CASE OF BĂLȘAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

CASE OF BĂLȘAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2017)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

În Cauza Bălșan împotriva României

(Cererea nr.

49645/09)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

23 mai 2017

DEFINITIVĂ

23/08/2017

Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Bălșan împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:

Ganna Yudkivska,

președinte,

Vincent A. De Gaetano,

Paulo Pinto de Albuquerque,

Faris Vehabović,

Egidijus Kūris,

Iulia Motoc,

Carlo Ranzoni,

judecători,

și Marialena Tsirli,

grefier de secție

după ce a deliberat în camera de consiliu la 2 mai 2017,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1.

La originea cauzei se află cererea nr.

49645/09, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, doamna Angelica Camelia Bălșan („reclamanta”), a sesizat Curtea la 4 septembrie 2009, în temeiul art.

34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția“).

2.

Reclamanta a fost reprezentată de doamna E. Medveș, avocat în Petroșani. Guvernul român („Guvernul“) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C.

Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.

Reclamanta a pretins că fusese supusă violenței de către soțul ei și că autoritățile statului nu făcuseră prea multe pentru a nu mai permite ca acest lucru să se întâmple din nou.

4.

Cererea a fost comunicată Guvernului la 20 martie 2014. Atât Guvernul pârât, cât și reclamanta au prezentat observații scrise. La 12 mai 2016, președintele secției căreia i se repartizase cauza a decis, în temeiul art.

54 §

2 lit. (c) din Regulamentul Curții, să ceară părților să prezinte observații suplimentare și să precizeze dacă a fost încălcat art. 14 din Convenție coroborat cu art. 3 cu privire la pretinsa discriminare față de femei sub aspectul violenței în familie.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

5.

Reclamanta s-a născut în 1957 și locuiește în Petroșani.

6.

S-a căsătorit cu N.C. în 1979 și au avut patru copii, născuți în 1980, 1988, 1992 și 1999. Potrivit reclamantei, N.C. a fost violent cu ea și cu copiii lor în numeroase rânduri de-a lungul căsătoriei lor. În 2007, agresiunile asupra reclamantei s-au intensificat în cursul procedurii de divorț. Finalizarea divorțului a avut loc la 6 decembrie 2008.

A.

Evenimentele din 24 iunie, 3 și 8 septembrie 2007

7.

La 24 iunie și 3 septembrie 2007, reclamanta a fost agresată fizic și amenințată de soțul ei.

8

.

Potrivit certificatului medico-legal, eliberat la 28 iunie 2007, reclamanta avea numeroase vânătăi pe față, pe brațe, spate și torace, care au necesitat cinci până la șase zile de îngrijiri medicale. Un al doilea certificat medico-legal, eliberat la 6 septembrie 2007, menționa că reclamanta avea o excoriație (zgârieturi) pe lobul urechii și mai multe vânătăi pe braț și pe coapse. Era posibil ca leziunile să fi fost provocate pe 3 septembrie. Acestea au necesit două-trei zile de îngrijiri medicale.

9

.

La 8 septembrie 2007, reclamanta a fost din nou agresată fizic de către soțul ei. După sosirea poliției, a fost dusă la spital cu ambulanța. A fost diagnosticată cu o traumă facială deschisă și o contuzie a piramidei nazale. Potrivit certificatului medico-legal, eliberat la 13 septembrie 2007, leziunile ar fi putut fi cauzate de impactul cu sau de lovirea cu un obiect dur și au necesitat nouă până la zece zile de îngrijiri medicale.

10.

În rapoartele lor de serviciu pentru datele de mai sus, agenții de poliție chemați de reclamantă au notat că fusese rănită într-o dispută casnică și că au informat-o că avea posibilitatea de a depune plângeri oficiale împotriva lui N.C. În raportul întocmit la 24 iunie 2007, agentul de poliție de serviciu a menționat, de asemenea, că, ajuns la locul incidentului, constatase că N.C. o încuiase pe reclamantă afară din reședința comună.

