LIVIU CONSTANTIN CONȚAC ET CONSTANTIN CONȚAC c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

23.05.2017

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

LIVIU CONSTANTIN CONȚAC ET CONSTANTIN CONȚAC c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)

HUDOC · oficial

Secțiunea a patra Cerere nr. 9781/13 și 17137/13 Liviu Constantin CONȚAC împotriva României și Constantin CONȚAC împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 23 mai 2017 într-un comitet compus din Vincent A. De Gaetano, președinte, Iulia Motoc, Marko Bošnjak, judecători și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate depuse la 1 februarie 2013, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA primului solicitant, dl Constantin Conțac (solicitarea nr. 17137/13), și al doilea reclamant, dl Liviu Constantin Conțetac (solicitarea nr. 9781/13), sunt resortisanți români născuți în 1945 și, respectiv, 1969 și reședinți în Botoșani. Al doilea reclamant este fiul primului solicitant. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul C.R. Mihailescu și X. A culminat, avocați la București și, respectiv, la Paris. Guvernul român ( C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La momentul faptelor, primul reclamant a fost consecutiv vicepreședintele și apoi președintele consiliului de departament al Botoșaniului ( În ceea ce privește cel de-al doilea reclamant, acesta era în fruntea conducerii departamentale a drumurilor și podurilor Botoșani (inclusiv DDRP mai puțin), organism subordonat CDB. Referirea în instanță a reclamanților printr-o rechiziționare din 25 iunie 2007, Parchetul a acuzat reclamanții și I.A. de faptul că a efectuat operațiuni financiare incompatibile cu atribuțiile lor (art. 12 litera (a) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea și reprimarea actelor de corupție) în perioada 2002-2006, precum și a operațiunilor de spălare de bani și le-a trimis la judecată pe acești șefi și l-a trimis pe primul reclamant în judecată pe șeful falsului în scris. În rechizitoriul său, Parchetul reproșa primul reclamant că a deținut funcții în CDB și că a fost, în aceeași perioadă, administratorul mai multor întreprinderi private. El a explicat că I.A., coincriminat, proprietar al unei alte întreprinderi private, a acceptat, în schimbul unei remunerații, să răspundă la licitațiile de achiziții publice organizate de DDRP și referitoare la contractele de întreținere a rețelei rutiere și că a câștigat aceste contracte prin intermediul informațiilor furnizate de cel de-al doilea reclamant. a preluat, de asemenea, un contract de întreținere a rețelei rutiere încheiat anterior de una dintre întreprinderile primului solicitant cu DDRP. În cele din urmă, a arătat că, în cadrul executării contractelor astfel atribuite, societatea I.A. închiria societăților gestionate de primul reclamant materialele necesare pentru întreținerea drumurilor. Prin hotărârea din 23 martie 2011, tribunalul județean din Brașov (inclusiv tribunalul județean departamental) i-a sesizat pe reclamanți și pe I.A. cu privire la toate acuzațiile. În acest sens, pe baza dispozițiilor legale în vigoare și în sine privind atribuțiile profesionale ale reclamanților, pe care le-a menționat nu a avut niciun raport de subordonare între primul și al doilea reclamant, DDRP nu fiind subordonată președintelui CDB, ci numai CDB ca organ colegial. De asemenea, acesta a subliniat faptul că, la 30 ianuarie 2004, primul reclamant și-a delegat funcțiile în ceea ce privește controlul DDRP asupra vicepreședintelui CDB. În plus, tribunalul departamental a considerat că documentele depuse la dosar și declarațiile martorilor audiați la dezbateri nu au permis să se concluzioneze că al doilea reclamant a furnizat informații care au permis I.A. să obțină licitații publice organizate de DDRP. Instanța departamentală consideră că nu putea fi imputată nici unei acțiuni ilicite celor doi reclamanți și că, în consecință, elementele care constituiau spălătoria de bani nu erau reunite, iar unul dintre aceste elemente fiind existența în prealabil a unei infracțiuni legate de banii obținuți în mod ilegal. Procesul în apel 10. Prin hotărârea din 25 ianuarie 2012, tribunalul de apel i-a condamnat pe reclamanții șefului activității financiare incompatibile cu atribuțiile lor și i-a condamnat pe I.A. pentru complicitate în comisia pentru încălcarea dreptului comunitar. De asemenea, l-a condamnat pe primul reclamant al șefului falsului în scris. În cele din urmă, ea a pronunțat relaxarea celor trei inculpați ai șefului spălării de bani. Ea i-a aplicat primului solicitant o pedeapsă de trei ani de închisoare cu suspendare, iar celui de-al doilea reclamant și I.A. o pedeapsă de doi ani și șase luni de închisoare cu suspendare. 