența martorilor independenți (Guvernul

a citat

Ilia Stefanov împotriv

a Bulgariei

, n

r

.

6

5755/01, pct. 38, 22 mai 2008).

Guvernul reamintește că, în prezenta cauză, urmărirea penală a fost

declanșată împotriva reclamantei pentru fals intelectual referitor la

redactarea unui raport de experꢀză contabilă judiciară care s-a dovedit

esențial pentru soluționarea unei cauze penale. Percheziția a fost autorizată

de o instanță pentru o perioadă de trei zile și a fost emisă întrucât existau

suficiente moꢀve pentru a crede că la domiciliul reclamantei se aflau

obiecte sau înscrisuri care puteau fi relevante pentru ancheta penală.

Hotărârea instanței a specificat ce obiecte și înscrisuri relevante pentru

anchetă considera că pot fi găsite la domiciliul reclamantei.

Guvernul a afirmat că limitele autorizației de percheziție nu fuseseră

depășite. Documentele reținute erau declarații ale martorilor și înscrisuri

contabile legate de diferitele anchete judiciare, inclusiv ancheta inițiată

împotriva reclamantei; pe documentele contabile nu apărea numele

societății (a doua reclamantă) și fuseseră, în esență, elaborate de

reclamantă în nume propriu. Niciun document care să arate proprietatea

asupra computerului nu a mai fost vreodată furnizat de reclamantă. Mai

mult, diferența dintre sediul social al celei de-a doua reclamante și

domiciliul primei reclamante nu a fost clar marcată, în fapt sau în drept, așa

cum apare în contractul de închiriere dintre aceste părți.

plus, în opinia Guvernului, procurorul avusese dreptul să

efectueze o percheziție corporală a persoanei suspectate în conformitate cu

art. 106 din C. p

r

.

p

en. (a se vedea pct. 46 supra). Încălcarea prezumꢀvă a

dreptului la viața privată a reclamantei fusese minimă, deoarece a fost

perchiziționată doar geanta acesteia din moꢀve privind siguranța și

ancheta, și numai obiectele și înscrisurile relevante au fost ridicate.

B. Moꢀvarea Curții

circumstanțele prezentei cauze, cu privire la respectarea art. 8 din

Convenție, Curtea consideră că nu este necesar să examineze separat

interdicția de a folosi telefonul mobil, percheziția corporală, încălcarea

prezumꢀvă a dreptului reclamantei de a păstra secretul profesional, și

percheziția domiciliară.

temporară a uꢀlizării telefonului mobil în ꢀmpul

percheziției d

omiciliare

reamintește jurisprudența sa în sensul că apelurile telefonice

efectuate din spații comerciale, precum și de la domiciliu,

intră sub

incidența noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 §

1 (a se vedea

Halford împotriva Regatului Unit

, 25 iunie 1997, pct. 44,

Reports of Judgments and Decisions

1997-III). În ceea ce privește situația

reclamantei, Curtea arată că, la 20 octombrie 2005, aceasta a fost într-

adevăr împiedicată să-și folosească telefonul mobil în ꢀmpul percheziției (a

se vedea pct. 26 supra).

toate acestea, luând în considerare explicațiile furnizate de către

autoritățile naționale în ceea ce privește această măsură (a se vedea pct. 26

,

supra) Curtea

nu este dispusă să considere că drepturile reclamantei în

temeiul art. 8 au fost mai limitate decât era strict necesar cu această ocazie.

Curtea consideră relevant faptul că reclamanta nu indică nicio nevoie

anume sau concretă de a folosi telefonul mobil în ꢀmpul percheziției (a se

vedea,

mutaꢀs mutandis

,

D.D. împotriva Lituaniei

, n

r

.

1

3469/06, pct. 181,

14 februarie 2012).

constată că acest capăt de acuzare al reclamantei cu privire la

faptul că a fost împiedicată să-și folosească telefonul mobil este asꢁel în

mod vădit nefondat și îl respinge în temeiul art. 35 §

3 și art.

35 §

4 din

Convenție.

corpor

ală

este în mod vădit

nefondat în sensul art. 35

că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să

fie declarat admisibil.