B. Procedura penală privind evenimentele din 24 iunie, 3 și 8 septembrie 2007

11.

La 3 august și 2 octombrie 2007, reclamanta a formulat plângeri la Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani, susținând că fusese agresată fizic de soțul ei în casa lor, în prezența copiilor lor, la 24 iunie și, respectiv, la 3 și 8 septembrie 2007. A atașat copii ale certificatelor medicale întocmite ulterior incidentelor.

12

.

La 28 august 2007, reclamanta a trimis, de asemenea, o scrisoare șefului Inspectoratului de Poliție Județean Hunedoara, în care a susținut că fusese victima unor acte de violență repetate comise de soțul ei, care a agresat-o deseori în prezența copiilor lor. Ea a menționat că, în mai multe rânduri, acesta a încuiat-o afară din casă și că ea a cerut ajutor din partea poliției pentru rezolvarea acestor probleme.

13.

La 11 septembrie 2007, reclamanta a dat polițistului desemnat să efectueze cercetarea penală o declarație detaliată în care descria cele trei agresiuni. Ea a afirmat că, la 24 iunie 2007, soțul ei a venit acasă în jurul prânzului și a început să o lovească în față și în cap amenințând că o ucide. A reușit să fugă, dar când s-a întors o oră mai târziu, soțul ei a refuzat să o lase să intre în apartament. În plus, a declarat că acesta le spusese copiilor să nu vorbească despre cele întâmplate.

14.

În declarațiile din 12 septembrie 2007, mama și fratele reclamantei au spus poliției că, de-a lungul anului 2007, reclamanta venise foarte des acasă la ei plângându-se că N.C. o bătuse, o amenințase că o va ucide sau o încuiase afară din apartamentul lor.

15.

La 15 noiembrie 2007, fiicele adulte ale reclamantei și ale lui N.C., C.B.A. și C.C.A., au declarat poliției că reclamanta obișnuia să bea și că devenea agresivă când se îmbăta. De asemenea, au afirmat că tatăl lor nu o lovise pe mama lor. C.C.A. a menționat că, deși își câștiga singură existența, tatăl ei îi dăduse mereu bani. Mama ei, în schimb, fusese în mod constantă în criză de bani și avea datorii la bănci.

16.

La 19 noiembrie 2007 poliția l-a audiat pe N.C. El a declarat că se certase cu reclamanta în legătură cu divorțul lor, dar că nu o lovise. A adăugat că reclamanta nu făcea curățenie în casă în mod corespunzător și avea o problemă cu băutura. A mai afirmat că „nu am lovit-o atât de tare încât să îi provoc leziuni“ și „poate a căzut în baie“. A pretins că certificatele medicale prezentate de către reclamantă erau falsificate.

17

.

La 13 și 19 decembrie 2007, reclamanta a scris procurorului-șef al Parchetului de pe lângă Judecătoria Petroșani, plângându-se că N.C., care se mutase din apartamentul lor și luase cu el doi dintre copiii lor, o amenințase cu moartea când se întâlniseră întâmplător pe stradă cu o săptămână în urmă. Ea a declarat că se temea pentru viața sa și a cerut urgentarea procedurilor și protecție față de N.C.

18.

La aceeași dată, Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani a dispus netrimiterea în judecată a lui N.C. și i-a aplicat acestuia o amendă administrativă de 200 RON (aproximativ 50 EUR). Procurorul a reținut că reclamanta provocase disputele după ce consumase alcool și a făcut referire la declarațiile lui N.C. și la cele ale celor două fiice adulte ale reclamantei. În ceea ce privește presupusele amenințări, s-a considerat că reclamanta nu a reușit să probeze acuzațiile.

19

.

Procurorul a concluzionat că, deși N.C. săvârșise infracțiunea de lovire sau alte violențe, faptele sale nu prezentau pericol social, întrucât acesta fusese provocat de victimă, nu avea antecedente penale și era pensionar.

20.

