CtEDO 14.02.2017 Auto

AFFAIRE FĂGĂRAȘ c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
14.02.2017
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'article 5 - Droit à la liberté et à la sûreté (Article 5-3 - Caractère raisonnable de la détention provisoire)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE FĂGĂRAȘ c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA CAUZA FĂGĂȘC. ROMÂNIA (solicitarea nr. 75431/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 februarie 2017 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Fegăraș c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care se află într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Krzysztof Wojtyczek, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii După ce a intenționat în camera Consiliului la 24 ianuarie 2017, se adoptă o hotărâre la data respectivă, adoptată la data inițială a procedurii (n 75431/10) îndreptată împotriva României, printre care și un resortisant al acestui stat, dl Lucian Ciprian Făgăraș ( La 9 decembrie 2010, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind dreptul omului). Reclamantului i s-a permis să își prezinte cauza în sine (art. 2 din Regulamentul de procedură al Curții). În decembrie 2011, cererea a fost comunicată guvernului. În perioada 1994-2007, reclamantul a fost condamnat de mai multe ori pentru zboruri efectuate în condiții de recidivă și a fost reținut pentru perioade cuprinse între câteva luni și mai mulți ani. La 30 martie 2007, a primit o măsură de eliberare condiționată. La 22 mai 2008, reclamantul a fost arestat și acuzat de mai multe zboruri, de încălcarea domiciliului și de conducerea unui vehicul fără permis. Poliția l-a suspectat că a făcut parte dintr-un grup de cinci persoane care jefuise, între ianuarie și mai 2008, mai multe apartamente în orașul Bistrița. Reclamantul a recunoscut că a condus fără permis, dar a negat că a participat la jafuri. În aceeași zi, parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din Bistrița ( (a) a solicitat să fie reținut temporar de către reclamant pe motiv că ancheta era încă în desfășurare; printr-o decizie din aceeași zi, instanța de primă instanță din Bistrița (adică tribunalul de primă instanță din Bistrița) a dat dreptul la această cerere. În cele din urmă, invocând necesitatea de a pune sub semnul întrebării alte jafuri comise conform aceluiași mod de operare în alte orașe, Parchetul a solicitat, la intervale regulate, prelungirea detenției provizorii a reclamantului. Instanța a acceptat fiecare dintre aceste cereri. Printr-o rechiziționare din 8 septembrie 2008, Parchetul l-a trimis pe reclamant și pe ceilalți patru acuzați în fața instanței pentru a răspunde la acuzațiile menționate mai sus. Parchetul și-a întemeiat rechizitoriul pe numeroase dovezi, inclusiv declarații ale martorilor, transcrierea convorbirilor telefonice dintre inculpați și confiscarea obiectelor furate. La prima ședință a Tribunalului, la 11 septembrie 2008, procurorul a solicitat prelungirea detenției provizorii a reclamantului. Tribunalul a acceptat această cerere mai întâi: că există indicii și dovezi solide care arată că [reclamantul] a săvârșit infracțiunile care i-au fost reproșate. În perioada 11 septembrie 2008 - 7 februarie 2011, în cursul a douăzeci de ședințe, Tribunalul a examinat oportunitatea menținerii reclamantului în detenție. La fiecare dintre aceste audieri, acesta a dispus prelungirea detenției pe motiv că În ședința din 8 mai 2009, Tribunalul a invocat, de asemenea, riscul de evadare a reclamantului și riscul ca acesta din urmă să influențeze martorii. Argumentele reclamantului, întemeiate pe jurisprudența Curții, privind durata detenției provizorii au fost respinse de instanța care consideră că, în speță, durata detenției nu a depășit un termen rezonabil. Reclamantul a făcut apel la majoritatea acestor decizii. Apelurile sale au fost respinse de tribunalul departamental din Bistrița-Năsaud. 12. Reclamantul a contestat, de asemenea, dispozițiile Codului de procedură penală (denumit în continuare "CPP") în temeiul căruia detenția sa era prelungită. printr-o decizie din 2 noiembrie 2010, Curtea Constituțională l-a decăzut. La cererea reclamantului împotriva ultimei decizii de prelungire, pronunțată la 7 februarie 2011 de către instanță (punctul 10 de mai sus), a fost primită printr-o decizie din 16 februarie 2011 a instanței departamentale. Tribunalul departamental a considerat că măsura nu mai era justificată și, prin urmare, a ordonat eliberarea reclamantului, cu obligația de a nu părăsi țara. 14. La 14 noiembrie 2011, instanța l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de șase ani de închisoare pentru infracțiunile de care era acuzat. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 15. Dispozițiile relevante ale CPP privind luarea în custodie publică și reținerea provizorie sunt rezumate în hotărârea Creanga c. România [GC], nr. 29226/03, § 58, 23 februarie 2012. 5 alin. (3) din Convenție, astfel cum a fost formulat în părțile sale relevante în speță Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure încuviințarea celui care a făcut-o. Cu privire la admisibilitatea 17. Constatând că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și că nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea declară că este admisibil. Pe fond 18. Reclamantul susține că autoritățile nu au justificat în mod corespunzător motivele pentru care au considerat că este necesar să îl mențină în detenție provizorie timp de aproape doi ani și nouă luni 19. Guvernul arată că reclamantul a omis să facă apel la anumite decizii de prelungire a detenției și, prin urmare, consideră că perioada cuprinsă între deciziile necontestate ar trebui să fie scăzută din perioada totală a detenției provizorii 20. În orice caz, subliniind complexitatea cauzei, numărul victimelor, recidiva și necesitatea de a menține ordinea publică, guvernul consideră că instanțele naționale au justificat în mod corespunzător și suficient necesitatea prelungirii detenției provizorii a reclamantului. 21. În ceea ce privește perioada de detenție provizorie care trebuie luată în considerare din perspectiva articolului 5 alineatul (3) din convenție, Curtea amintește că, având în vedere frecvența cu care instanțele interne au pronunțat cu privire la detenția provizorie, nu se poate reproșa reclamantului că nu a introdus o acțiune împotriva fiecăreia dintre hotărârile pronunțate în această privință (a se vedea Simon c. România, 34945/06, § 33, 1 iulie 2014, și, mutatis mutandis, Gonța c. România, n 38494/04, § 53, 1 octombrie 2013. În speță, reclamantul a contestat majoritatea acestor decizii (punctul 11 de mai sus). Prin urmare, Curtea constată că, în sensul articolului 5 alineatul (3) din convenție, detenția reclamantului a început la 22 mai 2008 (punctul 6 de mai sus) și s-a încheiat la 16 februarie 2011 (punctul 13 de mai sus). Prin urmare, aceasta a durat doi ani, opt luni și douăzeci și patru de zile. 22. Curtea face trimitere la principiile generale aplicabile în materie expuse în Hotărârea Buzadji c. Republica Moldova ([GC], n 23755/07, §§ 84-102, 5 iulie 2016).În această hotărâre, Curtea a statuat că obligaia magistratului de a prezenta motive pertinente și suficiente în sprijinul privării de libertate Curtea ia notă de faptul că arestarea provizorie a reclamantului a fost prelungită între 22 mai și 11 septembrie 2008 în scopul anchetei (punctul 7 de mai sus). În special, la cererea Parchetului, Tribunalul a considerat că această prelungire era necesară pentru a se putea verifica participarea reclamantului la comiterea altor jafuri. Curtea admite că, în circumstanțele cauzei, aceste motive puteau fi considerate relevante și suficiente pentru a justifica luarea și prelungirea măsurii la începutul anchetei 24. Cu toate acestea, trebuie să se constate că, la 8 septembrie 2008, la data trimiterii reclamantului în fața instanței, ancheta privind Parchetul a fost finalizată și că toate probele aflate în întreținere fuseseră colectate și depuse la dosar (punctul 8 de mai sus). September 2008, Tribunalul a prelungit de 20 de ori detenția provizorie a reclamantului, continuând să se refere în mod repetat și stereotip la existența unor indicii și a unor dovezi solide că [reclamantul] a săvârșit infracțiunile care i-au fost reproșate (punctul 9 de mai sus) și persistența motivelor care au justificat luarea măsurii (punctul 10 de mai sus 25). Presupunând că tribunalul s-a referit implicit la tulburarea ordinii publice pe care eliberarea reclamantului ar fi putut să o provoace, Curtea constată că nu a explicat în ce mod eliberarea, ca atare, la mai mult de doi ani de la rejudecare în instanță a persoanei vizate, ar fi avut ca efect perturbarea ordinii publice (a se vedea mutatis mutandis Begu c. România, 20448/02, § 86, 15 martie 2011 și Lauruc România, n 34236/03, § 79-81, 23 aprilie 2013). În această privință, Curtea amintește că riscul de tulburare a ordinii publice scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice pentru a justifica persistența motivelor detenției (Leontiuc c. România, 44302/10, § 77, 4 decembrie 2012). 