(a) Cu privire la existența unei ingerințe

jurisprudenței Curții, uꢀlizarea puterilor coerciꢀve conferite

prin legislație pentru a cere unei persoane să se supună unei percheziții

amănunțite a corpului, a hainelor și a bunurilor personale consꢀtuie o

ingerință evidentă în dreptul la respectarea vieții private [a se vedea

Gillan

și Quinton împotriva Regatului Unit

, n

r

.

4

158/05, pct. 63, CEDO 2010

(extrase

)].

faptului că geanta reclamantei a fost percheziționată, și că acest fapt ar

putea consꢀtui o „percheziție corporală” în temeiul dreptului intern și în

conformitate cu pracꢀca relevantă (a se vedea pct. 26, 42 și 63 supra). La

începutul acestei percheziții, o agendă portocalie a fost ridicată din geanta

reclamantei, deoarece se credea că ar conține informații relevante pentru

anchetele penale inițiate împotriva sa (a se vedea pct. 13 și 26 supra).

Obiectele relevante ridicate au fost notate în procesul-verbal de percheziție

domiciliară (a se vedea pct. 16 supra).

că a existat o ingerință în exercitarea dreptului reclamantei la respectarea

vieții sale private, prin percheziționarea genții acesteia. Un asꢁel de

amestec este jusꢀficat în termenii paragrafului 2 al art. 8, numai în cazul în

care acesta este „prevăzut de lege

”

,

u

rmărește unul sau mai multe scopuri

legiꢀme, menționate la paragraful 2, și este „necesar într-o societate

democraꢀcă” pentru a aꢀnge aceste scopuri (a se vedea

Smirnov împotriva

Rusie

i

, n

r

.

7

1362/01, pct. 37, 7 iunie 2007).

(b) Stabilirea jusꢀficării ingerinței

„prevăzută de lege

”

,

c

u excepția cazului în care, în primul rând, aceasta are

o bază oarecare în dreptul intern, termenul „lege”

fiind înțeles în sensul

său „material

”

,

n

u „formal

”

.

Î

ntr-o sferă acoperită de dreptul scris, „legea”

reprezintă legislația în vigoare asꢁel cum a fost interpretată de instanțe (a

se vedea

Société Colas Est și Alții împotriva Franței

, n

r

.

3

7971/97, pct. 43,

CEDO 2002-III)

.

menține afirmația că percheziția corporală asupra

reclamantei fusese efectuată cu respectarea art. 106 C. p

r

.

p

en.,

argumentând că o asꢁel de măsură poate fi necesară la începerea sau în

ꢀmpul unei percheziții domiciliare, din moꢀve de siguranță și în scopul

cercetării (a se vedea pct. 63 supra). Autoritățile s-au bazat pe argumente

similare când au respins plângerea reclamantei că limitele autorizației de

percheziție au fost depășite prin percheziția corporală, și anume prin

percheziționarea genții sale (a se vedea pct. 26, 30, 31, 36 și 42 supra).

începute cercetări penale față de reclamantă – în calitatea sa de expert

contabil – în ceea ce privește falsul intelectual. Autorizația de percheziție

domiciliară a fost emisă pentru a se asigura localizarea unor dovezi

importante referitoare la infracțiunea de fals intelectual – cum ar fi dosare,

înscrisuri, un calculator, o imprimantă (a se vedea pct. 11 și 12 supra).

la momentul faptelor, putea fi efectuată o percheziție corporală

dispusă de

autoritatea însărcinată cu ancheta, în conformitate cu normele specifice (a

se vedea art. 106 C. p

r

.

p

en., citat la pct. 46 supra). Cu toate acestea, Curtea

observă că autorizația emisă de Judecătoria Oradea la 20 octombrie 2005 (a

se vedea pct. 12 supra), cu toate că face o referire generală la aplicarea art.

103-108 C. p

r

.

p

en., nu menționează în mod explicit faptul că o percheziție

corporală ar putea fi efectuată în baza art. 106 C. p

r

.

p

en.,

și nici nu conține

moꢀve specifice care să jusꢀfice o asꢁel de măsură. Mai mult, procurorul

prezent la percheziție a omis, de asemenea, să definească scopul și

înꢀnderea percheziției corporale (a se vedea pct. 13 supra).

reiterează că referirea la legea relevantă, în general, nu poate

înlocui autorizarea specifică a unei percheziții, delimitându-i scopul și

înꢀnderea stabilite în conformitate cu prevederile legale relevante fie

anterior, fie ulterior (a

se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Kilye

n

împotriva României

, n

r

.