Plângerea reclamantei împotriva ordonanței procurorului a fost respinsă ca

‑

nefondată la 25 martie 2008 de procurorul ierarhic superior.

21

.

La 21 aprilie 2008, reclamanta a depus o plângere la Judecătoria Petroșani împotriva ordonanțelor procurorului din 19 decembrie 2007 și 25 martie 2008, solicitând ca N.C. să fie trimis în judecată pentru lovire sau alte violențe, condamnat și obligat să plătească despăgubiri pentru prejudiciul moral produs ca urmare a suferinței îndurate de aceasta. A susținut că amenda administrativă, pe care N.C. refuzase să o plătească, nu avusese un efect de descurajare asupra acestuia, de vreme ce continuase să o agreseze după emiterea de către procuror a ordonanței din 19 decembrie 2007. De asemenea, reclamanta a solicitat instanței să îi aplice acestuia sancțiuni penale și a cerut încuviințarea probei constând într-o înregistrare a unei conversații cu N.C. pentru a dovedi că fusese agresată și amenințată de el în septembrie 2007. În ultima parte a cererii sale, reclamanta a declarat că se temea pentru viața ei și a cerut instanței să „pedepsească [pe N.C.] așa cum prevede legea... să-i interzică să intre în apartament... și să-i interzică să se apropie [de ea]...“.

22

.

În a doua ședință în fața Judecătoriei Petroșani, reclamanta a solicitat instanței desemnarea unui avocat din oficiu întrucât nu dispunea de mijloacele financiare necesare pentru angajarea unui avocat. Instanța a respins cererea, apreciind că obiectul cauzei nu impunea reprezentarea de către avocat.

23.

Prin încheierea interlocutorie din 23 iunie 2008, Judecătoria Petroșani a decis să desființeze în parte ordonanța procurorului din 19 decembrie 2007 în ceea ce privește infracțiunea de lovire sau alte violențe și amenda aplicată pentru aceasta și să examineze fondul acelei părți a cauzei. Au fost menținute constatările procurorului cu privire la amenințări. Înregistrarea nu a fost admisă ca probă, deoarece instanța a considerat că nu are relevanță pentru cauză.

24.

Reclamanta și N.C. au depus mărturie înaintea instanței. N.C. a explicat că la 8 septembrie 2007 reclamanta era în stare de ebrietate și îl amenințase cu un cuțit. Pentru a se apăra, o împinsese, dar a negat că a lovit-o vreodată pe reclamantă.

25.

La 10 februarie 2009, instanța a audiat-o pe fiica reclamantei, C.B.A., care a depus mărturie după cum urmează:

„Tata obișnuia să o lovească pe mama [reclamanta] și pe noi, copiii, în numeroase rânduri. Făcea acest lucru atunci când nu venea acasă noaptea, iar mama îl întreba unde fusese. Atunci se enerva și o lovea. Principalul motiv pentru care se enerva era lipsa banilor... Chiar după luna iulie 2007, când m-am mutat din apartamentul părinților mei, mama a continuat să fie lovită de tata; am asistat la unele dintre aceste incidente. Anterior anului 2007, mama obișnuia să bea alcool, însă în limite normale, iar în 2007 a încetat să mai bea.

Retractez declarația pe care am dat-o în cursul cercetării penale deoarece a fost făcută ca urmare a amenințărilor din partea tatălui meu.”

26

.

La 17 februarie 2009, Judecătoria Petroșani a dispus achitarea lui N.C. pentru comiterea infracțiunii de lovire sau alte violențe. Instanța a considerat că declarația lui C.B.A. nu putea fi luată în considerare, fără însă a menționa motivele care au stat la baza acestei decizii. Instanța a concluzionat după cum urmează:

„Partea vătămată [reclamanta] nu a dovedit în mod cert cele susținute în plângere, respectiv că în 24.06.2007, 3.09.2007 și 8.09.2007 [...] a fost agresată de către inculpat [...]. Instanța apreciază, având în vedere și probele din cursul urmăririi penale, că au existat asemenea agresiuni ale inculpatului, datorate, în principal consumului de alcool al părții vătămate și împrejurării că aceasta, pe acest fond, nu se ocupa în mod corespunzător de cei 4 copii [...]. Faptele acestuia nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, motiv pentru care va dispune achitarea inculpatului [...] pentru comiterea a 3 infracțiuni de lovire [...] și îi va aplica inculpatului o amendă administrativă de 500 lei.”

