CtEDO 23.05.2017 Auto

PREDA c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
23.05.2017
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Irrecevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
PREDA c. ROUMANIE (CtEDO, 2017)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 13090/12 Eugen PREDA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 23 mai 2017 într-un comitet compus din Vincent A. De Gaetano, președinte, Iulia Mooc, Marko Bošnjak, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 7 februarie 2012, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Eugen Preda, este un resortisant român născut în 1976 și deținut la Focșani. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl R.A.D. Dumitrașcu, avocată la București. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează. Detenția provizorie a reclamantului printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul din 28 decembrie 2009, tribunalul departamental din București ( În această hotărâre, tribunalul departamental a arătat că reclamantul a fost acuzat de intrare prin efracție a armelor din depozitul unei secții militare, perturbând astfel în mod grav activitatea mai multor unități militare. Mai mult decât atât, a remarcat că au existat indicii puternice care să sugereze că reclamantul era în fruntea unui grup infracțional acuzat de comiterea infracțiunilor de trafic de droguri, de furt calificat și de încălcare a dispozițiilor legale referitoare la arme și muniție și a precizat că acesta a fost implicat într-o infracțiune în legătură cu care persoana în cauză a fost condamnată la închisoare mai mult de patru ani, condiție impusă de articolul respectiv. 148 din Codul de Procedură Penală, în vigoare la data la care au avut loc faptele pentru autorizație sau pentru prelungirea unei măsuri provizorii de detenție. Printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul din 13 ianuarie 2010, instanța de apel din București ( În această decizie, aceasta a confirmat existența unor suspiciuni rezonabile cu privire la răspunderea penală a reclamantului. În plus, aceasta a precizat că detenția provizorie a acestuia din urmă era necesară pentru buna desfășurare a urmăririlor penale, având în vedere complexitatea cauzei și numărul mare de acuzați. Prin hotărârea din 20 ianuarie 2010, tribunalul departamental, primind cererea de Parchet în acest sens, a prelungit arestarea provizorie a reclamantului pentru o perioadă de 30 de zile. În această decizie, el a constatat că, pe baza dovezilor colectate de Parchet, există indicii de natură să convingă un observator obiectiv că a comis faptele pentru care a fost urmărit, astfel cum prevede art. 143 din CPP. În plus, acesta a menționat că reclamantul a fost supus unei pedepse cu închisoarea mai mare de patru ani, o condiție impusă prin art. 148 din CPP în vigoare la momentul respectiv pentru a autoriza sau prelungi o măsură de detenție provizorie. printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul din 25 ianuarie 2010, Curtea de apel a respins acțiunea introdusă de recurent împotriva acestei hotărâri. În decizia respectivă, Comisia a considerat că motivele care au determinat arestarea provizorie a reclamantului și a coinculpaților săi erau în continuare necesare pentru buna desfășurare a urmăririi penale, având în vedere complexitatea cauzei și numărul mare de inculpați. Prin hotărârea din 18 februarie 2010, tribunalul departamental a prelungit din nou detenția provizorie a reclamantului pentru o perioadă de 30 de zile, considerând că motivele care au stat la baza acesteia erau în continuare justificate. Reclamantul a interjetat apelul, printre altele, o lipsă de motivare a hotărârii menționate anterior. printr-o decizie înainte de a pronunța dreptul din 5 martie 2010, Curtea de apel a recunoscut că motivarea hotărârii din 18 februarie 2010 a fost rezumată și stereotipată, însă a decis să mențină măsura în cauză, după ce a enumerat actele de urmărire penală pe care le va efectua în curând procurorul în cadrul investigațiilor sale și a ridicat atitudinea reclamantului, care, în fața Parchetului, prezentase amenințări la adresa autorităților judiciare. 