Comunicat la 16 martie 2017 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 60266/14 Igor SPIROVSKI și Irena SPIROVSKA împotriva fostei Republici Iugoslave a Macedoniei depusă la 21 august 2014 DECLARAREA FACTELOR Reclamanții, dl Igor Spirovski și dna Irena Spirovska, sunt resortisanți macedoneni născuți în 1960 și trăiesc în Skopje. La 21 februarie 2012, reclamanții au depus o plângere penală privată ( δриватна кривиδна туδа ) împotriva G.N. și G.C., care a afirmat difamarea ( клевета ) în temeiul articolului 172 1 din Codul penal. Acuzația a fost depusă în legătură cu o acuzație formulată de către inculpați într-o cerere scrisă prezentată autorităților municipale care solicită anularea permisului de construcție al reclamanților. De asemenea, reclamanții au prezentat o cerere de compensare în ceea ce privește prejudiciile morale în valoare de 1.000.000 de denari macedoneni (MKD) fiecare. La 23 aprilie 2012, Tribunalul de Primă Instanță de la Skopje ( ) a susținut plângerea și le-a ordonat să plătească o amendă. Curtea a confirmat în continuare dreptul reclamanților la compensare. Cu toate acestea, a hotărât că suma acestei compensații ar trebui stabilită într-o hotărâre suplimentară, în conformitate cu art. 102 din Legea privind decizia penală ( им се досудува основа на имотно равното варарате La 9 noiembrie 2012, în cadrul reformei legislative care decriminează infracțiunile referitoare la chestiuni de onoare și reputație, Parlamentul a modificat Codul Penal și a eliminat infracțiunile de difamare din sfera dreptului penal. art. 7 din Legea privind modificările Codului Penal („акон” Gazettele Oficiale nr.142/2012 – denumită în continuare „Legea amendamentelor” prevede că, cu intrarea în vigoare a amendamentelor legislative menționate mai sus, executarea tuturor condamnărilor și a indemnizațiilor în ceea ce privește infracțiunile penale împotriva onoarei și reputației. În același timp, Actul privind răspunderea civilă pentru insult și difamă ( La 5 decembrie 2012, a fost pronunțată o cerere civilă împotriva G.N. și G.C. în temeiul Legii privind răspunderea civilă. Acestea au susținut că responsabilitatea acuzaților pentru difamarea a fost stabilită în cadrul procedurii penale prin hotărârea finală a Tribunalului de Primă Instanță de Skopje din 23 aprilie 2012. Prin aceeași hotărâre finală, instanța penală a permis cererea lor de compensare. Cu toate acestea, aceasta a lăsat chestiunea privind cuantumul compensației să fie stabilită într-o hotărâre suplimentară. Ca urmare a intervenției legislative ulterioare, suma compensației care trebuie plătită – chiar dacă cererea pentru această compensație a fost permisă de hotărârea finală a unei instanțe penale – a rămas nedeterminată. Reclamanții au solicitat ca o instanță civilă să stabilească suma compensației care urmează să fie plătită și să depună cereri separate pentru prejudiciu moral în valoare de 180.000 MKD per solicitant. La 8 iulie 2013, Tribunalul de Primă Instanță a respins cererile reclamanților ca fiind nefondat. Acesta a respins argumentele reclamanților că fondurile cererii lor au fost determinate în cadrul procedurii penale, în baza articolului 7 din Legea privind amendamentele. Acesta a susținut, de asemenea, că declarația încurcată dată de inculpați în cererea lor către autoritățile municipale, care în temeiul legislației anterioare au fost considerate drept infracțiunile penale de difamare, nu ar fi suficientă pentru a stabili răspunderea acuzaților în temeiul noului regim de răspundere civilă. Curtea, care se bazează pe art. 10 alineatul (1) din Legea privind răspunderea civilă, a concluzionat că acuzații nu sunt responsabile de difamare, deoarece declarația impugnată a fost formulată în cadrul procedurii judiciare. Acestea s-au plâns că instanța de primă instanță a încălcat drepturile lor de proprietate, astfel cum sunt garantate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenție, deoarece a respins reclamația lor de compensare, chiar dacă dreptul lor la compensare a fost deja stabilit prin hotărârea finală din partea instanței penale. În plus, au plâns că instanța de primă instanță a aplicat în mod incorect Legea privind răspunderea civilă în respingerea cererii. La 2 aprilie 2014, Curtea de Apel a respins apelul reclamanților și a susținut hotărârea de primă instanță. Acesta a reiterat concluziile instanței de primă instanță cu privire la efectul articolului 7 din Legea privind modificările cu privire la suspendarea punerii în aplicare a sancțiunilor și a cererilor