27

.

Instanța a respins cererea de despăgubire a reclamantei ca nefondată, fără a motiva această decizie. În hotărâre nu se făcea referire la cererea reclamantei de a fi dispuse măsuri de protejare, făcută în plângerea sa din 21 aprilie 2008 (a se vedea supra pct. 21).

28.

Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri. A susținut, printre alte argumente, că N.C. era o persoană violentă care a continuat să o agreseze, chiar și după ce i-a fost aplicată amenda administrativă de către procuror la 19 decembrie 2007.

29

.

La 12 mai 2009, Tribunalul Hunedoara a respins ca nefondat recursul reclamantei și a menținut sentința din 17 februarie 2009. Instanța a reținut că actele de violență comise de N.C. fuseseră provocate de reclamantă și, prin urmare, nu atinseseră nivelul de gravitate necesar pentru a intra în sfera infracțiunii de lovire sau alte violențe. Din același motiv, acordarea de despăgubiri nu se justifica.

C. Evenimentele din cursul anului 2008

30

.

Între 19 februarie și 21 aprilie 2008, reclamanta a formulat cinci plângeri la Poliția Municipiului Petroșani cu privire la noi incidente de agresiune sau amenințări din partea lui N.C. la care a anexat rapoarte medicale.

31

.

Între timp, la 27 martie 2008, reclamanta a solicitat Inspectoratului de Poliție Județean Hunedoara să aplice măsurile prevăzute de lege pentru a pune capăt agresiunilor constante la care era supusă de N.C. A subliniat că simțea că viața ei era în pericol. O cerere similară a fost trimisă de reclamantă la poliție la 11 aprilie 2008.

32.

La 29 septembrie 2008, Parchetul de pe lângă Judecătoria Petroșani a decis netrimiterea în judecată a lui N.C. pentru cele cinci incidente descrise de reclamantă. I-a fost aplicată însă o amendă administrativă de 100 RON (aproximativ 25 EUR).

33.

Scrisoarea reclamantei din 27 martie 2008, prin care solicita poliției să ia măsurile necesare pentru a pune capăt agresiunilor constante comise asupra sa, nu a fost luată în considerare. Procurorul a concluzionat că aceasta nu putea fi considerată o plângere formală deoarece, spre deosebire de celelalte plângeri, nu se referea la o agresiune anume.

34.

Reclamanta nu a mai depus alte plângeri împotriva ordonanței sus-menționate.

II.

DREPTUL INTERN RELEVANT

35

.

Dispozițiile relevante din Codul Penal românesc, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, se citesc astfel:

Art.

91

Sancțiunile cu caracter administrativ

Când instanța dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una din următoarele sancțiuni cu caracter administrativ: [...]

c) amenda de la 10 lei la 1.000 lei.

Art.

180

Lovirea sau alte violențe

„(1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă.

(1

1

) Faptele prevăzute la alin. 1 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la un an sau cu amendă.

(2) Lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(2

1

) Faptele prevăzute la alin. 2 săvârșite asupra membrilor familiei se pedepsesc cu închisoare de la unu la 2 ani sau cu amendă.

(3) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În cazul faptelor prevăzute la alin. 1

1

și 2

1

acțiunea penală se pune în mișcare și din oficiu.”

Art. 193

Amenințarea

„Fapta de a amenința o persoană cu săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soțului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăși sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea care a format obiectul amenințării.”

36

.

Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie a intrat în vigoare la 29 mai 2003. În versiunea în vigoare la momentul faptelor, art. 26 din lege prevedea măsuri de protejare a victimelor violenței în familie. Una dintre măsuri consta în oferirea de adăpost în centre speciale, în timp ce instanțele aveau de asemenea competența de a dispune internarea agresorilor într-un institut medical de specialitate sau obligarea la tratament medical ori interzicerea revenirii în locuința familiei. Măsurile de protejare pot fi luate de instanța de judecată, la cererea victimei sau din oficiu, în cursul urmăririi penale sau al judecății. Legea prevedea, de asemenea, ca în instrumentarea cazurilor de violență în familie personalul de specialitate să fie desemnat la nivel local de către ministere și alte autorități ale administrației publice. Posibilitatea instanțelor de a emite un ordin de protecție a fost inclusă în lege doar începând cu 12 mai 2012.

Alte prevederi relevante din lege, așa cum erau în vigoare la momentul faptelor din prezenta cauză, prevedeau următoarele:

Art.

2

„(1) În sensul prezentei legi, violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

(2) Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale.“

Art. 16

„(1) Persoanele desemnate de autoritățile publice pentru instrumentarea cazurilor de violență în familie vor avea următoarele atribuții principale:

a) monitorizarea cazurilor de violență în familie [...] ; culegerea informațiilor asupra acestora; întocmirea unei evidențe separate; asigurarea accesului la informații la cererea organelor judiciare [...] ;

c) identificarea situațiilor de risc pentru părțile implicate în conflict și îndrumarea acestora spre servicii de specialitate;

e) îndrumarea părților aflate în conflict în vederea medierii; [...]

(2) În cazul comiterii actelor de violență în familie, organele de poliție intervin la sesizarea victimei, a altui membru de familie, a unei autorități sau din oficiu.

(3) Lucrătorul de poliție va anunța imediat autoritatea competentă la nivel local, în legătură cu situația victimei.“

37

.

Hotărârea de Guvern nr. 1156/2012 privind aprobarea Strategiei naționale pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie pentru perioada 2013-2017 a fost publicată în Monitorul Oficial din 6 decembrie 2012. Un capitol general de informații a inclus statistici oficiale care arată că populația din România percepea violența domestică ca fiind normală și că 60% considera că astfel de fapte sunt justificate în anumite situații. Mai mult, statisticile oficiale ale autorităților publice centrale arătau un număr de aproximativ 82.000 de cazuri de violență în familie și 800 de decese cauzate de violența în familie raportate în perioada 2004-2011. Cu toate acestea, documentul concluziona că numărul real al cazurilor de violență în familie este mult mai mare, datorită faptului că multe asemenea cazuri nu sunt raportate. Aceleași statistici au arătat că numărul cazurilor de violență în familie a crescut în fiecare an între 2003 și 2008 și că peste 1,2 milioane de românce cad victime ale violenței în fiecare an. Documentul arată, de asemenea, că numai în 22,61% din cazurile raportate autorităților s-a dispus începerea urmăririi penale.

38

.

Informațiile publicat pe site-ul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între femei și bărbați arată că România avea 62 de adăposturi pentru victimele violenței în familie în 2017. Opt dintre cele patruzeci și unu de județe ale țării nu aveau adăpost, iar cele mai multe județe aveau doar unul sau două. Patru județe aveau trei adăposturi, unul avea patru, iar Bucureștiul avea șase, cu toate că acestea nu erau prezente în toate cele șase sectoare.

III.

B.

DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNAȚIONALE RELEVANTE

A. Organizația Națiunilor Unite

39.

Convenția asupra eliminării tuturor formelor de discriminare față de femei (CEDAW)

a fost adoptată în 1979 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite și ratificată de România la 7 ianuarie 1982.

40.

