Comunicat la 2 februarie 2017 Cea de-a doua secțiune Cerere nr. 21055/11 Vittorio PIROZZI împotriva Belgiei introdusă la 22 martie 2011 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Vittorio Pirozzi, este un resortisant italian născut în 1952 și rezident în Spoleto. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Abuti, avocat la Bruxelles. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost judecat prin hotărâre judecătorească prin recursul judecătoresc al Bresciei și condamnat la o pedeapsă de 15 ani de închisoare și la o amendă de 80 de ani Tribunalul a fost pronunțat în mod implicit, întrucât reclamantul a putut ajunge în instanță din cauza unei spitalizări de urgență. Dreptul italian care nu oferă la momentul respectiv posibilitatea de a formula opoziție, reclamantul s-a ocupat de casare. Curtea Supremă de Casație a respins recursul său la 23 mai 2003. Din raportul din 4 august 2010 al poliției belgiene reiese că reclamantul a fost trimis în Belgia în 2008, unde a locuit ilegal sub o identitate falsă. La 27 iulie 2010, procurorul Republicii lângă tribunalul din Napoli a emis un mandat european de arestare ( În urma unor căutări telefonice, a unor măsuri de supraveghere și a unei percheziții, măsuri efectuate în Belgia și înregistrate în procese-verbale care nu au fost depuse la dosar, reclamantul a fost arestat la reședința sa în Belgia și pus în detenție la 5 august 2010. Un ordin de detenție a fost acordat de instanța judecătorească din primă instanță din Bruxelles la 5 august 2010. Prin ordonanța din 25 august 2010, camera Consiliului Tribunalului de Primă Instanță din Bruxelles a dat execuția MAE. În fața instanței de judecată, invocând art. 5 alin. (1) din Convenție, recurentul se plângea că nu putea verifica legalitatea căilor utilizate pentru arestarea sa. Așteptând că este necesar să se reamintească faptul că judecătorul care hotărăște cu privire la executarea mandatului european de arestare nu trebuie să aprecieze legalitatea și regularitatea mandatului menționat, ci numai executarea acestuia în conformitate cu dispozițiile articolelor 4-8 din Legea din 19 decembrie 2003 privind mandatul european de arestare. În caz de executare, legalitatea și regularitatea mandatului european de arestare sunt apreciate de autoritatea judiciară care emite mandatul și căreia persoana căutată îi este prezentată în așa fel încât este astfel îndeplinită art. 5 [§ 4] din respectiva convenție. Printr-o hotărâre din 9 septembrie 2010, Camera pentru punerea sub acuzare a tribunalului de apel din Bruxelles a confirmat ordonanța camerei consiliului. Comisia a constatat că condițiile care rezultă din articolele 3 și 5 alineatul (1) din Legea din 19 decembrie 2003 privind MAE erau îndeplinite și că faptele incluse în listă corespund celor prevăzute la art. 5 2 din aceeași lege. Prin urmare, nu a fost necesar să se aplice una dintre cauzele de refuz prevăzute de lege (a se vedea articolele 4-6 din lege); în plus, Comisia a considerat că arestarea laiului era legală din moment ce MEA și semnalarea internațională Schengen implică, pe lângă o ordonanță de captură, intrarea într-un domiciliu în scopul arestării persoanei căutate. Ea a amintit, de asemenea, că nu a fost confiscată decât de la examinarea MAE și că nu a fost responsabilitatea sa de a verifica legalitatea unei cereri de mediere judiciară din Italia. Comisia a considerat că art. 7 din Legea națională nu era aplicabil în ceea ce privește MAE, că acesta fusese menționat personal sau informat în alt mod cu privire la data și locul în care se pronunțase hotărârea implicită. Comisia a constatat că hotărârea Tribunalului din Brescia menționa faptul că aceasta fusese apărată de un avocat care fusese ascultat în mod intenționat de instanță. În concluzie, aceasta concluzionează că nu există niciun motiv întemeiat să se considere că executarea MAE ar aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei vizate. Curtea de Casație a respins, printr-o hotărâre din 22 septembrie 2010, recursul introdus de reclamant împotriva hotărârii camerei de contestații. În memoriul său, reclamantul invoca în special o încălcare a articolului 5 1 din Convenție, din moment ce absența documentelor referitoare la măsurile de observație luate în cadrul cererii de a-l localiza și de a-l aresta face imposibilă controlul legalității acestor măsuri. Curtea de Casație a respins acest motiv în aceste termeni În conformitate cu art. 15 alineatul (2) din Legea din 19 decembrie 2003, în conformitate cu art. 15 alineatul (4) din Legea din 19 decembrie 2003 și în conformitate cu art. 15 alineatul (4) din Legea din 19 decembrie 2003, executarea unui [MAE] este independentă de obligațiile care îi revin în temeiul articolului 16 alineatul (1) și al articolului 17 alineatul (4) din Legea din 19 decembrie 2003. Legea din 5 august 1992 privind funcția de poliție, în exercitarea atribuțiilor de poliție judiciară, autoritățile de poliție au sarcina de a căuta persoanele a căror arestare este prevăzută de lege, de a le sesiza, de a le aresta și de a le pune la dispoziția autorităților competente. În conformitate cu art. 9 din Legea din 19 decembrie 2003, [MAE] constituie un titlu de arestare. În conformitate cu