de compensare cu privire la infracțiunile penale împotriva onoarei și reputației. Curtea de a doua instanță a susținut, de asemenea, că, în temeiul Legii privind răspunderea civilă, există motive de excludere a răspunderii acuzaților pentru difamare, având în vedere că declarația nerespectată a fost o exprimare a opiniei lor subjective și a fost dată în contextul procedurii administrative de protecție a drepturilor de proprietate ale acuzaților. Dispoziția relevantă a Actului de procedură penală – versiune consolidată ( δакон δа кривиδната δоста – δреδистен текст , Gazette Oficial nr.15/2005) se redă: „Călcul instanței decide asupra cererilor de compensare (2) atunci când instanța pronunță o hotărâre prin care acuzatul este condamnat [în cauză], decide pe deplin sau parțial pe orice reclamație de compensare. În cazul în care dovezile din cadrul procedurii penale nu constituie o bază suficientă pentru o decizie integrală sau parțială cu privire la cererea de compensare, și o încercare de a obține dovezi suplimentare ar prelungi injustificabil procedura penală, instanța va decide numai cu privire la fondul cererii („е досуди основот” ), sau va decide cu privire la fondul cererii și parțial pe suma [de atribuire]. În ceea ce privește suma [de atribuire] sau partea rămasă [de la aceasta], instanța va decide prin intermediul unei hotărâri suplimentare. În cazul în care suma cererii de compensare nu poate fi stabilită cu alte dovezi sau adăugat alte dovezi ar avea ca rezultat o întârziere semnificativă a procedurii, instanța va decide cu privire la suma cererii de compensare sau o parte a acesteia, într-o hotărâre suplimentară, care să asigure o justă satisfacție. Un recurs poate fi interzis împotriva [o astfel de] hotărâre suplimentară în termen de opt zile de la data primirii [a hotărârii suplimentare de către părți]. ...” Dispozițiile relevante ale Legii de modificare a Codului Penal („акон”) („акон „art. 172 „dificultate” [și] art. 173 „insultat” ... sunt eliminate din Codul Penal.” art. 7 „Cu o zi de intrare în vigoare a prezentei acte se menține aplicarea sancțiunilor sau a acordării de daune prin intermediul unei hotărâri finale privind infracțiunile penale împotriva onoarei și a reputației în temeiul titlului XVIII din Codul Penal (să rămână се Procedura penală sau civilă pentru infracțiunile penale împotriva onoarei și reputației în temeiul titlului XVIII din Codul Penal inițiat înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, dar care nu au fost încheiate, se menține. Un reclamant are dreptul să depună o cerere, cerând stabilirea răspunderii pentru insult sau difamare și pentru daune în temeiul legii, în termen de o lună de la primirea deciziei privind șederea procedurii. În ceea ce privește actele de insultă sau difamare care au avut loc înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, un reclamant poate iniția proceduri de răspundere și daune în temeiul legii în termen de trei luni de la data în care a aflat sau ar fi trebuit să afle despre comportamentul insultant sau actele difamatorii și identitatea persoanei care au cauzat prejudiciul [în cauză]. Astfel de proceduri pot fi instituite până la un an de la data în care s-a formulat declarația insultantă sau difamatorie.” Dispozițiile relevante ale Actului privind răspunderea civilă pentru insult și difamație ( δакон δа δраанска одפоворност δа навреда и клевета , Gazette Oficial nr. 143/2012) au citit: „Această lege reglementează răspunderea civilă pentru daunele cauzate onoarei și reputației unei persoane fizice sau juridice prin insult și difamare.” Secțiunea 8 „(1) O persoană este responsabilă pentru difamare dacă face declarații false care sunt datorită onoarei și reputației altor persoane, în fața unei terțe părți, cu intenția de a deteriora onoare și reputația acestei persoane, chiar dacă el a știut sau ar fi trebuit să știe că aceste declarații au fost false. ...” COMPLAINT Reclamanții se plâng, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că concedierea retrospectivă a dreptului lor determinat în cele din urmă să primească compensații pentru difamație a încălcat drepturile lor de proprietate. Întrebări aduse părților A existat o interferență cu bucuria pașnică de posesie a reclamanților, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? Dacă da, a fost această interferență în interesul public și în conformitate cu condițiile prevăzute de lege, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1? A impus reclamanților o sarcină individuală excesivă?
