Fany Prestări Servicii S.R.L. împotriva României

CUARTA DECIZIE A SECȚIUNEI Nr. 26699/19 FANY PRESTĂRI SERVICII S.R.L. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 21 ianuarie 2025 în calitate de comitet al comitetului compus din: Jolien Schukking , Președintele Anja Seibert-Fohr , Sebastian Rădulețu , judecători și Simeon Petrovski, secretarul adjunct al secțiunii având în vedere: cererea (nu. 26699/19) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 25 aprilie 2019 de o societate română, Fany Prestări Servicii S.R.L.

(„societatea reclamantă”), care a fost înregistrată în 1991, a fost înscrisă în Cluj-Napoca și a fost reprezentată de dna Cadar, managerul său general care locuiește în Cluj-Napoca; Prin deliberare, hotărăște după cum urmează: OBIECTUL CAUZEI Cauza Cauza se referă la decizia instanțelor naționale de a retrage licența de transport a societății reclamante și la presupusul lor neremitere a hotărârilor finale compatibile, în presupusă încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția și la art. 6 din Convenția. Prin decizia nr. 424 din 23 decembrie 2013, în urma unei oferte publice, Consiliul județului Cluj a acordat societății reclamante o licență pentru administrarea unui serviciu de transport de pasageri pe trei rute.

Titularul licenței a fost autorizat să opereze pe aceste rute între 1 ianuarie 2014 și 30 iunie 2019. Societatea reclamantă a început să opereze în consecință. Prin o hotărâre finală din 10 februarie 2016, Curtea de Apel Cluj a permis o provocare depusă de Oficiul Cluj Prefect la 10 martie 2014 împotriva hotărârii nr. 424, care a anulat decizia și a invalidat licența corespunzătoare, din motive că, datorită unei erori administrative de către autoritățile, oferta publică a fost efectuată ilegal. În urma unei noi oferte publice care au fost organizate ca urmare a hotărârii menționate mai sus, prin hotărârea nr. 88 din 23 aprilie 2016, consiliul județului a acordat societății reclamante o licență proaspătă pentru cele trei rute.

Cu o hotărâre finală din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel a permis o contestație împotriva hotărârii nr. 88 – depusă la o dată neespecificată în 2016 de unul dintre concurenții societății reclamante în noua ofertă. Curtea a anulat decizia și a invalidat licența corespunzătoare, având în vedere că noua ofertă a fost efectuată ilegal de către autoritățile. În special, au ignorat faptul că hotărârea din februarie 2016 (a se vedea punctul 3 de mai sus) a invalidat licența de 2013 (a se vedea punctul 2 de mai sus) cu efect retroactiv și au utilizat informații incorecte la evaluarea unuia dintre criteriile care au fost esențiale pentru stabilirea ofertantului de succes pentru noua ofertă.

În urma unei trei oferte publice care au fost organizate în noiembrie 2018, consiliul județului a acordat licența de transport pentru cele trei rute (a se vedea punctul 2 de mai sus) concurentului societății reclamante menționat la alineatul (5). Concurentul în cauză a fost autorizat să opereze pe rutele între 1 decembrie 2018 și 30 iunie 2019. Cu toate acestea, la 31 iunie 2019. Decembrie 2018, această autorizație a fost prelungită până la 2 decembrie 2019 prin Legea nr. 328 privind modificările legislației privind transporturile. La 3 martie 2019 un contabil a elaborat un raport de experți comandat de societatea reclamantă, care a concluzionat că societatea reclamantă a pierdut 1.143.252 lei români (aproximativ 230.0300 euro) în profit între 1 decembrie 2018 și 2 decembrie 2019, având în vedere retragerea licenței sale.

Pierderea profitului a fost calculată pe baza profitului realizat de societatea reclamantă de operarea licenței între 1 mai 2016 și 31 noiembrie 2018. Societatea reclamantă s-a plâns în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că retragerea licenței sale pentru cele trei rute (a se vedea alineatele (2) și (5)-6 de mai sus) și pierderea ulterioară a profitului pe care l-ar fi putut câștiga de la exploatarea acestor rute de la 1 decembrie 2018 la 2 decembrie 2019 au constituit o încălcare a dreptului său la bucurarea pașnică a bunurilor sale.