13. În primul rând, instanța de apel a arătat că atribuțiile celor doi reclamanți au fost incompatibile cu realizarea operațiunilor financiare din 21 aprilie 2003, data intrării în vigoare a dispozițiilor legale relevante, până la 30 ianuarie 2004, data la care primul reclamant și-a delegat atribuțiile cu privire la DDRP vicepreședintele CDB (punctul 7 de mai sus). Comisia a remarcat că, în perioada menționată anterior, întreprinderea condusă de I.A. și-a asumat o serie de contracte de achiziții publice de către DDRP în urma unui acord prealabil al I.A. cu cei doi reclamanți și că mai multe contracte privind echipamentele necesare pentru întreținerea rețelei rutiere au fost încheiate ulterior de către I.A. 14. Curtea de apel și-a întemeiat raționamentul pe un număr mare de documente, pe o expertiză contabilă realizată la cererea tribunalului departamental, pe declarațiile reclamanților și pe cele pe care I.A. le-ar fi făcut în etapa de urmărire penală și în care ar fi recunoscut acordul prealabil cu cei doi reclamanți. În ceea ce privește acest ultim motiv de probă, Curtea de apel a constatat că, în fața instanței departamentale, I.A. și-a modificat declarațiile anterioare, indicând faptul că a făcut cunoștință cu primul reclamant în 2005-2006. Potrivit I.A., prima sa declarație în fața poliției judiciare a trebuit să fie respinsă de motivele pe care el era atunci în stare de ebrietate și pe care le aplicase tamponul întreprinderii sale pe declarația respectivă; în ceea ce privește noua sa declarație în fața procurorului, aceasta ar fi fost făcută sub amenințarea unei detenții provizorii. Instanța de apel a respins aceste declarații după ce a observat, pe de o parte, că scrisul care figurează în prima declarație nu era diferit de cel care figurează pe alte documente scrise de I.A. la momente cu privire la care nu a declarat că a fost în stare de ebrietate și, pe de altă parte, decât I.A. a avut obiceiul de a aplica tamponul companiei sale pe diverse documente, fără a fi necesar. În plus, potrivit documentelor din dosar, întreprinderea I.A. încheiase mai multe contracte cu întreprinderile primului solicitant înainte de 2005. Curtea de apel a respins declarațiile diverșilor martori audiați de tribunalul departamental cu privire la regularitatea atribuirii contractelor de achiziții publice de către DDPR, considerând că această întrebare nu era relevantă în cazul de față. 16. În cele din urmă, Comisia a considerat că condamnarea reclamanților de spălare de bani a încălcat principiul non bis in idem , considerând că această ultimă încălcare se confunda cu principala încălcare a dreptului comunitar repatriată reclamanților. Acțiunea în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție 17. Reclamanții, I.A. și Parchetul au format în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție ( La 25 ianuarie 2012, acuzații au negat că au comis faptele reproșate și au susținut că responsabilitatea de executare a tranzacțiilor financiare incompatibile cu atribuțiile lor era acoperită de prescripție. Primul reclamant a fost reprezentat de un avocat ales de un avocat, iar al doilea reclamant de doi avocați aleși de acesta. Cu ocazia ședinței din 24 septembrie 2012, reclamanții și I.A. au fost invitați să facă declarații cu privire la infracțiunile reproșate, însă aceștia s-au prevalat de dreptul lor de a păstra tăcerea. Prin hotărârea definitivă din 31 octombrie 2012, Înalta Curte i-a condamnat pe reclamanții șefului de spălare a banilor și I.A. al șefului complicității în comisia pentru această infracțiune. De asemenea, Comisia a confirmat condamnarea primului solicitant al șefului falsului în scris și a aplicat fiecăruia dintre solicitanți o pedeapsă de trei ani de închisoare fermă și I.A. o pedeapsă de trei ani de închisoare cu suspendare. În ceea ce privește încălcarea obligațiilor de executare a obligațiilor financiare incompatibile cu atribuțiile, Curtea Supremă a confirmat constatările de vinovăție ale reclamanților și ale I.A. de către instanța de apel, dar a considerat că faptele erau acoperite de prescripție. În primul rând, Curtea a indicat că aceasta constituia o încălcare distinctă a celei de realizare a operațiunilor financiare incompatibile cu atribuțiile, scopul dispozițiilor care sancționează aceste două persoane nu fiind același. Prin urmare, aceasta este imamă că nu ar putea exista în speță necunoașterea principiului non bis in idem În al doilea rând, pe baza documentelor prezentate la dosar, declarațiile inculpaților, precum și a unui raport financiar întocmit în etapa anchetei judiciare, Înalta Curte a considerat că elementele constitutive ale speculei de spălare de bani erau reținute în speță. Dreptul intern relevant 23. Dispozițiile relevante în speță ale Codului de procedură penală, în versiunea lor în vigoare la data faptelor, referitoare la competențele instanțelor judecătorești de apel și de recurs sunt descrise în cauza Găitanaru c. România 26082/05, § 17-18, 26 iunie 2012). GRIEF 24. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții susțin că nu au beneficiat de un proces echitabil. ÎN DREPT, în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură, Curtea consideră că, având în vedere similitudinea acestor cereri, este adecvat să se ia în considerare joncțiunea lor, în conformitate cu art. 42 alineatul (1) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții susțin că Înalta Curte, pentru a-i condamna penal pe șeful spălării banilor și pentru a anula deciziile anterioare, trebuia să reexamineze fondul acuzațiilor în fapt și în drept. Prin urmare, și având în vedere lipsa de administrare a probelor de către instanțele inferioare în ceea ce privește dreptul la liberă circulație și faptul că acestea au fost achitate numai din considerente de drept, acestea consideră că Înalta Curte ar trebui să administreze dovezile direct, oral și contradictoriu. Reclamanții susțin că martorii audiați de tribunalul departamental au fost doar în legătură cu dreptul de executare a tranzacțiilor financiare incompatibile cu atribuțiile și nu cu privire la dreptul de spălare a banilor. Ei Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 27. 2013), guvernul consideră că condamnarea reclamanților de spălare de bani se bazează în principal pe dovezi scrise. El susține că declarațiile martorilor au jucat un rol subsidiar și au fost în cele din urmă respinse de instanțele naționale; guvernul menționează, în sfârșit, că reclamanții au fost asistați de avocați la alegerea lor de-a lungul întregii proceduri și consideră că drepturile la apărare au fost respectate pe deplin. 28. Curtea ia notă mai întâi de faptul că reclamanții au beneficiat de o prescripție în ceea ce privește responsabilitatea de executare a unor operațiuni financiare incompatibile cu atribuțiile lor (punctul 20 de mai sus). Prin urmare, aceștia nu pot să își asume responsabilitatea pentru o persoană fizică sau juridică. 34 din Convenție, cu încălcarea dreptului lor la un proces echitabil în ceea ce privește acest cap de acuzare luat în nume propriu (a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis Mangano c. Italia (dec.), nr. 22410/07, 23 februarie 2010). Prin urmare, Curtea va ține seama de aprecierea pe care instanțele naționale au efectuat-o în ceea ce privește faptele care stau la baza executării obligațiilor financiare incompatibile numai în măsura în care aceste fapte au constituit o condiție prealabilă necesară pentru comisia de spălare a banilor (a se vedea punctul 9 de mai sus), pentru care reclamanții au fost în cele din urmă condamnați de Înalta Curte (punctul 19 de mai sus). Curtea amintește că admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele dreptului intern, că aceasta este, în principiu, instanțelor naționale pe care trebuie să le aprecieze elementele colectate de acestea și că misiunea care îi este încredințată prin convenție constă în a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I. În plus, chiar și în cazul în care instanța națională decide, în principiu, necesitatea sau oportunitatea de a cita un martor, circumstanțele excepționale pot determina Curtea să încheie în mod incompatibil cu art. 6 din neauzarea unei persoane ca martor (Bricmont c. Belgia, 7 iulie 1989, § 89, seria A n 158). 30. Curtea amintește, de asemenea, că, atunci când o instanță de judecată este obligată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procedurii, să decidă cu privire la aceste întrebări fără o apreciere directă a mărturiilor prezentate în persoană fie de pârâtul care susține că nu a comis actul care a făcut obiectul unei infracțiuni penale (a se vedea, printre alte exemple, Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, § 32, seria A n 134 Constantinescu c. România, n 28871/95, § 55, CEDH 2000-VIII Dondarini c. San Marino, n 50545/99, § 27, 6 iulie 2004; și Igual Coll c. Spania, n 37496/04, § 27, 10 martie 2009) fie de martorii care au depus mărturie în timpul procedurii (Găitanaru c. România, n 26082/05, § 34-35, 26 iunie 2012 Dan c. Moldova, 8999/07, §§ 30-35, 5 iulie 2011 ; și Hogea c. România , n 31912/04, §§ 52-54, 29 octombrie 2013). 