art. 2 din Legea din 20 iulie 1990 privind detenția preventivă, procurorul general al Regelui trebuie să impună autorităților de poliție să ia persoana căutată prin intrarea, dacă este cazul, în locul său de reședință. Întrucât [MAE] și semnalarea internațională Schengen permit intrarea într-un domiciliu în scopul arestării persoanei căutate și întrucât instanța de apel nr. a fost sesizată numai cu privire la examinarea mandatului menționat anterior fără a fi necesară examinarea legalității unei cereri din partea autorităților italiene, hotărârea nu încalcă dispoziția convențională invocată. Reclamantul a susținut, de asemenea, că hotărârea Tribunalului de Primă Instanță a încălcat art. 4, 5 din Legea din 19 decembrie 2003 prin faptul că: executarea MAE, din moment ce procedura prin contumanță care a făcut obiectul în Italia a încălcat drepturile fundamentale în sensul acestei dispoziții. Acest motiv a fost respins de Curtea de Casație în acești termeni. În măsura în care, în ciuda faptului că camera a pus sub acuzare modul în care autoritățile judiciare italiene au respectat drepturile fundamentale ale reclamantului, acesta solicită, pentru examinarea sa, verificarea faptului că Curtea este lipsită de putere, motivul în acest sens este inadmisibil. După ce a precizat că hotărârea Tribunalului de apel al Bresciei menționează că reclamantul a fost apărat în această instanță de către un avocat și că recursul în Casație formulat împotriva acestei decizii a fost respins, hotărârea nu are motiv întemeiat să creadă că executarea mandatului european de arestare ar aduce atingere drepturilor fundamentale. Astfel, judecătorii au justificat în mod legal decizia lor. Invocând în cele din urmă art. 6 din Convenție, reclamantul susținea, de asemenea, că, în cazul în care ar fi predat autorităților judiciare italiene, nimic nu ar permite să se considere cu certitudine că acestea ar acționa în conformitate cu dreptul la un proces echitabil. Acest motiv a fost respins de Curtea de Casație pentru a fi pur ipotetic. La o dată nespecificată, reclamantul a fost predat autorităților italiene și este în prezent deținut în închisoarea Spoleto. Dreptul și practica internă relevantă Decizia-cadru 2002/584/JAI Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind MAE și procedurile de predare între statele membre îmbunătățește și simplifică procedurile judiciare pentru a accelera predarea de către o altă țară din Uniunea Europeană ( Acesta impune fiecărei autorități judiciare naționale să recunoască și să deruleze, prin controale minime și în termene stricte, cererea de predare a unei persoane de către autoritatea judiciară a unei alte țări din UE. MAE vizează arestarea și predarea persoanei în cauză pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de securitate privative de libertate. Decizia-cadru enumeră cazurile în care se aplică mandatul, elementele care trebuie luate în considerare pentru executarea mandatului, precum și cazurile în care statele pot sau trebuie să refuze executarea. Într-o hotărâre Melloni (cauza C-399/11, Hotărârea din 26 februarie 2013), Curtea a Uniunii Europene ( A se reaminti că decizia-cadru, astfel cum reiese în special din art. 1 din decizia-cadru 36, a formulat următoarele considerente generale: , alineatele (1) și (2), precum și considerentele (5) și (7) ale acestuia, au drept scop înlocuirea sistemului multilateral de extrădare între statele membre cu un sistem de predare între autoritățile judiciare a persoanelor condamnate sau suspectate în scopul executării hotărârilor judecătorești sau al urmăririi penale, acesta din urmă bazându-se pe principiul recunoașterii reciproce (a se vedea Hotărârea din 29 ianuarie 2013, Radu, C-396/11, punctul 33.37. Această decizie-cadru 2002/4 tinde astfel, prin introducerea unui nou sistem simplificat și mai eficient de predare a persoanelor condamnate sau suspectate de a fi încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară pentru a contribui la realizarea obiectivului Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție bazat pe nivelul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre (hotărârea Radu, citată anterior, punctul 34). 38. În temeiul articolului 1 alineatul (2) din decizia-cadru 2002/584, statele membre sunt, în principiu, obligate să dea curs unui mandat european de arestare. Într-adevăr, în conformitate cu dispozițiile acestei decizii-cadru, statele membre nu pot refuza executarea unui astfel de mandat decât în cazurile de neexecuție obligatorie prevăzute la art. 3 din decizia-cadru, precum și în cazurile de neexecuție facultativă enumerate la art. 4 și 4a din aceasta. În plus, autoritatea judiciară de executare nu poate să pună în aplicare un mandat european de arestare numai în condițiile prevăzute la art. 5 din decizia-cadru menționată (hotărârea Radu, citată anterior, punctele 35 și 36) într-o hotărâre Lanigan (Cauza C-237/15 PPU, Hotărârea din 2 iulie 2015), CJUE a precizat mai precis că, având în vedere faptul că decizia-cadru nu putea avea ca efect modificarea drepturilor fundamentale, astfel cum sunt consacrate în Carta drepturilor fundamentale a UE și în special articolul său 6 care prevede că orice persoană are dreptul la libertate și securitate, art. 12 din decizia-cadru trebuia citit în conformitate cu decizia-cadru. CJUE a reamintit că, în temeiul articolului 52 din cartă, limitările articolului 6 din cartă trebuiau să fie prevăzute în mod obligatoriu prin lege, să respecte conținutul esențial al drepturilor prevăzute la acest articol, să respecte principiul proporționalității, și anume să fie necesare și să îndeplinească obiective de interes general cunoscute. În plus, nici o dispoziție a Cartei nu putea avea ca efect limitarea sau aduce atingere drepturilor recunoscute de Convenție în temeiul articolului 53 din Cartă. În ceea ce privește hotărârea Quinn c. Franța Curții (22 martie 1995, seria A n 311), CJUE concluzionează că, la sfârșitul expirării termenelor prevăzute la art. 17 din decizia-cadru, menținerea detenției nu putea fi conformă cu art. 6 din cartă decât dacă procedura de executare a MAE ar fi fost efectuată cu suficientă diligență și nu ar fi avut un caracter excesiv, ceea ce ar fi fost de competența instanței naționale. Într-o hotărâre mai recentă, Aranyosi și Caeldaru (cauza conexate 404/15 și C-659/15, Hotărârea din 12 aprilie 2016), CJUE a considerat că, în cazul în care, având în vedere informațiile furnizate sau orice alte informații de care dispune, autoritatea responsabilă pentru executarea MAE constată că, în ceea ce privește persoana care face obiectul mandatului, există un risc real de tratament inuman sau degradant, în special în sensul articolului 3 din Convenție, executarea mandatului trebuie să fie reportată până la obținerea de informații suplimentare care să permită de la data existenței unui astfel de risc. În cazul în care existența acestui risc nu poate fi înlăturată într-un termen rezonabil, această autoritate trebuie să decidă dacă procedura de predare trebuie să înceteze. Legea din 19 decembrie 2003 privind MAE Dispozițiile relevante ale acestei legi sunt astfel formulate Art. Arestarea și predarea persoanelor căutate pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de securitate privată de libertate între Belgia și celelalte state membre ale Uniunii Europene sunt reglementate de prezenta lege. Mandatul european de arestare este o hotărâre judecătorească emisă de autoritatea judiciară competentă dintr-un stat membru al Uniunii Europene, numită autoritate judiciară emițătoare, în vederea arestării și predării de către autoritatea judiciară competentă a unui alt stat membru, numită autoritate de executare, a unei persoane căutate pentru urmărirea penală sau pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri de securitate privative de libertate. (...) Art. Un mandat european de arestare poate fi emis pentru fapte pedepsite prin legea statului membru care emite o pedeapsă privată de libertate sau o măsură de securitate privată de libertate de cel puțin 12 luni sau, atunci când o condamnare la o pedeapsă este în vigoare sau când a fost impusă o măsură de securitate, cu condiția ca acestea să fie de cel puțin patru luni. Art. În cazul în care se refuză executarea unui mandat european de arestare: în cazul în care actul care stă la baza mandatului de arestare este reglementat de o lege din Belgia, cu condiția ca faptele să fi putut fi urmărite în Belgia în temeiul legii belgiene dacă rezultă din informațiile aflate la dispoziția judecătorului că persoana căutată a fost judecată definitiv pentru aceleași fapte în Belgia sau într-un alt stat membru, cu condiția ca, în caz de condamnare, sancțiunea să fi fost supusă sau în prezent în curs de executare sau să nu mai poată fi executată în conformitate cu legile statului membru de condamnare sau în cazul în care persoana în cauză a făcut obiectul unei alte hotărâri definitive în Belgia sau într-un alt stat membru pentru aceleași fapte care împiedică exercitarea ulterioară a urmăririi penale. în cazul în care persoana care face obiectul mandatului european de arestare nu poate încă, în temeiul dreptului belgian, să fie răspunzătoare penal pentru faptele care au stat la originea mandatului european de arestare din cauza vârstei sale, atunci când există o prescripție privind acțiunea publică sau pedeapsa în conformitate cu legea belgiană, iar faptele intră în sfera de competență a instanțelor belgiene dacă există motive serioase să se creadă că executarea mandatului european de arestare ar aduce atingere drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză, astfel cum sunt consacrate de art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană. Art. La executarea este refuzată dacă faptul care stă la baza mandatului european de arestare nu constituie o încălcare a dreptului belgian. (...) Art. În cazul în care un stat membru care a emis un mandat de arestare poate fi considerat ca fiind un stat membru în cauză, acesta poate, de asemenea, să își exercite dreptul de a exercita un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de securitate privative de libertate, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare indică faptul că persoana respectivă, în conformitate cu alte cerințe procedurale stabilite în legislația națională a statului membru emitent: în timp util, fie a fost citat personal și a fost astfel informat cu privire la data și locul