4

4817/04, pct. 34, 25 februarie 2014).

Curtea consideră că percheziționarea genții reclamantei,

inclusiv ridicarea agendei portocalii, nu a fost însoțită de garanții adecvate

și eficace împotriva abuzurilo

r

.

existența unor moꢀve specifice de siguranță, pot cere ca măsuri speciale,

inclusiv percheziții corporale la fața locului, să fie luate de către organele de

cercetare penală la începutul percheziției domiciliare, Curtea consideră că

Guvernul nu a invocat niciun argument convingător pentru a demonstra

existența unor asꢁel de moꢀve în prezenta cauză.

mai sus și în absența unei ordonanțe adaptate la cazul reclamantei, care să

indice în mod clar scopul și înꢀnderea percheziției corporale, ingerința în

dreptul reclamantei la viața privată nu era „conform legii” în înțelesul art. 8

din Convenție. Prin urmare, nu este necesar să examineze dacă ingerința a

urmărit un scop legiꢀm și dacă a fost proporțională.

că a fost încălcat art. 8 din Convenție.

profesional

observă că reclamanta s-a plâns în termeni vagi și generali în

fața autorităților naționale că ridicarea diverselor obiecte și înscrisuri de la

domiciliul său, și anume „documente personale și agende personale care

nu aveau nicio legătură cu acuzațiile penale împotriva sa

”

,

s

e făcuse cu

încălcarea dreptului său de a păstra secretul profesional (a se vedea pct. 23

supra). Nicio altă jusꢀficare a plângerii, în fapt sau în drept, nu a fost

prezentată de către reclamantă. În fața autorităților naționale, ea nu a făcut

trimitere în mod expres la textele juridice relevante care descriu

circumstanțele în care operează acest privilegiu (a se vedea pct. 45 și 50

supra

).

termeni similari, fără a prezenta dovezi cu privire la dauna produsă de

preꢀnsa încălcare (a se vedea pct. 59 supra). Asꢁel, reclamanta nu a reușit

să jusꢀfice, atât în fața autorităților naționale, cât și în fața Curții, moꢀvul

pentru care asꢁel de documente personale ar fi trebuit să intre sub

incidența relației privilegiate contabil – client.

susțină corespunzător capătul de cerere cu privire la încălcarea dreptului

său la secretul profesional. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod

vădit nefondat și trebuie declarat inadmisibil și respins în conformitate cu

art. 35 § 3 lit. (a) și art. 35 § 4 din Convenție.

domicili

ară

este în mod vădit

nefondat în sensul art. 35

că nu prezintă niciun alt moꢀv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să

fie declarat admisibil.

(a) Cu privire la existența unei ingerințe

dispoziția judecătorului au vizat domiciliul reclamantei, unde s-a constatat

că aceasta își avea biroul și unde păstra computerul și anumite materiale

legate de locul de muncă.

În conformitate cu jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în

cauza de față, a existat o ingerință în exercitarea dreptului reclamantei la

respectarea domiciliului său (a se vedea

Buck împotriva Germaniei

, n

r

.

41604/98, pct. 31, CEDO 2005-IV;

Niemietz împotriva Germaniei,

citat

ă

anterior, pct. 29-31; a se vedea, de asemenea,

mutaꢀs mutandis

,

Sallinen și

Alții împotriva Finlandei

, n

r

.

5

0882/99, pct.

70-72, 27

septembrie 2005; și

Wieser și Bicos Beteiligungen GmbH împotriva

Austriei

, n

r

.

7

4336/0

1,

pct. 43-45, CEDO 2007-IV).

(b) Stabilirea jusꢀficării ingerinței

jusꢀficată în temeiul art. 8 § 2, cu alte cuvinte dacă a fost „prevăzută de

leg

e

”

,

d

acă a urmărit unul sau mai multe din scopurile legiꢀme enumerate

de paragraful respecꢀv și dacă a fost „necesară într-o societate

democraꢀcă” pentru îndeplinirea scopului în cauză.

(i) Dacă ingerința era prevăzută de lege

referire la principiile sale generale în materie (a se vedea pct.