10. Ulterior, arestarea provizorie a reclamantului a fost prelungită succesiv, la cererea Parchetului, în conformitate cu condițiile prevăzute de lege. Reclamantul a solicitat în mod repetat, prin intermediul avocatului său, înlocuirea măsurii de detenție provizorie cu măsuri mai indulgente, cum ar fi, de exemplu, obligația de a nu părăsi orașul său de reședință sau țara sau obligația de a se supune unui control judiciar. În sprijinul cererilor sale, el susținea că, din cauza fluxului de timp, motivele care au justificat inițial punerea sa în detenție erau inexistente. Instanța departamentală nu a dat un răspuns favorabil acestor cereri, considerând în deciziile sale că circumstanțele care justificaseră arestarea provizorie a reclamantului nu au suferit modificări în ceea ce privește gravitatea și natura faptelor despre care acesta din urmă era suspectat, și în lumina dovezilor colectate de organele de anchetă, din care rezultă că persoana respectivă fusese în fruntea unei rețele criminale. Tribunalul s-a referit în mod constant, în deciziile sale, la riscul de a perturba ordinea publică în cazul în care reclamantul ar fi fost eliberat. În opinia instanței, existau dovezi că acest risc era concret și că acesta se ridica de la natura și gravitatea faptelor reproșate reclamantului. Tribunalul a luat, de asemenea, în considerare sentimentul de nesiguranță socială cauzat de furtul în cadrul unei unități militare a unei cantități mari de arme, precum și riscul ca aceste arme să intre în posesia unor grupuri criminale. 13. Instanța de apel, obligată să se pronunțe cu privire la diferitele acțiuni interjudiciate de reclamant împotriva deciziilor Tribunalului de departament menționate anterior, le-a confirmat. De exemplu, în două decizii din 6 aprilie și 25 iulie 2011, instanța de apel a subliniat, pentru a-l demasca pe solicitant, că ancheta a arătat că există dovezi noi care susțin existența unor suspiciuni rezonabile care afectează persoana în cauză. Aceasta se referea în special la rezultatele unei percheziții efectuate în casa care a aparținut bunicilor reclamantului, unde fuseseră găsite arme și echipamente militare corespunzătoare celor furate din depozitul cazărmii militare vizate în speță. Instanța de apel dă avizul că, având în vedere această situație, repunerea în libertate a reclamantului prezenta întotdeauna un risc concret pentru ordinea publică și că durata detenției provizorii a reclamantului a fost justificată de complexitatea cauzei și că nicio întârziere în procedură nu putea fi reproșată autorităților. Prin urmare, printr-o decizie din 30 mai 2011, instanța de apel a vizat, pentru a respinge acțiunea formulată de solicitant, faptul că a stabilit existența unui risc pentru ordinea publică, ar fi trebuit să se ia în considerare natura infracțiunilor reproșate, modul de operare și pericolul grupurilor criminale. Potrivit opiniei instanței de apel, destructurarea grupurilor criminale și izolarea liderilor acestora corespundeau interesului public, iar interesele private ale inculpaților erau luate în considerare. Din nou, printr-o decizie din 10 februarie 2012, instanța de apel preciza că, potrivit doctrinei, riscul pentru ordinea publică era definit, printre altele, ca fiind teama că repunerea în libertate a persoanei acuzate în dificultate în mod semnificativ a publicului. Pentru a se pronunța cu privire la riscul concret pe care l-a pus repunerea în libertate a reclamantului, instanța de apel s-a bazat pe natura faptelor reprobabile și pe circumstanțele din jurul comisiei lor, precum și pe posibilele consecințe, în măsura în care armele în cauză puteau intra în posesia unor grupuri criminale. Curtea de apel a subliniat faptul că gravitatea faptelor reproșate a creat în public o stare de îngrijorare (star de neliniște) care justifica menținerea detenției provizorii. În mod similar, într-o decizie din 2 aprilie 2012, pentru a respinge un apel formulat în fața acesteia, instanța de apel a considerat, printre altele, că o rejudecare ar putea împiedica realizarea profilului ADN al reclamantului. Referindu-se la deciziile Bar c. Franța ((dec.), nr. 37833/97, 7 septembrie 1999) și Guala c. Franța ((dec.), 64117/00, 4 mai 2004), Curtea de Apel a subliniat faptul că infracțiunile organizate sau traficul internațional de droguri sau de arme ar putea afecta ordinea publică chiar și după ce au trecut mai mult timp. În plus, aceasta a arătat că autoritățile au acționat cu prudență și în mod constant și a considerat că durata detenției provizorii a fost justificată de complexitatea cauzei și de multitudinea probelor. Procedura penală împotriva reclamantului 18. Printr-o rechiziționare din 8 iunie 2010, în fața Curții Supreme de Casație și Justiție ( În cazul în care reclamantul nu a fost informat cu privire la acest lucru, reclamantul a fost informat