stabilite pentru procesul care a condus la judecata implicită, fie a fost informat în mod oficial și efectiv prin alte mijloace cu privire la data și locul stabilite pentru acest proces, astfel încât a fost stabilit în mod neechivoc că a avut cunoștință de procesul prevăzut și că a fost informat că o decizie poate fi luată în caz de necomparuție ; sau având cunoștință de procesul prevăzut, a acordat un mandat unui consiliu juridic, care a fost desemnat fie de către persoana în cauză, fie de către stat, pentru a-l apăra la proces, și a fost apărat efectiv de acest consiliu în timpul procesului; sau după ce decizia a fost luată și a fost informată în mod expres cu privire la dreptul său la o nouă procedură de judecată sau la o procedură de recurs, la care are dreptul să participe și care permite revizuirea cauzei pe fond, ținând seama de noile elemente de probă, și poate duce la o infirmare a deciziei inițiale: a precizat în mod expres că nu contesta decizia; sau nu a solicitat o nouă procedură de judecată sau o procedură de recurs în termenul stabilit; sau nu a primit personal notificarea deciziei, ci: o va primi personal fără întârziere după predare și va fi informat în mod expres cu privire la dreptul său la o nouă procedură de judecată sau la o procedură de recurs, la care are dreptul să participe și care permite revizuirea cauzei pe fond, ținând seama de noile elemente de probă, și poate duce la o infirmare a deciziei inițiale; și va fi informat cu privire la termenul în care trebuie să solicite o nouă procedură de judecată sau o procedură de recurs, astfel cum se menționează în mandatul european de arestare în cauză. În cazul în care mandatul european de arestare este emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de securitate privative de libertate în conformitate cu alineatul (1) , 4 , și în cazul în care nu a fost informat oficial anterior cu privire la existența unor urmări penale împotriva sa, persoana în cauză poate, în momentul în care conținutul mandatului european de arestare este adus la cunoștința sa, să solicite o copie a hotărârii înainte de a fi predat. De îndată ce autoritatea emitentă este informată cu privire la această cerere, aceasta furnizează o copie a hotărârii judecătorești la data la care a fost pronunțată o hotărâre judecătorească prin intermediul autorității de executare. Cererea de la ] nu întârzie nici procedura de predare, nici decizia de executare a mandatului european de arestare. Hotărârea se comunică numai în scop informativ, iar această comunicare nu este considerată ca o semnificație oficială a hotărârii și nu face să curgă nici un termen aplicabil pentru a solicita o nouă procedură de judecată sau o procedură de recurs. §3. Dacă persoana este repusă în conformitate cu dispozițiile alin. (1), (4) , și în cazul în care a solicitat o nouă procedură de judecată sau o procedură de recurs, menținerea acesteia în detenție până la încheierea procedurii de judecată sau de recurs se examinează, în conformitate cu dreptul statului membru emitent, fie în mod regulat, fie la cererea acestuia. Această examinare se referă în special la posibilitatea de a suspenda sau de a întrerupe detenția. Noua procedură de judecată sau de recurs începe în timp util după predare. (...) GRIEFS Invocând art. 5 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că detenția sa de către autoritățile belgiene nu se face în conformitate cu căile legale. El susține că absența documentelor referitoare la măsurile de observație luate de autoritățile belgiene în cadrul dreptului judiciar de a-l localiza și de a-l aresta în Belgia a făcut imposibilă controlul legalității și regularității măsurilor utilizate pentru arestarea sa. (n) arestare, inclusiv operațiunile anterioare arestării și deținerea reclamantului au avut loc în conformitate cu cerințele art. 5 alin. 17502/07, în special § 113-116, 23 mai 2016, CEDO 2016), instanțele belgiene au verificat legalitatea și regularitatea mandatului european de arestare emis de autoritățile italiene împotriva reclamantului • Extrădarea reclamantului către Italia de către autoritățile belgiene în vederea executării condamnării prin contumație a constituit o încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție? Există în speță o lipsă de insuficiență vădită în protecția drepturilor pe care reclamantul le are în temeiul articolului 6 alineatul (1) din convenție?
Communiquée le 2 février 2017
Requête n
o
21055/11
Vittorio PIROZZI
contre la Belgique
introduite le 22 mars 2011
Le requérant, M. Vittorio Pirozzi, est un ressortissant italien né en 1952 et résidant à Spoleto. Il est représenté devant la Cour par M
e
H.
El
Abouti, avocat à Bruxelles.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut jugé par contumace par la cour d’appel de Brescia et condamné à une peine de quinze ans d’emprisonnement et à une amende de 80
000 euros du chef de trafic illicite de stupéfiants. Le jugement fut rendu par défaut, le requérant n’ayant pu se rendre à l’audience en raison d’une hospitalisation d’urgence.
Le droit italien n’offrant à l’époque pas la possibilité de former opposition, le requérant se pourvut en cassation. La Cour suprême de cassation rejeta son pourvoi le 23 mai 2003.