CEDAW definește discriminarea față de femei ca fiind „ [...] orice diferențiere, excludere sau restricție bazată pe sex, care are drept efect sau scop să compromită ori să anihileze recunoașterea, beneficiul și exercitarea de către femei, indiferent de starea lor matrimonială, pe baza egalității dintre bărbat și femeie, a drepturilor omului și libertăților, fundamentale, în domeniile politic, economic, social, cultural și civil sau în orice alt domeniu.“ În ceea ce privește obligațiile statelor, art. 2 din CEDAW prevede, în măsura în care este relevant, următoarele:

„Statele părți condamnă discriminarea față de femei sub toate formele sale, convin să ducă prin toate mijloacele adecvate și fără întârziere o politică vizând să elimine discriminarea față de femei și, în acest scop, se angajează:

[...]

e) să ia toate măsurile corespunzătoare pentru eliminarea discriminării față de femei de către o persoană, o organizație sau o întreprindere oricare ar fi aceasta;

f) să ia toate măsurile corespunzătoare, inclusiv prin dispozițiile legislative, pentru modificarea sau abrogarea oricărei legi, dispoziții, cutume sau practici care constituie o discriminare față de femei“

41

.

În cea de-a 35-a ședință a sa dintre 15 mai și 2 iunie 2006, Comitetul ONU pentru Eliminarea Discriminării față de Femei („Comitetul CEDAW") a făcut următoarele observații în comentariile finale privind România:

„5. Comitetul salută statul parte cu privire la gama de legi, strategii și planuri de acțiune recente, menite să elimine discriminarea față de femei și să promoveze egalitate de gen și respectarea obligațiilor care decurg din Convenție. [...]

B. Consiliul Europei

42

.

Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice („Convenția de la Istanbul“) a fost ratificată de România la 16 martie 2016 și a intrat în vigoare la 1 septembrie 2016.

Părțile relevante ale convenției prevăd următoarele:

Articolul 3 – Definiții

„În sensul prezentei convenții:

a). «violența împotriva femeilor» este înțeleasă drept o încălcare a drepturilor omului și o formă de discriminare împotriva femeilor și va însemna toate acțiunile de violență de gen care rezultă în sau care sunt probabile a rezulta în vătămarea sau suferința fizică, sexuală, psihologică sau economică cauzată femeilor, inclusiv amenințările cu asemenea acțiuni, constrângerea sau deprivarea arbitrară de libertate, indiferent dacă se produce în public sau în viața privată; [...].“

Articolul 49 – Obligații generale

„1. Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că cercetarea și procedurile judiciare în legătură cu toate formele de violență acoperite de sfera de aplicare a prezentei convenții sunt desfășurate fără întârzieri nejustificate, luând în considerare drepturile victimei pe parcursul tuturor etapelor procedurilor penale.

Articolul 54 – Investigații și dovezi

„Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a asigura faptul că, în orice proceduri civile sau penale, dovezile referitoare la istoricul sexual și la conduita sexuală al/a victimei vor fi permise doar atunci când sunt relevante și necesare.”

Articolul 56 – Măsuri de protecție

„1. Părțile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a proteja drepturile și interesele victimelor, inclusiv nevoile lor speciale ca martori, în toate etapele investigațiilor și ale procedurilor judiciare, în special prin:

a) luarea de măsuri în vederea protecției lor, precum și protecției familiilor lor și a martorilor față de intimidare, represalii și victimizare repetată;

b) asigurarea faptului că victimele sunt informate, cel puțin în cazurile în care victimele și familia ar putea fi în pericol, atunci când agresorul evadează sau este eliberat temporar sau definitiv;

c) informarea lor, în condițiile prevăzute de legislația internă, cu privire la drepturile lor, la serviciile pe care le au la dispoziție și la traiectoria dată plângerii lor, la acuzații, la progresul general al investigației sau al procedurilor, la rolul lor în acestea, precum și la rezultatul cazului lor;

d) acordarea posibilității victimelor, într-o manieră substanțială cu regulile procedurale ale legislației interne, să fie audiate, să furnizeze dovezi, să le fie prezentate, direct sau printr-un intermediar, și să fie luate în considerare punctele de vedere, nevoile și preocupările;

e) punerea la dispoziția victimelor de servicii de sprijin adecvate, astfel încât drepturile și interesele lor să fie prezentate cum se cuvine și luate în considerare;