26. Desigur, în lacul din 8 mai 2009, tribunalul a citat riscul de evadare sau de subornizare a martorilor (punctul 10 de mai sus). Cu toate acestea, Curtea constată că instanța sa este limitată să menționeze în hotărârea sa aceste criterii, prevăzute de CPP, pentru a prelungi detenția, fără a preciza modul în care acestea intrau în joc în mod concret în cazul reclamantului. În această privință, în afară de absența, la data deciziei în cauză, a faptului că reclamantul avea dreptul să se sustrage de la justiție sau de la martori, Curtea subliniază că ancheta era încheiată și că elementele relevante fuseseră deja colectate. 27. Prin urmare, Curtea consideră că invocarea abstractă a unui risc de evadare sau de subornizare a martorilor nu poate depăși lipsa unei motivări concrete întemeiate pe fapte legate de persoana reclamantului, pe existența unei amenințări la adresa ordinii publice sau pe orice alt motiv conform jurisprudenței Curții (a se vedea mutatis mutandis, Lauruc, citată anterior, punctul 82). 28. În aceste circumstanțe, Curtea concluzionează că nu există motive pertinente și suficiente pentru a prelungi privarea de libertate a reclamantului până la 16 februarie 2011. Având în vedere această concluzie, Curtea consideră că nu este necesar să se verifice în plus dacă autoritățile naționale au acordat o atenție specială continuării procedurii (a se vedea mutatis mutandis) Simon, menționat anterior, § 43). 29. În consecință, a avut loc o încălcare a art. 5 alin. (3) din Convenție. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 30. Pe langa art. 5 alin. (1) și 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul declară că arestarea sa era ilegală și că procedura care a dus la condamnarea sa a fost inechitabilă. Această cerere fiind introdusă la 9 decembrie 2010, motivul întemeiat pe presupusa ilegalitate a plasării sale în detenție este întârziat. 32. În ceea ce privește caracterul echitabil al procedurii, Curtea amintește că echitatea procedurii este apreciată în vederea întregii proceduri. Cu toate acestea, reclamantul nu și-a adus în discuție Õ și nu a furnizat informații cu privire la rezultatul procedurii. 33. 33. Prin urmare, această parte a cererii ar trebui respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatele (1), (3) și (4) din Convenție. III. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se șteargă că sunt imprecise consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care a încălcat, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 35. Recurentul nu a prezentat nicio cerere de satisfacție echitabilă în termenul stabilit de Curte. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să se pronunțe în această privință. PE CESIFICARE, CURȚIA, LA Într-un an, se pronunță rejudecarea admisibilă cu privire la t ă ț ii prevăzute la art. 5 alin. (3) din Convenție, și inadmisibilă pentru surplusul menționat că a existat o încălcare a art. 5 alin. (3) din Convenție. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 februarie 2017, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2017-04-25
0,96
GABREA ET AUTRES c. ROUMANIE
QUATRIÈME SECTION DÉCISION Requête n o 51157/10 Nicolae-Cătălin GABREA et autres contre la Roumanie La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 25 avril 2017 en un comité composé de : Paulo Pinto de Albuquerque
CtEDO 2017-01-17
0,96
AFFAIRE CRĂIȚĂ c. ROUMANIE
QUATRIÈME SECTION AFFAIRE CRĂIŢĂ c. ROUMANIE (Requête n o 41773/09) ARRÊT STRASBOURG 17 janvier 2017 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Crăiţă c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (q
CtEDO 2018-10-30
0,95
AFFAIRE HĂNȚESCU c. ROUMANIE
QUATRIÈME SECTION AFFAIRE HĂNȚESCU c. ROUMANIE (Requête n o 22181/15) ARRÊT STRASBOURG 30 octobre 2018 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Hănțescu c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homm
CtEDO 2017-12-05
0,95
AFFAIRE BORȘAN c. ROUMANIE
QUATRIÈME SECTION AFFAIRE BORȘAN c. ROUMANIE (Requête n o 25228/09) ARRÊT STRASBOURG 5 décembre 2017 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Borșan c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (q
CtEDO 2016-07-05
0,95
AFFAIRE ȘERBAN c. ROUMANIE
QUATRIÈME SECTION AFFAIRE ŞERBAN c. ROUMANIE (Requête n o 29453/07) ARRÊT STRASBOURG 5 juillet 2016 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire Şerban c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (qu
Sursă