cu privire la motivele care au stat la baza deciziei de inițiere a procedurii și la motivele care au stat la baza deciziei de inițiere a procedurii. ), furt calificat, având consecințe grave, nerespectarea dispozițiilor legale privind armele și muniția, precum și tentativa de trafic ilicit de droguri dure la nivel național și internațional. Din informațiile furnizate de guvern, care nu au fost contestate de solicitant, reiese că dosarul de anchetă transmis de DICOT instanței departamentale conținea 23 de volume care conțin mai multe elemente de probă diferite, și anume: declarațiile inculpaților și mai mult de 50 de martori, dintre care unele au fost prezentate în calitate de martori a căror identitate era protejată ( martori cu identitate protejată; rapoarte de expertiză științifică de diverse tipuri (biologice, balistice sau dactiloscopice) ; procese-verbale de percheziție sau de cercetare la locul crimei; rezultatele comisiilor administrative executate la cererea autorităților române de către autoritățile turce și bulgare ; și transcrierile interceptărilor telefonice efectuate în speță. În cursul procedurii, tribunalul departamental s-a referit la numeroase acte de procedură, inclusiv la audierea a peste 50 de martori. În această privință, din elementele furnizate de guvern, necontestate de reclamant, rezultă că instanța a ascultat martorii în cadrul a zece audieri organizate între 8 decembrie 2010 și 20 iunie 2012. Prin hotărârea din 9 iulie 2012, tribunalul județean a condamnat la închisoare pe o perioadă de 15 ani, care a fost redusă în apel la 12 ani. Dreptul intern relevant 22. Dispozițiile relevante în speță ale CPP privind luarea în custodie publică și detenția provizorie sunt rezumate în Hotărârea Creangăc. România ([GC], n 29226/03, § 58, 23 februarie 2012). GRIEF 23. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamantul se plânge de durata detenției sale provizorii. În conformitate cu 24. Reclamantul declară că durata detenției sale provizorii a fost excesivă. (c) prezentului articol (...) are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil, sau eliberat în timpul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiționată de o garanție care să asigure încuviințarea celui care a făcut-o. Tezele părților 25. Guvernul arată că procedura internă în prezenta cauză a fost complexă și că aceasta se referă la un fenomen criminal îngrijorător și care are un impact puternic asupra societății. Acesta arată că reținerea provizorie a reclamantului a fost dispusă de către instanțe și că, pentru a decide prelungirea acestei măsuri, acestea au menționat în fiecare caz existența unor motive relevante. A se vedea, de asemenea, hotărârea Curții a Uniunii Europene în cauzele conexate C-182/03 și C-217/03, ECLI:EU:C:2006:318, punctul 66. Comitetul susține că raționamentul instanțelor a luat în considerare situația concretă a reclamantului și nu poate fi calificat drept stereotip. Guvernul concluzionează că, având în vedere elementele specifice ale cauzei, durata detenției reclamantului a fost în conformitate cu cerințele art. 3 din Convenție. 26. Reclamantul susține că instanțele interne nu și-au primit cererile de eliberare și susține că, după 27 decembrie 2009, motivele invocate de instanțele judecătorești pentru prelungirea detenției provizorii au constat în formule stereotipice privind gravitatea cheltuielilor reținute împotriva sa. Curtea amintește că, pentru a stabili durata de detenție provizorie pe teren a articolului 5 alineatul (3) din convenție, perioada care trebuie luată în considerare începe în ziua în care pârâtul este încarcerat și se încheie în ziua în care se pronunță asupra temeiniciei acuzației, chiar și în primă instanță (a se vedea, printre altele, Kalachnikov c. Rusia, nr 47095/99, § 110, CEDH 2002 VI).În speță, perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 28 decembrie 2009, data arestării reclamantului (punctul 4 de mai sus), pentru a se încheia la 9 iulie 2012, data hotărârii de condamnare a persoanei în cauză în primă instanță (punctul 21 de mai sus). Prin urmare, încarcerarea în cauză se extinde pe doi ani, șase luni și unsprezece zile. 28. Curtea face trimitere la principiile generale aplicabile în acest domeniu, expuse în Hotărârea Buzadji c. Republica Moldova ([GC], n 23755/07, §§ 84-102, 5 iulie 2016). În această hotărâre, aceasta a amintit că persistența unor motive plauzibile de a suspecta persoana arestată de a fi comis o încălcare este o condiție sine qua non Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive adoptate de autoritățile judiciare continuă să legitimeze privarea de libertate și 2), în cazul în care aceste motive se dovedesc a fi relevante și suficiente, dacă autoritățile naționale au adus o atenție specială. A se vedea nota de subsol 1. În urma aplicării acestor principii în speță, Curtea constată că, pentru a se pronunța cu privire la plasarea în detenție provizorie a reclamantului și cu privire la prelungirea acesteia, autoritățile naționale au identificat indicii solide care să sugereze că persoana respectivă se afla în fruntea unui grup penal acuzat de comiterea infracțiunilor de trafic de droguri, de furt calificat și de încălcare a dispozițiilor legale privind armele și munițiile (punctele 4, 6, 8 și 11 de mai sus).În cazul în care gravitatea faptelor care au fost reproșate reclamantului și severitatea pedepsei aplicate au avut astfel o anumită greutate în hotărârile instanțelor interne, Curtea constată că acestea din urmă nu au evaluat aceste elemente în laatrant, ci au examinat cazul particular al reclamantului. 30. Astfel, Curtea constată că, pentru a stabili că reclamantul era în fruntea unui grup criminal, Tribunalul de apel a identificat, în special, în decizia sa din 5 martie 2010, actele de urmărire penală pe care Parchetul urma să le efectueze în curând în cadrul investigațiilor sale (punctul de mai sus). În iulie 2011, instanța de apel a menționat noi elemente de probă dezvăluite de anchetă ca urmare a percheziției casei care a aparținut bunicilor reclamantului (punctul 14 de mai sus). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că raționamentul instanței de apel nu poate fi considerat stereotip (a se vedea, a contrario Lauruc c. România, nr. 34236/03, § 82, 23 aprilie 2013 și În plus, Curtea arată că, pe parcursul detenției provizorii, autoritățile au luat în considerare evoluțiile constatate în dosar și au raportat calea investigațiilor (a se vedea în acest sens și mutatis mutandis Loisel c. Franța, n 50104/11, § 46, 30 iulie 2015). 2015) constată că necesitatea de a colecta, în condiții adecvate, elementele de probă relevante a fost un factor important în deciziile autorităților și, prin urmare, constată că, în decizia sa din 2 aprilie 2012, Curtea de apel a considerat că repunerea în libertate a reclamantului ar putea afecta administrarea elementelor probatorii în speță, în special realizarea profilului de dimetil al laiului (punctul 17 de mai sus). 32. În concluzie, Curtea concluzionează că, în circumstanțele prezentei cauze, motivele prezentate de instanțele interne pentru a refuza de la a-l detalia pe reclamant constituiau motive relevante și suficiente 33. Mai trebuie să se verifice dacă autoritățile judiciare au adus o anumită diligență în continuarea procedurii. 34. Curtea amintește că celeritatea specială la care un inculpat are dreptul în examinarea cazului său nu trebuie să submineze eforturile depuse de magistrați pentru a-și îndeplini sarcina cu grija dorită ( Rossi c. Franța, 60468/08, § 84, 18 octombrie 2012). În speță, Curtea nu discerne nici o perioadă de inactivitate în cursul căreia autoritățile nu ar fi efectuat cercetări sau acte de investigare. În special, Curtea constată că instanțele naționale au trebuit să examineze un dosar de anchetă de douăzeci și trei de volume care conținea numeroase elemente de probă diferite (punctul 19 de mai sus. Aceasta arată că au auzit, de asemenea, mai mult de cincizeci de martori într-o perioadă de aproximativ un an și jumătate, fără a putea fi identificate perioade de latență (punctul 20 de mai sus). Prin urmare, Comisia consideră că lungimea detenției incriminate este, în esență, legată de complexitatea cauzei (a se vedea Rossi, § 69 și 79-85, pentru o detenție provizorie de peste patru ani, și Loisel, citată anterior, § 36 și 40-51, pentru o detenție provizorie de peste trei ani și trei luni). 35. Prin urmare, Curtea apreciază că durata totală a detenției provizorii în speță nu apare ca excesivă, având în vedere gravitatea faptelor la originea cauzei, complexitatea acesteia și cerințele de protecție a societății și de apărare a ordinii publice subliniate de autoritățile interne (punctele 12, 14, 15, 16 și 17 de mai sus); a se vedea mutatis mutandis Falletta c. Italia (dec.), nr 70068/01, 17 iunie 2004). 36. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 15 iunie 2017. Andrea Tamietti Vincent A. De Gaetano Grefier Adjunct Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă