A patra secțiune DECIZIE nr. 32230/04 Maria BANTEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care așezează la 24 ianuarie 2017 în calitate de comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 iulie 2004, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 4 martie 2014 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamantului la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamantul, dna Maria Bantea, este o națională română, născută în 1936 și trăiește în București. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către Sir G.-L. Tudor, un avocat care practică în București. Guvernul României (“Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor, dna C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Partea cererii referitoare la anularea la 23 ianuarie Reclamantul s-a plâns în legătură cu anularea deciziei finale din 11 septembrie 2002 2002 dată de Curtea de Apel Ploiești în favoarea sa; în această hotărâre, instanța de recurs a impus inculpatului, adică primarul Pucioasa, obligația de a plăti reclamantului daune coercitive pentru fiecare zi de întârziere în executarea unei hotărâri în suspensie din 12 septembrie. 2000 privind acordarea deținerii unei parcele de teren reclamantului. Reclamantul se bazează pe art. 6 din Convenție și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 4 martie 2014, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii ridicate în prezenta cerere de la art. 6 § 1 din Convenție. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine această parte a cererii în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul declară, prin intermediul acestei declarații unilaterale, recunoașterea existenței unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenție din cauza încălcării principiului securității juridice. Guvernul este pregătit să plătească reclamantului doar ca satisfacție a sumei de 2.700 EUR, suma pe care o consideră rezonabilă în funcție de jurisprudența Curții. Această sumă este de a acoperi toate daunele, precum și costurile și cheltuielile și va fi eliberată de orice impozite care ar putea fi aplicabile. Această sumă va fi plătită în lei românesc la rata aplicabilă la data plății la contul personal indicat de reclamant în termen de trei luni de la data notificării deciziei în temeiul articolului 37 § 1 din convenție. În cazul în care această sumă nu se plătește în termenul menționat, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de decontare plus trei puncte procentuale. Prin urmare, Guvernul invită în mod respectuos Curtea să considere că examinarea prezentei cereri nu mai este justificată și să pună în aplicare cererea din lista sa de cazuri, în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenție.” Prin scrisoarea din 15 aprilie 2014, reclamantul a indicat că nu este satisfăcută cu termenii declarației unilaterale. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele prezentate împotriva României, practica sa privind plângerile cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție în legătură cu încălcarea principiului de securitate juridică ca urmare a anulării unei hotărâri finale în favoarea reclamantului în urma unui recurs extraordinar inițiat de procurorul general al României (a se vedea, de exemplu, Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 60-65, CEDO 1999 VII și Sfrijan c. România , nr. 20366/04, §§ 29-34, 22 noiembrie 2007). 12. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 13. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 14 din amenda). În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 15. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă în măsura în care se referă la reclamația de mai sus. 16. Considerând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de asemenea că anularea deciziei finale din 11 septembrie 2002 (a se vedea punctul 4 de mai sus) a încălcat dreptul ei la bucurarea pașnică a bunurilor sale, în măsura în care ea nu mai a fost capabilă să primească daunele coercitive pe care le-a avut dreptul în conformitate cu hotărârea încheiată. 17. Guvernul a susținut că această plângere este incompatibilă rațiuni materiae , în măsura în care daunele coercitive nu constituie o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 18. Curtea constată că, în legătură cu daunele coercitive, astfel cum prevede legislația internă în vigoare la momentul respectiv, aceasta a susținut deja că acestea au un caracter provizoriu și trebuiau considerate o sancțiune impusă debitorului care a întârziat executarea unei hotărâri în curs anterior. Prin urmare, hotărârea privind daunele coercitive nu a fost aplicabilă, în măsura în care nu a fost stabilită suma exactă a daunelor; stabilirea cuantumului exact, dacă este cazul, a fost efectuată în cursul unui alt set de proceduri, în care instanțele ar trebui să estimeze dacă un prejudiciu concret a fost justificat de creditor în legătură cu executarea întârziată (a se vedea, de exemplu, Gavrileanu c. România , nr. 18037/02 , § 23, 22 Februarie 2007 și Fundation Hostel pentru Studenți ai Bisericii Reformate și Stanomirescu c. România , nos. 2699/03 și 43597/07, §§ 72-74 și 90, 7 ianuarie 2014, hotărârile în care Curtea a constatat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 în exclusivitate în legătură cu neexecuția obligației principale, și nu în ceea ce privește partea hotărârii în suspensie care acordă daunele coercitive respective). 19. Într-o întreagă serie de cazuri, Curtea a constatat că reclamanții nu au avut o „așteptare legitimă” în cazul în care nu s-a putut spune că au o afirmație executabilă care a fost stabilită în mod rezonabil (a se vedea Maurice c. Franța [GC], nr. 11810/03, § 66, CEDO 2005 IX). În mod similar, în cazul în cauză, Curtea consideră că reclamantul nu a dovedit că afirmația ei privind plata daunelor coercitive este suficient de stabilită pentru a atrage garanțiile prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, mutatis mutandis Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, §§§ 42 și 58, CEDO 2004 IX). Prin urmare, aceasta permite obiecției guvernului și respinge această plângere ca fiind inadmisibilă, în temeiul articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. 20. Reclamantul a formulat o plângere în temeiul articolului 14 din Convenție, susținând că executarea în timp util a hotărârilor interne finale de către primarul Pucioasa depinde de aderarea politică a creditorului. 21. Având în vedere toate dovezile în posesia sa și în măsura în care este competentă să examineze aceste acuzații, Curtea nu a constatat nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenția sau de Protocolele sale. 22. Rezultă că această parte a cererii este manifestament nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să ia parte din aplicarea acesteia din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 § 1 litera (c) din Convenția. restul cererii este inadmisibil. A făcut în limba engleză și a notificat în scris la 16 februarie 2017. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Președintele adjunct al grefierului
Application no. 32230/04
Maria BANTEA
against Romania
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 24
January
2017 as a Committee composed of:
Paulo Pinto de Albuquerque,
President,
Iulia Motoc,
Marko Bošnjak,
judges,
and Andrea Tamietti,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 16 July 2004,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 4 March 2014 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicant’s reply to that declaration,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Ms Maria Bantea, is a Romanian national, who was born in 1936 and lives in Bucharest. She was represented before the Court by Sir G.-L. Tudor, a lawyer practising in Bucharest.