Il ressort du rapport d’audition auprès de la police belge du 4 août 2010 que le requérant s’est rendu en Belgique en 2008 où il séjourna illégalement sous une fausse identité.
Le 27 juillet 2010, le procureur de la République près le tribunal de Naples émit un mandat d’arrêt européen («
MAE
») en vue de l’exécution des quatorze années d’emprisonnement restant à purger.
À la suite de repérages téléphoniques, de mesures de surveillance et d’une perquisition, mesures effectuées en Belgique et consignées dans des procès-verbaux non versés au dossier, le requérant fut arrêté à sa résidence en Belgique et placé en détention le 5 août 2010.
Une ordonnance de mise en détention fut décernée par le juge d’instruction du tribunal de première instance de Bruxelles le 5 août 2010.
Par ordonnance du 25 août 2010, la chambre du conseil du tribunal de première instance de Bruxelles rendit le MAE exécutoire. Devant la juridiction d’instruction, invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaignait qu’il ne pouvait pas vérifier la légalité des voies utilisées pour son arrestation. La chambre du conseil répondit en ces termes à ce moyen
:
«
Attendu qu’il convient de rappeler que le juge qui statue sur l’exécution du mandat d’arrêt européen n’a pas à apprécier la légalité et la régularité dudit mandat, mais uniquement son exécution conformément au prescrit des articles 4 à 8 de la loi du 19
décembre 2003 relative au mandat d’arrêt européen. En cas d’exécution, la légalité et la régularité du mandat d’arrêt européen sont appréciées par l’autorité judiciaire qui délivre le mandat et à laquelle la personne recherchée est livrée en telle sorte qu’il est ainsi satisfait à l’article 5 [§ 4] de ladite Convention.
»
Par un arrêt du 9 septembre 2010, la chambre des mises en accusation de la cour d’appel de Bruxelles confirma l’ordonnance de la chambre du conseil. Elle constata que les conditions résultant des articles 3 et 5 § 1 de la loi du 19 décembre 2003 relative au MAE étaient remplies et que les faits repris dans la liste correspondaient à ceux prévus à l’article 5
§
2 de la même loi. Il n’y avait donc pas lieu d’appliquer une des causes de refus prévues par la loi (voir articles 4 à 6 de la loi). Par ailleurs, elle considéra que l’arrestation de l’intéressé était légale dès lors que le MAE et le signalement international Schengen permettaient, à l’instar d’une ordonnance de capture, de pénétrer dans un domicile aux fins d’arrêter la personne recherchée. Elle rappela également qu’elle n’était saisie que de l’examen du MAE et qu’il ne lui appartenait pas de vérifier la légalité d’une demande d’entraide judiciaire de l’Italie. Elle considéra que l’article 7 de la loi n’était pas applicable puisqu’il résultait du MAE que l’intéressé avait été cité personnellement ou informé autrement de la date et du lieu de l’audience qui avait conduit à la décision rendue par défaut. Elle constata que l’arrêt de la cour d’appel de Brescia mentionnait que l’intéressé avait été défendu par un avocat qui avait été entendu en ses moyens par la cour. Elle conclut qu’il n’existait dès lors pas de sérieuses raisons de croire que l’exécution du MAE aurait pour effet de porter atteinte aux droits fondamentaux de l’intéressé.
La Cour de cassation rejeta par un arrêt du 22 septembre 2010 le pourvoi introduit par le requérant contre l’arrêt de la chambre des mises en accusation.
Dans son mémoire, le requérant invoquait notamment une violation de l’article
5 §
1 de la Convention dès lors que l’absence au dossier des pièces relatives aux mesures d’observation prises dans le cadre de la demande d’entraide judiciaire en vue de le localiser et de l’arrêter, rendait le contrôle de la légalité de ces mesures impossible. La Cour de cassation rejeta ce moyen en ces termes
:
«
L’exécution d’un [MAE] est indépendante des devoirs exécutés dans l’État d’émission ou sur commission rogatoire internationale. Les mesures prises dans ce cadre sont étrangères aux vérifications que doivent effectuer les juridictions d’instruction en application des articles 16 § 1 et 17 § 4 de la loi du 19 décembre 2003.
Aux termes de l’article 15, 2
o
de la loi du 5 août 1992 sur la fonction de police, dans l’exercice de leurs missions de police judiciaire, les services de police ont pour tâche de rechercher les personnes dont l’arrestation est prévue par la loi, de s’en saisir, de les arrêter et de les mettre à la disposition des autorités compétentes.
En vertu de l’article 9 de la loi du 19 décembre 2003, le [MAE] constitue un titre d’arrestation. Conformément à l’article 2 de la loi du 20 juillet 1990 relative à la détention préventive, il appartient au procureur du Roi de prescrire aux services de police de se saisir de la personne recherchée en pénétrant, le cas échéant, dans son lieu de résidence.
En considérant que le [MAE] et le signalement international Schengen permettent de pénétrer dans un domicile aux fins d’arrêter la personne recherchée, et que la cour d’appel n’était saisie que de l’examen dudit mandat sans avoir à examiner la légalité d’une demande d’entraide émanant des autorités italiennes, l’arrêt ne viole pas la disposition conventionnelle invoquée.
»
Le requérant soutenait également que l’arrêt de la cour d’appel violait l’article 4, 5
o
de la loi du 19 décembre 2003 en ordonnant l’exécution du MAE dès lors que la procédure par contumace dont il avait fait l’objet en Italie méconnaissait les droits fondamentaux
au sens de cette disposition. Ce moyen fut rejeté par la Cour de cassation en ces termes
:
«
Dans la mesure où critiquant l’appréciation par la chambre des mises en accusation de la manière dont les autorités judiciaires italiennes ont respecté les droits fondamentaux du demandeur, il exige pour son examen la vérification d’éléments de fait, pour laquelle la Cour est sans pouvoir, le moyen, en cette branche, est irrecevable.
Après avoir précisé que l’arrêt de la cour d’appel de Brescia mentionne que le demandeur a été défendu dans cette instance par un avocat et que le pourvoi en cassation formé contre cette décision a été rejeté, l’arrêt énonce qu’il n’existe pas de sérieuses raisons de croire que l’exécution du mandat d’arrêt européen aurait pour effet de porter atteinte aux droits fondamentaux. Ainsi les juges d’appel ont légalement justifié leur décision.
»
Invoquant enfin l’article 6 de la Convention, le requérant soutenait en outre qu’en cas de remise aux autorités judiciaires italiennes, rien ne permettait de considérer avec certitude que celles-ci agiraient dans le respect du droit à un procès équitable. Ce moyen fut rejeté par la Cour de cassation pour être purement hypothétique.
À une date non précisée, le requérant fut remis aux autorités italiennes. Il est actuellement détenu à la prison de Spoleto.
B.
Le droit et la pratique internes pertinents
1.
La décision-cadre 2002/584/JAI
La décision-cadre 2002/584/JAI du Conseil du 13 juin 2002 relative au MAE et aux procédures de remise entre États membres améliore et simplifie les procédures judiciaires pour accélérer la remise par un autre pays de l’Union européenne («
UE
») d’une personne ayant commis un délit grave dans un pays de l’UE mais qui vit dans un autre pays.
Le MAE remplace le système d’extradition. Il impose à chaque autorité judiciaire nationale de reconnaître et d’exécuter, moyennant des contrôles minimaux et dans des délais stricts, la demande de remise d’une personne formulée par l’autorité judiciaire d’un autre pays de l’UE. Le MAE vise l’arrestation et la remise de la personne concernée pour l’exercice de poursuites pénales ou pour l’exécution d’une peine ou d’une mesure de sécurité privative de liberté.
La décision-cadre énumère les cas dans lesquels le mandat est applicable, les éléments qui doivent être pris en compte pour l’exécution du mandat ainsi que les cas dans lesquels les États peuvent ou doivent refuser l’exécution.
Dans un arrêt
Melloni
(affaire C‑399/11, arrêt du 26 février 2013), la Cour de Justice de l’Union européenne («
CJUE
») a émis les considérations générales suivantes au sujet de la décision-cadre
:
«
36.
Il convient de rappeler que ladite décision-cadre, tel que cela ressort en particulier de son article 1
er
, paragraphes 1 et 2, ainsi que de ses considérants 5 et 7, a pour objet de remplacer le système d’extradition multilatéral entre États membres par un système de remise entre autorités judiciaires des personnes condamnées ou soupçonnées aux fins de l’exécution de jugements ou de poursuites, ce dernier système étant fondé sur le principe de reconnaissance mutuelle (voir arrêt du 29
janvier 2013, Radu, C‑396/11, point 33).
37.
Ladite décision-cadre 2002/584 tend ainsi, par l’instauration d’un nouveau système simplifié et plus efficace de remise des personnes condamnées ou soupçonnées d’avoir enfreint la loi pénale, à faciliter et à accélérer la coopération judiciaire en vue de contribuer à réaliser l’objectif assigné à l’Union de devenir un espace de liberté, de sécurité et de justice en se fondant sur le degré de confiance élevé qui doit exister entre les États membres (arrêt Radu, précité, point 34).
38.
En vertu de l’article 1er, paragraphe 2, de ladite décision-cadre 2002/584, les États membres sont en principe tenus de donner suite à un mandat d’arrêt européen. En effet, selon les dispositions de cette décision-cadre, les États membres ne peuvent refuser d’exécuter un tel mandat que dans les cas de non-exécution obligatoire prévus à l’article 3 de celle-ci ainsi que dans les cas de non-exécution facultative énumérés à ses articles 4 et 4 bis. En outre, l’autorité judiciaire d’exécution ne peut subordonner l’exécution d’un mandat d’arrêt européen qu’aux seules conditions définies à l’article
5 de ladite décision-cadre (arrêt Radu, précité, points 35 et 36).