f) asigurarea faptului că se pot adopta măsuri pentru a proteja intimitatea și imaginea victimei;

g) asigurarea faptului că se evită, dacă este posibil, contactul dintre victime și agresori în sediile instanțelor de judecată și ale agențiilor guvernamentale de aplicare a legii;

h) punerea de interpreți independenți și competenți la dispoziția victimelor, atunci când victimele sunt părți la proceduri sau atunci când furnizează dovezi;

i) acordarea posibilității victimelor să depună mărturie în sala de judecată, conform regulilor prevăzute de legislația internă, fără a fi prezente sau, cel puțin, fără prezența pretinsului agresor, în special prin utilizarea tehnologiilor de comunicații adecvate, atunci când sunt disponibile.

C. Uniunea Europeană

43.

La 8 decembrie 2008, Consiliul Uniunii Europene a adoptat Orientările UE privind violența împotriva femeilor și a fetelor. Documentul descrie violența împotriva femeilor ca fiind una dintre încălcările majore ale drepturilor omului din prezent și în principal reamintește statelor dubla lor responsabilitate de a preveni și de a răspunde la violența împotriva femeilor și a fetelor.

De asemenea, orientările subliniază următoarele:

„UE va pune accentul pe necesitatea absolută pentru statele membre de a se asigura că violențele împotriva femeilor și fetelor sunt pedepsite de lege și de a veghea ca autorii actelor de violență împotriva femeilor și fetelor să răspundă pentru actele lor în fața justiției. Statele trebuie, în special, să efectueze anchete cu privire la actele de violență împotriva femeilor și fetelor într-un mod rapid, aprofundat, imparțial și serios și să garanteze faptul că sistemul de justiție penală, în special regulamentul de procedură și cel privind probele prevăd dispozițiile necesare care permit încurajarea femeilor în a depune mărturie, garantându-le, în același timp, protecția, în cadrul cercetărilor care vizează autorii actelor de violență comise față de ele, în special permițând victimelor și reprezentanților acestora să se constituie în părți civile. Combaterea impunității implică, de asemenea, măsuri pozitive precum formarea agenților de poliție și de întreținere a securității, asistența juridică și protecția eficientă a victimelor și a martorilor și crearea de condiții, astfel încât victimele să nu mai depindă, din punct de vedere economic, de autorii violențelor.“

44.

Potrivit unui sondaj realizat la nivelul întregii Uniuni Europene în perioada martie – septembrie 2012 de către Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) 30% dintre femeile din România au declarat că suferiseră violențe fizice și / sau sexuale din partea unui partener sau non-partener, în timp ce 39 % dintre femeile din România au declarat că suferiseră o formă de violență psihologică din partea unui partener. Raportul a concluzionat că în toată Europa cea mai mare parte a violenței față de femei este manifestată de partener, actual sau fost, dat fiind că 22% dintre femeile aflate într-o relație au raportat comportamentul abuziv al partenerului.

IV.

ALTE MATERIALE

45.

În raportul anual pentru 2016/2017 asupra României, Amnesty International a declarat:

„Potrivit datelor Inspectoratului General al Poliției, 8.926 de cazuri de violență în familie au fost înregistrate în primele șase luni ale anului 2016 – 79% dintre victime erau femei și 92,3% dintre agresori erau bărbați. ONG-urile naționale au declarat că, în realitate, numărul efectiv de cazuri era mult mai mare. În iulie, ONG-urile au cerut ca Guvernul să accelereze adoptarea de măsuri pentru a combate violența împotriva femeilor și violența în familie.“

46

.

Într-o comunicare transmisă în contextul supravegherii executării hotărârii Curții în cauza

E.M. împotriva României

(nr. 43994/05, 30 octombrie 2012), Rețeaua pentru Prevenirea și Combaterea Violenței Împotriva Femeilor (Rețeaua VIF), o grupare informală de 24 de organizații active în domeniul promovării drepturilor femeii în România, a declarat că 91% din cererile privind emiterea unui ordin de protecție între 2012 și 2015 au fost introduse de femei. Numai în 2014 au existat 155 victime ale omuciderilor în contextul violenței în familie, în creștere cu 32,5% față de perioada 2004 – 2012.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE

47.