2.
The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms C. Brumar, from the Ministry of Foreign Affairs.
3.
The part of the application concerning the quashing on 23
January
2004 of a final decision given in the applicant’s favour on 11
September
2002 had been communicated to the Government
.
4
.
The applicant complained about the quashing of the final decision of 11
September
2002 given by the Ploiești Court of Appeal in her favour; in this judgment, the appeal court had imposed on the defendant, namely the Mayor of Pucioasa, the obligation to pay to the applicant coercive damages for each day of delay in the enforcement of an outstanding judgment of 12
September
2000 concerning the granting of possession of a plot of land to the applicant. The applicant relied on Article 6 of the Convention and on Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention.
5.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 4 March 2014 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised in the present application by Article 6 § 1 of the Convention. They further requested the Court to strike out this part of the application in accordance with Article 37 of the Convention.
6.
The declaration provided as follows:
“The Government declare, by way of this unilateral declaration, their acknowledgement of the existence of a violation of Article 6 § 1 of the Convention on account of a breach of the legal certainty principle.
The Government are prepared to pay to the applicant as just satisfaction the sum of EUR
2,700, amount which they consider reasonable in the light of the Court’s case
‑
law. This sum is to cover all damage as well as the costs and expenses and will be free of any taxes that may be applicable. This sum will be payable in Romanian lei at the rate applicable at the date of payment to the personal account indicated by the applicant within three months from the date of the notification of the decision pursuant to Article 37 § 1 of the Convention. In the event of failure to pay this sum within the said period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. Therefore, the Government respectfully invite the Court rule that the examination of the present application is no longer justified and to strike the application out of its list of cases, pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention.”
7.
By a letter of 15 April 2014, the applicant indicated that she was not satisfied with the terms of the unilateral declaration.
8.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
9.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
10.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September
2007).
11.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Romania, its practice concerning complaints about the violation of Article 6 § 1 of the Convention in connection with the breach of the legal certainty principle as a consequence of the quashing of a final judgment given in the applicant’s favour following an extraordinary appeal initiated by the Procurator General of Romania (see for instance
Brumărescu v. Romania
[GC], no. 28342/95, §§ 60-65, ECHR 1999
‑
VII and
Sfrijan v. Romania
, no. 20366/04, §§ 29-34, 22 November 2007).
12.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)).
13.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37
§
1
in fine
).
14.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
15.
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list in so far as it relates to the above complaint.
16.
Relying on Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicant also complained that the quashing of the final decision of 11
September
2002 (see paragraph 4 above) infringed her right to the peaceful enjoyment of her possessions, in so far as she was no longer able to receive the coercive damages she was entitled to according to the quashed judgment.
17.
The Government argued that this complaint was incompatible
rationae materiae
, in so far as the coercive damages did not constitute a possession within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
18.
The Court notes that in connection with the coercive damages, as prescribed by the domestic law in force at the time, it has already held that they had a provisional nature and were to be regarded as a sanction imposed on the debtor who was delaying the enforcement of a previous outstanding judgment. The judgment granting coercive damages was therefore not enforceable, in so far as the exact amount of the damages was not determined; the determination of the exact amount, if any, was to be done in the course of another set of proceedings, in which the courts were to estimate whether a concrete harm was substantiated by the creditor in connection with the delayed enforcement (see for instance
Gavrileanu v.
Romania
, no. 18037/02, § 23, 22 February 2007 and
Foundation Hostel for Students of the Reformed Church and Stanomirescu
v. Romania
, nos.
2699/03 and 43597/07, §§ 72-74 and 90, 7 January 2014, judgments in which the Court has found a violation of Article 1 of Protocol No. 1 exclusively in connection with the non-enforcement of the principal obligation, and not in respect of the part of the outstanding judgment granting the respective coercive damages).
19.
In a whole series of cases, the Court has found that the applicants did not have a “legitimate expectation” where it could not be said that they had a currently enforceable claim that was reasonably established (see
Maurice v.
France
[GC], no. 11810/03, § 66, ECHR 2005
‑
IX). Similarly, in the present case, the Court considers that the applicant has not proved that her claim concerning the payment of coercive damages is sufficiently established in order to attract the guarantees of Article 1 of Protocol No.
1 to the Convention (see,
mutatis mutandis
,
Kopecký v. Slovakia
[GC], no.
44912/98, §§ 42 and 58, ECHR 2004
‑
IX). It therefore allows the Government’s objection and dismisses this complaint as inadmissible, pursuant to Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
20.
The applicant further raised a complaint under Article 14 of the Convention, alleging that the timely enforcement of final domestic judgments by the Mayor of Pucioasa depended on the political affiliation of the creditor.
21.
Having regard to all the evidence in its possession, and in so far as it has jurisdiction to examine these allegations, the Court has not found any appearance of a breach of the rights and freedoms guaranteed by the Convention or its Protocols.
22.
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike that part of the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 16 February 2017.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Deputy Registrar
President