Communicated on 16 March 2017
Application no. 60266/14
Igor SPIROVSKI and Irena SPIROVSKA
against the former Yugoslav Republic of Macedonia
lodged on 21 August 2014
The applicants, Mr Igor Spirovski and Ms Irena Spirovska, are Macedonian nationals who were born in 1960 and live in Skopje.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
On 21 February 2012 the applicants lodged a private criminal complaint (
приватна кривична тужба
) against G.N. and G.C., alleging defamation (
клевета
) under Article 172
§
1 of the Criminal Code. The complaint was lodged in relation to an allegation made by the defendants in a written request submitted to the municipal authorities seeking the annulment of the applicants’ building permit. The allegation was that the applicants had committed a criminal offence by occupying property belonging to the defendants. The applicants also submitted a claim for compensation in respect of non-pecuniary damage in the amount of 1,000,000 Macedonian denars (MKD) each.
On 23 April 2012 the Skopje Court of First Instance (
Основен суд Скопје
) upheld the complaint and ordered them to pay a fine. The court further confirmed the applicants’ entitlement to compensation. However, it decided that the amount of that compensation should be determined in an additional judgment, in accordance with section 102 of the Criminal Proceedings Act (
им се досудува основата на имотно правното барање за надомест на штета за чија висина судот ќе одлучи со дополнителна пресуда
).
On 17 October 2012 the Skopje Court of Appeal (
Апелационен суд Скопје
) partially allowed an appeal by the defendants and imposed on them a suspended fine. It upheld the remaining part of the first-instance judgment, which thereby became final.
On 9 November 2012, as part of legislative reform decriminalising offences concerning matters of honour and reputation, Parliament amended the Criminal Code and removed the offence of defamation from the sphere of criminal law. Article 7 of the Criminal Code Amendments Act (
Закон за изменување и дополнување на Кривичниот Законик
, Official Gazette no.142/2012 – hereinafter “the Amendments Act”) provided that with the entry into force of the above-mentioned legislative amendments, the enforcement of all sentences and awards of compensation in respect of criminal offences against honour and reputation should be stayed.
At the same time the Act on Civil Liability for Insult and Defamation (
Закон за граѓанска одговорност за навреда и клевета
, Official Gazette no. 143/2012 – hereinafter, “the Civil Liability Act”) was enacted. It regulated the conditions governing civil liability for insult and defamation.
On 5 December 2012 the applicants lodged a civil claim against G.N. and G.C. on the basis of the Civil Liability Act. They argued that the defendants’ responsibility for defamation had been established within the framework of criminal proceedings by the final judgment of the Skopje Court of First Instance of 23 April 2012. By the same final judgment, that criminal court had allowed their compensation claim. However, it had left the question of the amount of compensation to be determined in an additional judgment. As a result of the subsequent legislative intervention, the amount of compensation to be paid – even though the claim for that compensation had been allowed by the final judgment of a criminal court – had remained undetermined. The applicants requested that a civil court determine the amount of compensation to be paid and lodged separate claims for non-pecuniary damages in the amount of MKD 180,000 per applicant.
On 8 July 2013 the Skopje Court of First Instance dismissed the applicants’ claims as ill-founded. It dismissed the applicants’ arguments that the merits of their claim had been determined in the criminal proceedings, relying on Article 7 of the Amendments Act. It further held that the impugned statement given by the defendants in their request to the municipal authorities, which under the previous legislation had been considered to constitute the criminal offence of defamation, would not suffice to establish the defendants’ liability under the new civil liability regime. The court, relying on section 10(1) of the Civil Liability Act, concluded that the defendants were not liable for defamation, as the impugned statement had been made within the context of court proceedings.
