SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 7115/15 Gaetan SABADIE împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 23 mai 2017 într-un comitet compus din Mārti 368/š Mits, președinte, André Potocki, Latif Hüseynov, judecători, și Anne-Marie Dougin, graffière de section f.f., având în vedere cererea formulată anterior la 2 februarie 2015, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, domnul Gaetan Sabadie, este un resortisant francez născut în 1948 și rezident în Carcassonne. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul F. Fabre, care locuiește în Saint-Geniès des Mourgues. Guvernul francez ( a fost reprezentat în fața Curții de către domnul F. Fabre, care își are reședința în Saint-Geniès des Mourgues. a fost reprezentat de agentul său, F. Alabrune, director al afacerilor juridice la Ministerul Afacerilor Externe. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 7 septembrie 1993, Tribunalul de Mare Instanță din Carcassonne a inițiat o procedură simplificată de redresare judiciară în ceea ce îl privește pe solicitant, un operator agricol, la cererea Mutabilității Sociale Agricole. La 16 noiembrie 1993, Tribunalul a pronunțat lichidarea judiciară a reclamantului. În 2000 și 2002, reclamantul a solicitat de două ori încheierea lichidării judiciare. Vicepreședintele Tribunalului i-a răspuns prin scrisorile din 13 decembrie 2000 și 28 februarie 2002 că încheierea procedurii implică vânzarea prealabilă a proprietății familiale în subdiviziuni. La 14 ianuarie 2003, încetarea contractului de închiriere rurală al reclamantului, pe care părinții săi i l-au acordat în timpul vieții, a fost pronunțată printr-o ordonanță a judecătorului comisar și expulzarea sa a fost ordonată. La 1 septembrie 2003, această ordonanță a fost confirmată de instanță. În martie 2008, Tribunalul a dispus vânzarea proprietății familiale în subdiviziuni, care a fost confirmată de instanța de judecată la 13 octombrie 2009, până în prezent, procedura de lichidare judiciară este în continuare pendinte. GRIFS Invochou la art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii de lichidare judiciară pronunțată împotriva sa. Invocând art. 13 coroborat cu art. 6 alin. (1) din Convenție, el se plânge de faptul că persoana respectivă este obligată să acționeze în justiție pentru a angaja răspunderea statului din cauza duratei excesive a procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 13 Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Potrivit reclamantului, durata procedurii nu îndeplinește cerința termenului rezonabil 6 alin. (1) din Convenție și nu dispune de o cale de atac eficientă, deoarece nu poate exercita o acțiune în răspundere împotriva statului. Curtea amintește că, în urma unei hotărâri a camerei comerciale a Curții de Casație, la 16 decembrie 2014, care a retrăit jurisprudența judecând că un debitor la lichidare poate acționa în temeiul articolului L. 141-1 din Codul privind organizarea judiciară în temeiul drepturilor sale proprii pentru a se plânge de durata procedurii de lichidare, reclamanții dispun de o cale de atac eficientă pentru a redresa litigiul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție din ianuarie 2015 (Poulain c. Franța (dec.), nr 16470/15, 21 martie 2017). Prin urmare, art. 6 trebuie respins pentru a nu epuiza căile de atac interne, iar art. 13 trebuie să fie considerat în mod vădit nefondat, în temeiul articolului 1, 3 litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Anne-Marie Dougin Mārtićš Mits Grefier adjunct f.f. Președinte
Requête n
o
7115/15
Gaetan SABADIE
contre la France
La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 23 mai 2017 en un comité composé de
:
Mārtiņš Mits,
président,
André Potocki,
Lәtif Hüseynov,
juges,
et de Anne-Marie Dougin,
greffière adjointe de section f.f.
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 février 2015,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Gaetan Sabadie, est un ressortissant français né en 1948 et résidant à Carcassonne. Il a été représenté devant la Cour par M.
le Gouvernement
») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 7 septembre 1993, le tribunal de grande instance de Carcassonne ouvrit une procédure simplifiée de redressement judiciaire à l’égard du requérant, exploitant agricole, sur requête de la Mutualité sociale agricole.
Le 16 novembre 1993, le tribunal prononça la liquidation judiciaire du requérant.
En 2000 et 2002, le requérant demanda à deux reprises la clôture de la liquidation judiciaire. Le vice-président du tribunal lui répondit, par lettres des 13 décembre 2000 et 28 février 2002, que la clôture de la procédure impliquait la vente préalable de la propriété familiale en indivision.
Le 14 janvier 2003, la résiliation du bail rural du requérant, que ses parents lui avaient consenti de leur vivant, fut prononcée par une ordonnance du juge commissaire et son expulsion fut ordonnée. Le 1
er
septembre 2003, cette ordonnance fut confirmée par le tribunal. La cour d’appel déclara l’appel du requérant irrecevable le 26 octobre 2004.
Le 11
mars 2008, le tribunal ordonna la vente de la propriété familiale en indivision, qui fut confirmée par la cour d’appel le 13 octobre 2009.
À ce jour, la procédure de liquidation judiciaire est toujours pendante.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure de liquidation judiciaire prononcée à son encontre.
Invoquant l’article 13 combiné avec l’article 6 § 1 de la Convention, il se plaint de l’impossibilité qui lui est faite d’agir en justice pour engager la responsabilité de l’État en raison de la durée excessive de la procédure.
Le requérant invoque une violation des articles
6
1.et 13 de la Convention, qui se lisent comme suit
:
Article 6 § 1
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 13
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Selon le requérant, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, et il ne dispose pas d’un recours effectif, faute de pouvoir exercer une action en responsabilité contre l’État.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
La Cour rappelle avoir jugé qu’à la suite d’un arrêt de la chambre commerciale de la Cour de cassation, en date du 16 décembre 2014, qui a opéré un revirement de jurisprudence en jugeant qu’un débiteur à la liquidation peut désormais agir sur le fondement de l’article L. 141-1 du code de l’organisation judiciaire au titre de ses droits propres pour se plaindre de la durée de la procédure de liquidation, les requérants disposent d’un recours effectif pour faire redresser le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention, et ce depuis janvier 2015 (
Poulain c. France
(déc.), n
o
16470/15, 21 mars 2017).
Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 6 doit être rejeté pour non
‑
épuisement des voies de recours internes, et que celui tiré de l’article 13 doit l’être comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
1, 3
a) et
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 15 juin 2017.
Anne-Marie Dougin
Mārtiņš Mits
Greffière adjointe f.f.
Président