72 supra), Curtea observă că, la momentul faptelor, C. p

r

.

p

en., și anume

art. 96-111 (a se vedea pct. 45-46 supra), conținea dispoziții detaliate

privind ridicarea de obiecte și înscrisuri și procedura aplicabilă, atât în ceea

ce privește percheziția domiciliară, cât și percheziția la sediul social al unei

persoanei juridi

ce.

toate acestea, în speță, Curtea observă că obiecțiile reclamantei

se referă în primul rând la modul în care a fost aplicat cadrul juridic.

Argumentele reclamantei în ceea ce privește legalitatea ingerinței fiind

strâns legate de întrebarea dacă testul „necesității” a fost respectat în cazul

său, Curtea va aborda împreună cerințele referitoare la „prevăzut de lege”

și la „necesitate” (a se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

Kvasnica împotriva

Slovac

iei

, n

r

.

7

2094/01, pct. 84, 9 iunie 2009).

(ii) Dacă ingerința a urmărit un scop legiꢀm

înscrisuri au fost dispuse în cadrul unei acțiuni penale împotriva

reclamantei, care a fost suspectată de a fi comis falsul intelectual. Acestea

au servit, prin urmare, un obiecꢀv legiꢀm, și anume prevenirea

criminalităț

ii.

(iii). Dacă

ingerința era „necesară într-o societate democraꢀcă”

jurisprudenței consacrate a Curții, noțiunea de „necesitate”

implică faptul că o ingerință corespunde unei nevoi sociale stringente și, în

special, că acesta este proporțională cu scopurile legiꢀme urmărite (a se

vedea, printre multe alte autorități,

Camenzind împotriva Elveției

,

16 decembrie 1997, pct. 44,

Reports,

1997-VIII). Atunci când stabilește dacă

amestecul este sau nu „necesar într-o societate democraꢀcă

”

,

C

urtea va lua

în considerare faptul că statelor contractante le este permisă o marjă de

apreciere. Cu toate acestea, excepțiile prevăzute la art. 8 § 2 trebuie să fie

interpretate în sens restrâns și necesitatea lor într-o anumită cauză trebuie

să fie stabilită în mod convingător (a se vedea,

inter alia

,

Buck

, citată supra,

pct. 44 )

.

ceea ce privește perchezițiile domiciliare și ridicarea de obiecte în

special, Curtea a statuat în mod repetat că statele contractante pot

considera necesar să recurgă la asꢁel de măsuri pentru a obține probe

materiale ale anumitor infracțiuni.

Întrebarea la care trebuie să răspundă Curtea este dacă relația dintre

scopul urmărit și mijloacele folosite poate fi considerată proporțională (a se

vedea

Robathin împotriva Austriei

, n

r

.

3

0457/06, pct. 43, 3 iulie 2012).

Elementele luate în considerare sunt, în special: dacă percheziția s-a

efectuat în temeiul unui mandat emis de un judecător și al unei suspiciuni

rezonabile; circumstanțele în care a fost emis mandatul de percheziție, în

special alte mijloace de probă disponibile la acel moment; dacă domeniul

de aplicare al mandatului era limitat în mod rezonabil; și modul în care a

fost realizată perchiziția, inclusiv prezența observatorilor independenți în

ꢀmpul cercetării în vederea asigurării că nu au fost ridicate materiale

supuse secretului profesional [a se vedea,

inter alia

,

Smirn

ov

, citată

anterior, pct. 44, și,

mutaꢀs mutandis

,

Sher și alții împotriva

Regatului Unit

,

n

r

.

5

201/11, pct. 172, CEDO 2015 (extrase)].

(α) Emiterea autorizației de percheziție și termenii acesteia

ceea ce privește prezenta cauză, Curtea observă de la început că

percheziția și ridicarea de obiecte și înscrisuri, incriminate în plângere, s-au

bazat pe o încheiere pronunțată de un judecător la cererea organelor de

cercetare penală, și anume a procurorului (a se vedea pct. 11-12 supra).

Curtea nu consideră că obținerea autorizației în cadrul unei proceduri

ex

parte

este problemaꢀcă în sine (a se vedea, de exemplu,

Ilia Stefanov

,

citată anterior, pct.

39).

Totuși, deși este o considerație foarte relevantă, faptul că o cerere de

emitere a autorizației a fost supusă controlului judiciar nu duce neapărat, în

sine, la o protecție suficientă împotriva abuzurilo

r

.