31. În cele din urmă, Curtea amintește că a constatat deja în cauze similare că, în sistemul judiciar român așa cum era în vigoare la momentul faptelor, competența instanțelor sesizate cu o cale de atac (recurs) nu era limitată numai la chestiuni de drept (a se vedea, contrario Meftah și alții, precum Franța [GC], n 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 42, CEDO 2002 VII. Într-adevăr, Comisia a observat că procedura aplicabilă în acest cadru era o procedură completă care urma aceleași norme ca și o procedură pe fond și că instanța de apel putea decide, fie să confirme executarea reclamantului pronunțată de instana inferioară, fie să îl declare vinovat în urma unei informări complete a problemei vinovăiei sau a nevinovăției persoanei vizate, prin administrarea, dacă este cazul, a unor noi mijloace de probă ( România, nr. 53897/00, § 38, 8 martie 2007, Găitanaru, citată anterior, § 30, și Marius Dragomir c. România, n 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015). 32. În speță, Curtea subliniază că reclamanții se plâng în esență de faptul că au fost condamnați de către instanța de apel în lipsă a administrării probelor în mod oral, direct și contradictoriu, după ce au fost plătiți de instanțele anterioare pentru aceeași infracțiune. În această privință, Curtea constată că, în ceea ce privește atât partea de spălare a banilor în sine, cât și cea de executare a operațiunilor financiare incompatibile cu atribuțiile întreprinderilor care desfășoară activități financiare, care permit să se numească "dellegal" banii astfel obținuți, Înalta Curte și-a întemeiat verdictul de vinovăție pe documentele prezentate în dosar și pe declarațiile persoanelor acuzate în etape anterioare ale procedurii (punctul 22 de mai sus). Õ În primul rând, în ceea ce privește documentele prezentate în dosar, Curtea constată că reclamanții, reprezentați de avocați, au avut posibilitatea de a-și prezenta argumentele. În al doilea rând, declarațiile inculpaților la care se referă Curtea, Curtea arată că reclamanții și I.A. au fost invitate să facă declarații în fața acestei instanțe, însă au invocat dreptul lor de a păstra tăcerea (punctul 18 de mai sus). Curtea amintește că nici litera și nici spiritul articolului 6 din Convenția nr. 1 nu împiedică o persoană să renunțe de bunăvoie la garanțiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit (Kwiatkowska c. Italia (dec.), 52868/99, 30 noiembrie 2000).Cu toate acestea, pentru a intra în evidență din unghiul Convenției, o astfel de renunțare trebuie să fie stabilită fără echivoc și să se înconjoare cu un minim de garanții corespunzător gravitației sale. În plus, aceasta nu trebuie să se confrunte cu niciun interes public important (Håkansson și Sturesson c. Suedia, 21 februarie 1990, § 66, seria A n 171-A Sejdovic c. Italia [GC], n 56581/00, § 86, CEDO 2006-II ; și Hermi c. Italia [GC], n 18114/02, § 73, CEDH 2006-XII. În speță, Curtea consideră că recurentului, căruia i s-a oferit posibilitatea de a face declarații în fața Înaltei Curii, dar au renunțat în mod explicit la aceasta, nu i-ar putea reproșa acestei instanțe că nu le-a ascultat. 34. În plus, Curtea ia notă de faptul că instanța de departament (punctele 8 și 15 de mai sus) nu a prezentat elemente care să permită să se presupună că o nouă audiere a martorilor audiați de instanța de departament ar fi fost utilă în speță (a se vedea mutatis mutandis Nastastac. România (dec.), 80563/12, § 99, 18 noiembrie 2014).În orice caz, Curtea constată că credibilitatea acestor martori nu a fost niciodată pusă în discuție (a se vedea negativ Dan, citată anterior, § 32) și că instana de apel a considerat că problema regularității atribuirii contractelor de achiziii publice nu era relevantă în speță (punctul 15 de mai sus). 35. În concluzie, având în vedere procedura luată în considerare în ansamblu, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a dreptului reclamanților la un proces echitabil în sensul dispozițiilor articolului 6 alineatul (1) din convenție. 36. În consecință, se concluzionează că cererile sunt în mod vădit nefondate și că trebuie respinse, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, hotărăște să unească cererile Declară cererile inadmisibile. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 iunie 2017. Andrea Tamietti Vincent A. De Gaetano Grefier Adjunct Președinte