De asemenea, în temeiul articolului 6 din Convenție, s-a plâns că hotărârile finale ale Curții de Apel din februarie 2016 și septembrie 2018 (a se vedea punctele 3 și 5 de mai sus) erau incompatibile între ele – încălcând prin urmare principiul certitudii juridice – deoarece, spre deosebire de aceasta din urmă, anteriora hotărâre a avut o importanță mai mare asupra interpretării formale a legii decât asupra intereselor părților la procedură. EVALUAREA TRIBUNALULUI ALLEGAT ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUIUI 1 AL PROTOCOLULUI nr. 1 LA CONVENȚIE Principiile generale privind dacă o persoană are o „poziție” sau o „așteptare legitimă” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 au fost stabilite în Kopecký v. Slovacia ([GC], nr. 44912/98, §§ 35 și 45-52, ECHR 2004-IX), Anheuser-Busch Inc.

c. Portugal ([GC], nr. 73049/01, §§§§§ 62-65, ECHR 2007-I) și BCR Banca pentru Locuințe S.A. c. România (dec.), nr. 4558/20, §§ 129-30, 5 decembrie 2023). 10. Societatea reclamantă a fost acordată licența de transport după ce a participat la oferte publice organizate de autoritățile naționale relevante în acest sens.

11. Nici unul dintre elementele de probă din caz nu sugerează că, la momentul cererii sale de participare la oferte publice, societatea reclamantă nu era conștientă (i) că legalitatea ofertelor și, în cele din urmă, a deciziilor care acordă licență ar putea fi contestată în instanță de către autorități și de către ceilalți participanți la oferte într-un termen legal și ar putea fi invalidată cu efect retroactiv ( ex tunc ) (a se vedea punctul 5 de mai sus) în cazul în care s-au constatat că acestea sunt ilegale sau (ii) faptul că legislația relevantă în vigoare în momentul respectiv nu conține nicio dispoziție care ar fi putut să-l facă să creadă că aceasta sau afacerile sale nu erau în condiții de consecință a provocărilor de succes.

Într-adevăr, societatea reclamantă nu a refuzat faptul că provocările aduse împotriva ofertelor publice și a deciziilor corespunzătoare în cauză (a se vedea alineatele (3) și (5) au fost prevăzute de lege și au respectat termenul legal menționat mai sus. De asemenea, nu a subliniat nici o dispoziție juridică care ar fi putut face afacerile sale incompatibile cu consecințele provocărilor de succes.

12. Prin urmare, societatea reclamantă trebuie să fi fost conștientă că toate operațiunile și câștigurile sale legate de licență și, în cele din urmă, capacitatea sa de a-și continua activitatea pe rutele în cauză și de a primi avantajele conexe depind de licența ofertelor publice și de deciziile care acordă licența relevantă, în absența cărora venitul generat de activitatea sa ar fi putut fi afectat cu efect imediat ( În plus, societatea reclamantă ar fi putut și ar fi trebuit să prevadă că, în cazul în care licența sa a fost invalidată, societatea ar pierde dreptul de a funcționa și ar fi forțată să participe la o nouă ofertă publică pentru a obține o licență proaspătă.

În hotărârile sale împotriva societății reclamante, Curtea de Apel a constatat că ofertele publice în care societatea reclamantă a participat și, în cele din urmă, licența în sine era ilegală din cauza greșelilor efectuate de autoritățile la efectuarea ofertelor (a se vedea alineatele (3) și (5) mai sus). Societatea reclamantă a contestat aceste constatări. Curtea de Apel și-a examinat argumentele în acest sens, ținând seama de interesele legitime ale tuturor părților implicate în oferte și le-a respins pe fond, furnizând motive care nu par arbitrare sau manifestamente nerezonabile.

Curtea reiterează că este sensibilă la natura subsidiară a rolului său și că, în cazul în care nu există dovezi de arbitrare, nu poate acționa ca instanță de a patra instanță și reexaminează alegerile instanțelor interne referitoare la interpretarea dispozițiilor juridice și a incoerentelor care ar putea avea ca rezultat, și nici să intervină, chiar în cazul în care au existat, după cum pretinde societatea reclamantă la punctul 8 de mai sus, hotărâri conflictive ale instanței judiciare.

Prin urmare, chiar dacă interpretarea efectuată de instanța internă relevantă nu a fost favorabilă societății reclamante, efectele unei astfel de interpretații nu pot fi considerate, în sine, incompatibile cu Convenția (a se vedea BCR Banca pentru Locuințe S.A., citată mai sus, § 137). Având în vedere cele de mai sus, nu s-a putut afirma că, în circumstanțele specifice ale cazului, societatea reclamantă ar fi putut aștepta că presupusul său drept de licență și, în cele din urmă, capacitatea sa de a continua să își desfășoară activitatea și de a beneficia de avantajele corespunzătoare nu ar putea fi pusă la îndoială sau ar fi fost suficient de stabilită pentru a fi considerată un „activ” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția.