M

ai mult, Curtea trebuie

să examineze circumstanțele specifice și să evalueze în ce măsură cadrul

juridic și limitele puterilor exercitate au oferit o protecție corespunzătoare

împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților [a se vedea

Croni

n

împotriva Regatul

ui Unit

(dec.), n

r

.

1

5848/03, 6 ianuarie 2004].

această privință, Curtea observă că această cerere a fost

formulată în contextul procedurii penale care fusese inițiată împotriva

reclamantei în legătură cu o posibilă infracțiune de fals intelectual; cererea

cuprindea moꢀvele și făcea referire la mijloace de probă specifice care

trebuiau localizate și ridicate (a se vedea pct. 11 supra). Judecătoria Oradea

a examinat cererea și mijloacele de probă pe care se întemeia procurorul, și

a considerat că aceasta era suficient de fundamentată, inclusiv în ceea ce

privește existența unei suspiciuni rezonabile, prin urmare încuviințând

cererea așa cum aceasta era formulată. În acest context, trebuie notat că

legislația relevantă la momentul faptelor, și anume art. 100 C. p

r

.

p

en. (a se

vedea pct. 46 supra), nu prevedea ca mandatul să includă o enumerare a

obiectelor despre care se presupunea că există la locul percheziției și care

trebuiau ridica

te.

În circumstanțele descrise mai sus, Curtea constată că nu există niciun

moꢀv întemeiat de a pune sub semnul întrebării moꢀvarea instanțelor

naționale în cauză și concluzia lor că, la momentul faptelor, autorizația de

percheziție se baza pe o bănuială întemeiată. Faptul că, în cele din urmă,

reclamanta a fost achitată câțiva ani mai târziu nu poate modifica această

apreciere (a se vedea, de exemplu,

Robathi

n

, citată anterior, pct

. 46).

scurtă de ꢀmp și făcea referire la mijloace de probă specifice care trebuia să

fie ridicate, și anume computerul, imprimanta și documentele pe care se

baza al doilea raport de experꢀză (a se vedea 11 și 12 supra), Curtea

consideră că domeniul de aplicare al autorizației a fost rezonabil de limitat

(a se vedea, prin comparație,

Smirn

ov

, citată anterior, pct

. 47).

(β) Executarea

autoriz

ației

întrebarea dacă, de fapt, executarea autorizației de

percheziție poate fi considerată ca o măsură „necesară”

și, în special,

proporțională cu scopul legiꢀm urmărit.

prezența reclamantei, a doi martori – care erau vecinii reclamantei – și a

avocatului reclamantei (a se vedea pct. 15 supra). Un specialist IT a făcut

parte din echipa de anchetă care a efectuat percheziția (a se vedea pct. 13

supra). În conformitate cu procesul-verbal de percheziție, întocmit la

terminarea percheziției, toate obiectele și înscrisurile ridicate au fost

enumerate și sigilate.

reclamanta a susținut că procedura de sigilare a fost

defectuoasă, mai ales cu privire la computer (a se vedea pct. 23 supra), în

lipsa unei jusꢀficări relevante a acestei plângeri, Curtea este obligată să

respecte aprecierile instanțelor naționale în acest sens, toate fiind de acord

că sigilarea a fost corectă.

În plus, Curtea observă că la momentul

percheziției nu a fost făcută nicio obiecție de către reclamantă sau de către

avocatul acesteia, nici în legătură cu percheziția propriu-zisă, nici în privința

procedurii de sigilare sau a obiectelor ridicate (a se vedea pct. 18 supra).

constată de asemenea că desigilarea computerului și

percheziționarea efecꢀvă a acestuia au avut loc în conformitate cu o altă

autorizație de percheziție emisă la o dată ulterioară, respecꢀv la 18

noiembrie 20

05.

Atunci când această din urmă autorizație a fost executată,

reclamanta și avocatul său a refuzat să fie prezenți în ꢀmpul procedurii de

desigilare și de percheziție (a se vedea pct. 21 supra).

mod implicit dar neechivoc la o garanție importantă oferită de sistemul

juridic național [a se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

D.H. și alții împotriva

Republicii Cehe

(MC), n

r

.