»
Dans un arrêt
Lanigan
(affaire C-237/15 PPU, arrêt du 2 juillet 2015), la CJUE précisa qu’en raison du fait que la décision-cadre ne pouvait avoir pour effet de modifier les droits fondamentaux tels que consacrés par la Charte des droits fondamentaux de l’UE et plus particulièrement son article
6 qui prévoit que toute personne a droit à la liberté et à la sûreté, l’article 12 de la décision-cadre devait être lu en conformité avec celui-ci. La CJUE rappela qu’en vertu de l’article 52 de la Charte, les limitations à l’article 6 de la Charte devaient nécessairement être prévues par la loi, respecter le contenu essentiels des droits prévus à cet article, respecter le principe de proportionnalité c’est-à-dire être nécessaire et répondre à des objectifs d’intérêt général connus. De plus, aucune disposition de la Charte ne pouvait avoir pour effet de limiter ou de porter atteinte aux droits reconnus par la Convention en vertu de l’article 53 de la Charte. Se référant à l’arrêt
Quinn c. France
de la Cour (22 mars 1995, série A n
o
311), la CJUE conclut qu’au terme de l’expiration des délais prévus à l’article 17 de la décision-cadre, le maintien de la détention ne pouvait être conforme à l’article 6 de la Charte que si la procédure d’exécution du MAE avait été menée avec suffisamment de diligence et ne présentait pas un caractère excessif, ce qui relevait de l’appréciation par le juge national.
Dans un arrêt plus récent,
Aranyosi et Căldăraru
(affaires jointes
C
‑
404/15 et C‑659/15, arrêt du 12 avril 2016), la CJUE jugea que si, à la lumière des informations fournies ou de toute autre information dont elle dispose, l’autorité responsable de l’exécution du MAE constate qu’il existe, à l’égard de la personne faisant l’objet du mandat, un risque réel de traitement inhumain ou dégradant au sens notamment de l’article 3 de la Convention, l’exécution du mandat doit être reportée jusqu’à l’obtention d’informations complémentaires permettant d’écarter l’existence d’un tel risque. Si l’existence de ce risque ne peut pas être écartée dans un délai raisonnable, cette autorité doit décider s’il y a lieu de mettre fin à la procédure de remise.
2.
La loi du 19 décembre 2003 relative au MAE
Les dispositions pertinentes de cette loi sont ainsi formulées
:
«
Art.
2.
§
1
er
.
L’arrestation et la remise de personnes recherchées pour l’exercice de poursuites pénales ou pour l’exécution d’une peine ou d’une mesure de sûreté privative de liberté entre la Belgique et les autres États membres de l’Union européenne sont régies par la présente loi.
§
2.
L’arrestation et la remise s’effectuent sur la base d’un mandat d’arrêt européen.
§
3.
Le mandat d’arrêt européen est une décision judiciaire émise par l’autorité judiciaire compétente d’un État membre de l’Union européenne, appelée autorité judiciaire d’émission, en vue de l’arrestation et de la remise par l’autorité judiciaire compétente d’un autre État membre, appelée autorité d’exécution, d’une personne recherchée pour l’exercice de poursuites pénales ou pour l’exécution d’une peine ou d’une mesure de sûreté privative de liberté.
(...)
Art.
3.
Un mandat d’arrêt européen peut être émis pour des faits punis par la loi de l’État membre d’émission d’une peine privative de liberté ou d’une mesure de sûreté privative de liberté d’un maximum d’au moins douze mois ou, lorsqu’une condamnation à une peine est intervenue ou qu’une mesure de sûreté a été infligée, pour autant qu’elles soient d’une durée d’au moins quatre mois.
Art.
4.
L’exécution d’un mandat d’arrêt européen est refusée dans les cas suivants :
1
o
si l’infraction qui est à la base du mandat d’arrêt est couverte par une loi d’amnistie en Belgique, pour autant que les faits aient pu être poursuivis en Belgique en vertu de la loi belge
;
2
o
s’il résulte des informations à la disposition du juge que la personne recherchée a été définitivement jugée pour les mêmes faits en Belgique ou dans un autre État membre à condition que, en cas de condamnation, la sanction ait été subie ou soit actuellement en cours d’exécution ou ne puisse plus être exécutée selon les lois de l’État membre de condamnation, ou lorsque la personne concernée a fait l’objet en Belgique ou dans un autre État membre d’une autre décision définitive pour les mêmes faits qui fait obstacle à l’exercice ultérieur de poursuites
;
3
o
si la personne qui fait l’objet du mandat d’arrêt européen ne peut encore être, en vertu du droit belge, tenue pénalement responsable des faits à l’origine du mandat d’arrêt européen en raison de son âge
;
4
o
lorsqu’il y a prescription de l’action publique ou de la peine selon la loi belge et que les faits relèvent de la compétence des juridictions belges
;
5
o
s’il y a des raisons sérieuses de croire que l’exécution du mandat d’arrêt européen aurait pour effet de porter atteinte aux droits fondamentaux de la personne concernée, tels qu’ils sont consacrés par l’article 6 du traité sur l’Union européenne.
Art.
5.
§
1.
L’exécution est refusée si le fait qui est à la base du mandat d’arrêt européen ne constitue pas une infraction au regard du droit belge.
(...)
Art.
7.
1
er
.
L’exécution du mandat d’arrêt européen aux fins d’exécution d’une peine ou d’une mesure de sûreté privatives de liberté peut également être refusée si l’intéressé n’a pas comparu en personne au procès qui a mené à un jugement par défaut, sauf si le mandat d’arrêt européen indique que l’intéressé, conformément aux autres exigences procédurales définies dans la législation nationale de l’Etat membre d’émission :
1
o
en temps utile, soit a été cité à personne et a ainsi été informé de la date et du lieu fixés pour le procès qui a mené au jugement par défaut, soit a été informé officiellement et effectivement par d’autres moyens de la date et du lieu fixés pour ce procès, de telle sorte qu’il a été établi de manière non équivoque qu’il a eu connaissance du procès prévu, et qu’il a été informé qu’une décision pouvait être prise en cas de non-comparution
; ou
2
o
ayant eu connaissance du procès prévu, a donné mandat à un conseil juridique, qui a été désigné soit par l’intéressé, soit par l’État, pour le défendre au procès, et a été effectivement défendu par ce conseil pendant le procès; ou
3
o
après s’être vu signifier la décision et avoir été expressément informé de son droit à une nouvelle procédure de jugement ou à une procédure d’appel, à laquelle l’intéressé a le droit de participer et qui permet de réexaminer l’affaire sur le fond, en tenant compte des nouveaux éléments de preuve, et peut aboutir à une infirmation de la décision initiale :
a)
a indiqué expressément qu’il ne contestait pas la décision
; ou
b)
n’a pas demandé une nouvelle procédure de jugement ou une procédure d’appel dans le délai imparti
; ou
4
o
n’a pas reçu personnellement la signification de la décision, mais :
a)
la recevra personnellement sans délai après la remise et sera expressément informé de son droit à une nouvelle procédure de jugement ou à une procédure d’appel, à laquelle l’intéressé a le droit de participer et qui permet de réexaminer l’affaire sur le fond, en tenant compte des nouveaux éléments de preuve, et peut aboutir à une infirmation de la décision initiale
; et
b)
sera informé du délai dans lequel il doit demander une nouvelle procédure de jugement ou une procédure d’appel, comme le mentionne le mandat d’arrêt européen concerné.
§
2.
Si le mandat d’arrêt européen est délivré aux fins de l’exécution d’une peine ou d’une mesure de sûreté privatives de liberté conformément aux dispositions du paragraphe 1
er
, 4
o
, et si l’intéressé n’a pas été officiellement informé auparavant de l’existence de poursuites pénales à son encontre, ledit intéressé peut, au moment où le contenu du mandat d’arrêt européen est porté à sa connaissance, demander à recevoir une copie du jugement avant d’être remis. Dès que l’autorité d’émission est informée de cette demande, elle fournit la copie du jugement à l’intéressé par l’intermédiaire de l’autorité d’exécution. La demande de l’intéressé ne retarde ni la procédure de remise, ni la décision d’exécuter le mandat d’arrêt européen. Le jugement est communiqué à l’intéressé pour information uniquement, et cette communication n’est pas considérée comme une signification officielle du jugement et ne fait courir aucun des délais applicables pour demander une nouvelle procédure de jugement ou une procédure d’appel.
Si la personne est remise conformément aux dispositions du paragraphe 1
er
, 4
o
, et si elle a demandé une nouvelle procédure de jugement ou une procédure d’appel, son maintien en détention jusqu’au terme de ladite procédure de jugement ou d’appel est examiné, conformément au droit de l’État membre d’émission, soit régulièrement, soit à sa demande. Cet examen porte notamment sur la possibilité de suspendre ou d’interrompre la détention. La nouvelle procédure de jugement ou d’appel commence en temps utile après la remise.
(...)
»
Invoquant l’article 5 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que sa mise en détention par les autorités belges ne s’est pas faite selon les voies légales. Il soutient que l’absence au dossier des pièces relatives aux mesures d’observation prises par les autorités belges dans le cadre de l’entraide judiciaire en vue de le localiser et de l’arrêter en Belgique, a rendu impossible le contrôle de la légalité et de la régularité des mesures utilisées pour son arrestation.
1.
L’arrestation, y compris les opérations préalables à l’arrestation, et la détention du requérant ont-elles eu lieu conformément aux exigences de l’article 5 § 1 de la Convention
?
2.
Eu égard à la jurisprudence énoncée dans l’arrêt
Avotiņš c. Lettonie
[GC] (n
o
17502/07, spécialement §§ 113-116, 23 mai 2016, CEDH 2016), les juridictions belges ont-elles contrôlé la légalité et la régularité du mandat d’arrêt européen délivré par les autorités italiennes à l’encontre du requérant
? L’extradition du requérant vers l’Italie par les autorités belges en vue de l’exécution de la condamnation par contumace a-t-elle constitué une atteinte au droit du requérant à un procès équitable, au sens de l’article 6
§
1 de la Convention ? Y a-t-il en l’espèce une absence d’insuffisance manifeste dans la protection des droits que le requérant tire de l’article 6 § 1 de la Convention
?