17. În ceea ce privește presupusa pierdere a profitului societății reclamante de la 1 decembrie 2018 la 2 decembrie 2019 (a se vedea punctul 7 de mai sus), Curtea reiterează că veniturile viitoare nu pot fi considerate drept „poședințe” cu excepția cazului în care a fost deja câștigat sau este cu siguranță achiziționat (a se vedea Anheuser-Busch Inc. , citat . § 64. Venitul reclamat de către solicitanți nu a fost de fapt câștigat, nici nu se poate susține că a fost cu siguranță plătită având în vedere concluziile hotărârii Curții de Apel din 20 septembrie 2018 privind efectul retroactiv al hotărârii din 10 februarie 2016 (a se vedea punctul 5 mai sus). 18. Prin urmare, Curtea constată că societatea reclamantă nu a avut o așteptare legitimă în ceea ce privește afirmația sa în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

ARTICOLUL 6 ALEGAT DE CONVENȚIE 19. Curtea a examinat plângerea depusă de societatea reclamantă în temeiul articolului 6 din Convenție (a se vedea punctul 8 de mai sus). Cu toate acestea, având în vedere tot materialul în posesia sa și concluziile sale din punctele 14-15 de mai sus, și în măsura în care intră sub jurisdicția sa, Curtea constată că plângerea în cauză nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Rezultă că această parte a cererii este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.

Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 13 februarie 2025. Simeon Petrovski Jolien Schukking Președintele adjunct al grefierului

FOURTH SECTION

DECISION Application no. 26699/19

FANY PRESTĂRI SERVICII S.R.L.

against Romania The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 21 January 2025 as a Committee composed of: Jolien Schukking , President , Anja Seibert-Fohr, Sebastian Rădulețu , judges , and Simeon Petrovski, Deputy Section Registrar , Having regard to: the application (no. 26699/19) against Romania lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 25 April 2019 by a Romanian company, Fany Prestări Servicii S.R.L. (“the applicant company”), which was registered in 1991, is based in Cluj-Napoca and was represented by Ms L. Cadar, its general manager residing in Cluj-Napoca; Having deliberated, decides as follows:

SUBJECT MATTER OF THE CASE

1. The case concerns the national courts’ decision to withdraw the applicant company’s transport licence and their alleged failure to hand down compatible final judgments, in alleged violation of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention and of Article 6 of the Convention. 2 . By decision no. 424 of 23 December 2013, following a public tender, the Cluj County Council granted the applicant company a licence to run a passenger transport service on three routes. The holder of the licence was authorised to operate on those routes from 1 January 2014 to 30 June 2019. The applicant company started operating accordingly.

3 . By a final judgment of 10 February 2016, the Cluj Court of Appeal allowed a challenge lodged by the Cluj Prefect’s Office on 10 March 2014 against decision no. 424. It set aside the decision, and invalidated the corresponding licence, on the grounds that owing to an administrative error by the authorities the public tender had been conducted unlawfully. 4 . Following a new public tender that was organised as a consequence of the above-mentioned judgment, by decision no. 88 of 23 April 2016, the county council granted the applicant company a fresh licence for the three routes. 5 . By a final judgment of 20 September 2018, the Court of Appeal allowed a challenge against decision no. 88 – lodged on an unspecified date in 2016 by one of the applicant company’s competitors in the new tender.

The court set aside the decision, and invalidated the corresponding licence, on the grounds that the new tender had been conducted unlawfully by the authorities. In particular, they had ignored the fact that the judgment of February 2016 (see paragraph 3 above) had invalidated the 2013 licence (see paragraph 2 above) with retroactive effect and had used incorrect information when assessing one of the criteria that had been essential for establishing the successful bidder for the new tender. 6 . Following a third public tender that was organised in November 2018, the county council granted the transport licence for the three routes (see paragraph 2 above) to the applicant company’s competitor referred to in paragraph 5 above.

The competitor in question was authorised to operate on the routes from 1 December 2018 to 30 June 2019. Nonetheless, on 31 December 2018 that authorisation was extended until 2 December 2019 by Law no. 328 on amendments to transport legislation. 7 . On 3 March 2019 an accountant produced an expert report commissioned by the applicant company, which concluded that the applicant company had lost 1,143,252 Romanian lei (an estimated 230,030 euros) in profit between 1 December 2018 and 2 December 2019 on account of the withdrawal of its licence.

The loss of profit was calculated on the basis of the profit made by the applicant company from operating the licence between 1 May 2016 and 31 November 2018. 8 . The applicant company complained under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that the withdrawal of its licence for the three routes (see paragraphs 2 and 5-6 above) and the subsequent loss of profit that it could have earned from operating those routes from 1 December 2018 to 2 December 2019 constituted a violation of its right to the peaceful enjoyment of its possessions. It also complained under Article 6 of the Convention that the final judgments of the Court of Appeal of February 2016 and September 2018 (see paragraphs 3 and 5 above) were incompatible with each other – thereby violating the principle of legal certainty – because the former judgment, unlike the latter, had placed greater weight on a formal interpretation of the law than on the interests of the parties to the proceedings.

THE COURT’S ASSESSMENT

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 TO THE CONVENTION

9. The general principles as to whether a person has a “possession” or a “legitimate expectation” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 were set out in Kopecký v. Slovakia ([GC], no. 44912/98, §§ 35 and 45-52, ECHR 2004-IX), Anheuser-Busch Inc. v. Portugal ([GC], no. 73049/01, §§ 62-65, ECHR 2007-I) and BCR Banca pentru Locuințe S.A. v. Romania ((dec.), no. 4558/20, §§ 129-30, 5 December 2023). 10. The applicant company was granted the transport licence after it had taken part in public tenders organised by the relevant national authorities to that effect.

11. None of the evidence in the case file suggests that at the time of its application to participate in the public tenders, the applicant company was unaware (i) that the lawfulness of the tenders and ultimately of the decisions granting the licence could be challenged in court by the authorities and by the other participants in the tenders within a statutory time-limit and could be invalidated with retroactive effect ( ex tunc ) (see paragraph 5 above) if they were found to be unlawful or (ii) that the relevant legislation in force at the time contained no provisions that could have led it to believe that it or its business were impervious to the consequences of successful challenges. Indeed, the applicant company has not denied that the challenges brought against the public tenders and the corresponding decisions in question (see paragraphs 3 and 5 above) were provided for by law and complied with the above-mentioned statutory time-limit.

Also, it has not pointed to any legal provisions that could have potentially made its business impervious to the consequences of successful challenges. 12. Therefore, the applicant company must have been aware that all its operations and gains related to the licence and, ultimately, its ability to continue operating its business on the routes in question and to receive the related advantages depended on the lawfulness of the public tenders and of the decisions granting the relevant licence, in the absence of which the income generated by its business could have been affected with immediate effect ( ex nunc ) (see paragraphs 6-7 above). 13. Moreover, the applicant company could and should have foreseen that in the event that its licence was invalidated, the company would lose its right to operate and would be forced to participate in a new public tender in order to obtain a fresh licence.

14 . In its judgments against the applicant company, the Court of Appeal found that the public tenders in which the applicant company had participated and ultimately the licence itself were unlawful because of mistakes made by the authorities when conducting the tenders (see paragraphs 3 and 5 above). The applicant company challenged those findings. The Court of Appeal examined its arguments in this regard by taking into account the legitimate interests of all the parties involved in the tenders and dismissed them on the merits by providing reasons which do not appear arbitrary or manifestly unreasonable.

15 . The Court reiterates that it is sensitive to the subsidiary nature of its role and that, where there is no evidence of arbitrariness, it cannot act as a court of fourth instance and review the choices of the domestic courts concerning the interpretation of legal provisions and the inconsistencies that may result, nor intervene, even where there have been – as alleged by the applicant company in paragraph 8 above – conflicting court decisions. Therefore, even though the interpretation made by the relevant domestic courts was unfavourable to the applicant company, the effects of such an interpretation cannot be regarded, in itself, as incompatible with the Convention (see BCR Banca pentru Locuințe S.A.

, cited above, § 137). 16. In the light of the above, it could not be said that, in the particular circumstances of the case, the applicant company could have expected that its presumed entitlement to the licence and, ultimately, its ability to continue running its business and enjoying the corresponding advantages could not be called into question or was sufficiently established to be regarded as an “asset” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. 17. As to the applicant company’s alleged loss of profit from 1 December 2018 to 2 December 2019 (see paragraph 7 above), the Court reiterates that future income cannot be considered to constitute “possessions” unless it has already been earned or is definitely payable (see Anheuser-Busch Inc.

, cited above, § 64). The income claimed by the applicants has not actually been earned. Neither can it be argued that it was definitely payable given the findings of the Court of Appeal’s judgment of 20 September 2018 on the retroactive effect of the judgment of 10 February 2016 (see paragraph 5 above). 18. Accordingly, the Court finds that the applicant company did not have a legitimate expectation in respect of its claim under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. It follows that this part of the application is incompatible ratione materiae with the provisions of the Convention and the Protocols thereto and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention.

ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION

19. The Court has examined the complaint submitted by the applicant company under Article 6 of the Convention (see paragraph 8 above). However, having regard to all the material in its possession and to its findings in paragraphs 14-15 above, and in so far as it falls within its jurisdiction, the Court finds that the complaint in question does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or the Protocols thereto. It follows that this part of the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 and must be rejected pursuant to Article 35 § 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 13 February 2025. Simeon Petrovski Jolien Schukking Deputy Registrar President