5

7325/00, pct. 202, CEDO 2007-IV], care le-ar fi

permis să efectueze un control ulterior cu privire la conținutul computerului

pentru a scoate la iveală orice posibilă manipulare a dosarelor relevante.

mod corespunzător în fața autorităților naționale susținerile că datele

informaꢀce ridicate la 21 octombrie 2005 au fost falsificate și modificate

înainte de percheziționarea computerului din 21 noiembrie 2005 (a se

vedea pct. 21, 33 și 43 supra), aceste afirmații nu au fost niciodată

considerate jusꢀficate (a se vedea pct. 27, 31 și 36 supra).

cerere vizând sigilarea computerului și modificarea dosarelor sale,

chesꢀunea care iese în evidență privește în esență mai mult folosirea

probelor despre care se preꢀnde că au fost obținute în mod ilegal, decât

încălcarea drepturilor garantate prin art. 8.

Așa cum au arătat instanțele

naționale și Curtea Consꢀtuțională (a se vedea pct. 30 și 35 supra), într-o

asemenea situație, odată ce a fost pusă sub acuzare, reclamanta avea

posibilitatea să conteste măsurile atacate și impactul acestora asupra

drepturilor sale pe întreaga durată a procedurilor penale.

sfârșit, în speță, reclamanta a avut o cale de atac sub forma unei

cereri de control judecătoresc

a posteriori

în ceea ce privește modul în care

a fost executată autorizația de percheziție (a se vedea, prin comparație,

Iliya Stefanov

, citată anterior, pct

. 44).

Curtea ia act că toate capetele de cerere ale reclamantei cu privire la

circumstanțele în care a fost efectuată percheziția domiciliară la 21

octombrie 2005 au fost examinate de instanțele naționale în trei procese

separate (a se vedea pct. 30-36 și 42 supra). Deciziile, care se întemeiau pe

legislația națională relevantă în vigoare la momentul faptelor, au fost corect

moꢀvat

e.

aceste condiții, Curtea nu este în măsură să ajungă la o concluzie

diferită de cea a autorităților naționale. Curtea reamintește că atribuția sa

de a analiza respectarea legii interne este limitată, deoarece este în primul

rând de competența autorităților naționale, în special a instanțelor, să

interpreteze și să aplice legea respecꢀvă (a se vedea

Chappell împotriva

Regatului Unit

, 30 marꢀe 1989, pct. 54, seria A n

r

.

1

52-A

).

concluzie, Curtea consideră că decizia de autorizare a

percheziției la domiciliul reclamantei s-a bazat pe moꢀve relevante și

suficiente, și s-a bucurat de garanții adecvate împotriva abuzurilor și

arbitrariului. Prin urmare, Curtea nu consideră nici măsura percheziției

domiciliare în sine, nici modul în care a fost realizată, inclusiv ridicarea

diverselor obiecte și înscrisuri, altele decât agenda portocalie (a se vedea

pct. 77

supra), ca disproporționate în raport cu obiecꢀvul urmărit.

Rezultă că nu a fost idenꢀficată nicio încălcare a art. 8 în situația

prezentei cauze cu privire la percheziția efectuată la domiciliul reclamantei

și la ridicarea de obiecte și înscrisuri la 21 octombrie 2005.

III.

Cu privire la preꢀnsa încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8 din

Convenție

efecꢀvă cu privire la capetele sale de cerere legate de percheziția

domiciliară. Aceasta a invocat art.

13 din Convenție în această privință,

redactat după cum urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [prezenta] Convenție

au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efecꢀv unei instanțe naționale, chiar și

atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea

atribuțiilor lor oficiale.”

A. Argumentele părților

atac eficientă, întrucât legislația română nu prevede o cale de atac

împotriva deciziei care autorizează percheziția domiciliară. Aceasta a

declarat că epuizase toate căile existente, niciuna dovedindu-se eficientă cu

privire la capetele sale de cerere în temeiul art. 8.

a recunoscut că niciun apel nu poate fi formulat

împotriva măsurii percheziției domiciliare în sine. Cu toate acestea, modul

în care măsura a fost aplicată ar putea fi atacat în fața unei instanțe. În plus,

reclamanta avusese ocazia să formuleze orice obiecții privind legalitatea

probelor ridicate în cursul percheziției domiciliare în fața instanței penale.