The applicants appealed against the first-instance judgment. They complained that the first-instance court had infringed their property rights, as guaranteed under Article 1 of Protocol No.1 of the Convention, because it had dismissed their compensation claim, even though their entitlement to compensation had already been established by the final judgment given by the criminal court. They further complained that the first-instance court had incorrectly applied the Civil Liability Act in dismissing their claim.
On 2 April 2014 the Skopje Court of Appeal dismissed the applicants’ appeal and upheld the first-instance judgment. It reiterated the first-instance court’s findings as to the effect of Article 7 of the Amendments Act with regard to the stay of the enforcement of sanctions and compensation claims in respect of criminal offences against honour and reputation. The second-instance court also held that under the Civil Liability Act there were grounds for exclusion of the defendants’ liability for defamation, given that the impugned statement had been an expression of their subjective opinion and had been given within the context of administrative proceedings for the protection of the defendants’ property rights.
B.
Relevant domestic law
The relevant provision of the Criminal Proceedings Act – consolidated version (
Закон за кривичната постапка – пречистен текст
, Official Gazette no.15/2005) reads:
Section 102
“(1) A court shall decide on compensation claims.
(2) When the court delivers a judgment by which the accused is convicted on the charges [in question], it decides fully or partially on [any] compensation claim. If the evidence in the criminal proceedings does not provide a sufficient basis for a full or a partial decision on the compensation claim, and an attempt to secure additional evidence would unjustifiably prolong the criminal proceedings, the court will decide only on the merits of the claim (
ќе го досуди основот
), or it will decide on the merits of the claim and partially on the amount [to be awarded]. As regards the amount [to be awarded] or the remaining part [thereof], the court will decide by means of an additional judgment. If the amount of the compensation claim cannot be established with other evidence, or adducing other evidence would result in a significant delay in the proceedings, the court will decide on the amount of the compensation claim, or a part thereof, in an additional judgment, [thus] ensuring just satisfaction. An appeal may be lodged against [such an] additional judgment within eight days of the day of receipt [of the additional judgment by the parties].
...”
The relevant provisions of the Criminal Code Amendments Act (
Закон за изменување и дополнување на Кривичниот Законик
, Official Gazette no.142/2012) read:
Article 1
“Article 172 “defamation” [and] Article 173 “insult” ... are deleted from the Criminal Code.”
Article 7
“With a day of the entry into force of this Act the enforcement of sanctions or awarded damages by means of a final judgment in respect of criminal offences against honour and reputation under Title XVIII of the Criminal Code shall be stayed (
се запираат
).
Criminal or civil proceedings for criminal offences against honour and reputation under Title XVIII of the Criminal Code which were initiated before the entry into force of this law, but which have not been completed, shall be stayed. A claimant is entitled to lodge a claim, seeking the determination of liability for insult or defamation and for damages under the law, within one month of receipt of the decision on the staying of the proceedings.
In respect of acts of insult or defamation which took place before the entry into force of this law, a claimant can institute proceedings for liability and damages under the law within three months of the day on which he found out or should have found out about the insulting behaviour or defamatory acts and the identity of the person that caused the damage [in question]. Such proceedings can be instituted up to one year after the day on which the insulting or defamatory statement was made.”
The relevant provisions of the Act on Civil Liability for Insult and Defamation (
Закон за граѓанска одговорност за навреда и клевета
, Official Gazette no. 143/2012) read:
Section 1
“This law regulates civil liability for damage caused to the honour and reputation of a natural or a legal person by insult and defamation.”
Section 8
“(1) A person is liable for defamation if he makes untrue statements which are detrimental to another person’s honour and reputation, before a third party, with the intent to damage that person’s honour and reputation, even though he knew or ought to have known that those statements were untrue. ...”
The applicants complain, under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, that the retrospective dismissal of their finally determined right to receive compensation for defamation violated their property rights.
1.
Has there been an interference with the applicants’ peaceful enjoyment of possession, within the meaning of Article 1 of Protocol No.1?
2.
If so, was that interference in the public interest and in accordance with the conditions provided by law, within the meaning of Article 1 of Protocol No.1? Did it impose an excessive individual burden on the applicants?