În conꢀnuare, Guvernul a susținut că reclamanta ar fi putut depune

plângeri penale împotriva ofițerilor în cauză în ceea ce privește accesul

nepermis pe o proprietate sau abuzul în serviciu. De asemenea, aceasta ar

fi putut introduce plângeri civile împotriva ofițerilor responsabili în cazul în

care percheziția ar fi fost dispusă sau efectuată

în mod ilegal.

B. Moꢀvarea Curții

interne care să îi permită autorității naționale competente atât să

examineze fondul capătului de cerere întemeiat pe Convenție, cât și să

acorde o reparație corespunzătoare, deși statelor contractante li se permite

o anumită discreție în ceea ce privește modalitatea de a se conforma

obligațiilor prevăzute de Convenție. Cu toate acestea, o asꢁel de o cale de

recurs se impune doar în ceea ce privește capetele de cerere care pot fi

considerate demonstrabile în termenii Convenției (a se vedea

Camenz

ind

,

pct. 53 și

Ilyia Stefanov

, pct. 56, ambele citate anterior).

în vedere concluziile sale în conformitate cu art. 8 în ceea ce

privește percheziția domiciliului reclamantei și la ridicarea diferitelor

obiecte și înscrisuri (a se vedea pct.

84 supra), Curtea apreciază că

plângerea, în acest sens, este întemeiată. În consecință, aceasta constată că

plângerea reclamantei în temeiul art. 13, referitor la lipsa unei căi de atac

eficiente în acest sens, nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3

din Convenție, și nici inadmisibilă pentru alte moꢀve. Prin urmare, trebuie

să fie declarată admisibilă.

obiectul unui control jurisdicțional

a priori

în cadrul unei proceduri care

oferă garanții suficiente împotriva abuzului și a arbitrariului (a se vedea pct.

104 supra).

Codul de procedură penală nu prevedea nicio procedură prin care o

persoană ar putea contesta măsura percheziției în sine sau necesitatea

acesteia

.

reamintește jurisprudența sa consacrată în materie:

noțiunea de cale de atac efecꢀvă în acest context nu presupune

posibilitatea de a contesta emiterea unui mandat înainte de percheziție [a

se vedea,

mutaꢀs mutandis

,

T

a

mosius împotriva Regatului Unit

(dec.), n

r

.

62002/00, CEDO 2002-VIII și

Ilyia Stefanov

, pct. 59, citate anterior].

cauză, cât și modul în care a fost executată pot fi contestate în fața

instanțelor naționale, fie înainte de trimiterea în judecată (prin intermediul

unei contestări a măsurilor luate de către procuror), fie ulterior (în fața

instanței judecătoreșꢀ sesizate cu cauza penală). Instanțele naționale au

dreptul să verifice legalitatea tuturor actelor efectuate și a măsurilor

procedurale luate în fazele anterioare ale urmăririi penale (a se vedea, pe

de altă parte,

L.M. împotriva Italiei

, n

r

.

6

0033/00, pct. 41-47, 8 februarie

2005, cauză în care reclamantul nu a avut nicio cale de atac pentru a

contesta nici măsura percheziției, nici faptul că nu a fost validată

a

posteriori

de către parchet, așa cum este prevăzut în legislația națională

relevantă, în măsura în care niciun obiect sau înscris nu a fost ridicat în

ꢀmpul percheziției).

inclusiv Curtea Consꢀtuțională, s-au referit la posibilitatea reclamantei de a

contesta, în fața instanțelor care aveau competența să decidă asupra

fondului acuzațiilor formulate împotriva sa, orice măsură liꢀgioasă luată în

ꢀmpul urmăririi penale, inclusiv referitor la percheziție și la modul în care a

fost executată (a se vedea

pct. 30 și 35 supra).

De fapt, este ceea ce reclamanta a făcut contestând măsura în liꢀgiu și

modul de executare în fața instanțelor naționale în trei procese separate. În

acest context, Curtea consideră că este important faptul că, în cel de-al

doilea proces, instanțele naționale au reținut că aceasta afirmase în mod

expres că fusese de acord cu măsura, dar nu cu modul în care a fost

realizată (a se vedea pct. 33 supra; a se vedea și,

mutaꢀs mutand

is

,

Giuꢁar

i

împotriva I

taliei

(dec.), n

r

.

4

2733/07, pct. 33 și 45, 2 decembrie 2014).

Pretențiile reclamantei au fost evaluate corespunzător de către instanțe,

în conformitate cu legislația aplicabilă. Mai mult decât atât, probele

ridicate în ꢀmpul percheziției au fost examinate și invocate de instanțe în

decizia de achitare (a se vedea pct. 39 supra).

pretenție civilă în temeiul legislației cu privire la răspunderea civilă în

general prin care să ceară despăgubiri pentru preꢀnsa percheziție ilegală.

în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta a

avut la dispoziție suficiente căi de atac apte să ofere reparații pentru

plângerile sale referitoare la percheziție și la ridicarea diferitelor obiecte și

înscrisuri la 21 octombrie 2005.

În consecință, nu s-a produs nicio încălcare a art. 13 coroborat cu art. 8

din Convenție, în ceea ce privește percheziția efectuată la domiciliul

reclamantei și la ridicarea diferitelor obiecte și înscrisuri.

I

V

.

Cu privire la celelalte preꢀnse încălcări ale Convenției

ulꢀmul rând, reclamanta s-a plâns, în temeiul art.

6 din

Convenție de mai multe aspecte referitoare la procedurile penale împotriva

sa.

dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la

aspectele invocate, Curtea constată că nu reiese nicio aparentă încălcare a

drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în Protocoalele la

aceast

a.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie

respins în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.

V.

C

u privire la aplicarea art. 41 din Convenție

41 din Convenție prevede:

„În cazul în care Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a

Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite

decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții

lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudici

u

material, care corespundea valorii computerului și a imprimantei ridicate.

Reclamanta a mai solicitat 10 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

a contestat aceste pretenții. În conꢀnuare, a susținut că o

constatare a încălcării ar consꢀtui o reparație echitabilă suficientă.

ceea ce privește ridicarea computerului și a imprimantei reclamantei. Prin

urmare, nu există niciun moꢀv să i se acorde prejudiciu material preꢀns în

această privință; de aceea, respinge acest capăt de cerere. Totuși, Curtea

acceptă că încălcarea dreptului reclamantei la viața privată i-a cauzat

suferință. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 4 500 EUR

cu ꢀtlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

cheltuieli de judecată în fața autorităților naționale.

a contestat aceste pretenții, susținând că nu erau

susținute în mod corespunzător de probe.

jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la

rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit

caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În speță, ținând seama de

elementele pe care le deține și de criteriile menționate mai sus, și,

pronunțându-se în echitate, Curtea consideră rezonabil să acorde

reclamantei suma de 500 EUR pentru cheltuielile din procedurile interne.

C. Dobânzi moratorii

consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se

întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, pracꢀcată de

Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1.

Declară

cererea admisibilă în ceea ce privește percheziționarea genții

reclamantei, percheziția domiciliară efectuată și ridicarea diferitelor

obiecte și înscrisuri la 21 octombrie 2005, iar restul capetelor de cerere

inadmisib

ile.

2.

Hotărăște

că a fost încălcat art.

8 din Convenție în ceea ce privește

percheziția efectuată asupra genții reclamantei, inclusiv ridicarea

agendei portocalii

;

3.

Hotărăște

că nu a avut loc nicio încălcare a art. 8 din Convenție în ceea

ce privește percheziția domiciliară și ridicarea diferitelor obiecte și

înscrisuri la 21 octombrie 2005.

4.

Hotărăște

că nu a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 8 din Convenție;

5.

Hotără

ște

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei

luni de la data rămânerii definiꢀve a hotărârii, în conformitate cu

art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie converꢀte în

moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data

plăți

i:

(i) 4

500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce

poate fi datorată cu ꢀtlu de impozit, cu ꢀtlu de despăgubire pentru

prejudiciu m

oral;

(ii) 500

EUR (cinci sute de euro) pentru cheltuielile de judecată,

plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamantă cu ꢀtlu de

impozit;

(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,

această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu

rata dobânzii facilității de împrumut marginal pracꢀcată de Banca

Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată

cu trei puncte procentuale;

6.

Respinge

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte

capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 17 ianuarie 2017, în

temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.

Marialena Tsirli

Grefier

András Sajó

Președin

te