În temeiul art. 6 din Convenție, reclamanta s-a plâns că autoritățile naționale nu au reușit să o protejeze de actele repetate de violență în familie și să-l tragă la răspundere pe făptuitor.

48.

Curtea reamintește că este responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei și nu se consideră legată de încadrarea pe care le-o atribuie un reclamant. O cerere se caracterizează prin faptele invocate în cuprinsul său și nu doar prin temeiurile juridice sau argumentele invocate [a se vedea

Guerra și alții împotriva Italiei

(MC), 19 februarie 1998, pct. 44,

Culegere de hotărâri și decizii

1998-I]. Prin urmare, având în vedere natura și fondul capetelor de cerere formulate de reclamantă în prezenta cauză, Curtea constată că acestea trebuie examinate în temeiul art.

3 din Convenție (a se vedea

E

.

M. împotriva României

, nr. 43994/05, pct. 51, 30 octombrie 2012 și

M.G. împotriva Turciei

, nr. 646/10, pct. 62, 22 martie 2016).

Art.

3 din Convenție prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A.

Cu privire la admisibilitate

49

.

De la bun început Guvernul a susținut că tratamentul la care fusese supusă reclamanta de către N.C. nu atinsese nivelul minim de gravitate necesar pentru a se încadra în prevederile art. 3 din Convenție. În ceea ce privește gravitatea leziunilor invocată de către reclamantă și efectele tratamentului la care fusese supusă, Guvernul a observat că experții medico-legali stabiliseră că reclamanta suferise o vătămare corporală minoră care nu constituia o violență psihologică sau fizică gravă (prin opoziție

B. împotriva Republicii Moldova

, nr. 61382/09, pct. 47, 16 iulie 2013) sau acte de violență repetate într-o perioadă scurtă de timp (prin opoziție

Valiulienė împotriva Lituaniei

, nr. 33234/07, pct. 68, 26 martie 2013). Atunci când se apreciază gravitatea violenței la care fusese supusă reclamanta în cauza de față, Guvernul a cerut Curții să ia în considerare faptul că instanțele naționale stabiliseră că însăși reclamanta provocase incidentele violente și consideraseră că faptele reclamate nu atinseseră nivelul minim de gravitate pentru a constitui infracțiune.

50

.

În plus, Guvernul a susținut că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. În primul rând, aceasta nu a invocat prevederile Legii nr. 217/2003, care oferea o protecție adecvată victimelor violenței în familie, deoarece omisese să solicite aplicarea măsurilor de protecție. În al doilea rând, nu a depus o plângere în fața instanțelor împotriva deciziei procurorului din 29 septembrie 2008, așa cum prevede Codul de procedură penală.

51.

Reclamanta a contestat argumentele de mai sus și a susținut ineficiența căilor de atac interne având în vedere incapacitatea autorităților de a o proteja și de a-l împiedica pe soțul său să o supună la alte rele tratamente.

52.

Curtea observă că argumentele invocate mai sus sunt legate de fondul prezentei cauze. Problema principală cu privire la chestiunea epuizării căilor de atac interne este strâns legată de chestiunea eficienței acestora în a oferi suficiente garanții reclamantei împotriva violenței în familie. În consecință, Curtea conexează aceste chestiuni cu fondul și le va examina în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea

Opuz împotriva Turciei

, nr. 33401/02, pct. 116, 9 iunie 2009).

53.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art.

35

§

3 din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate și că trebuie așadar declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1.

Argumentele părților

a) Reclamanta

b) Guvernul

55.

Guvernul a susținut că sistemul juridic național prevăzuse protecția adecvată a victimelor violenței în familie, așa cum era reclamanta.

56.

Acesta a mai subliniat că cercetarea ca urmare a plângerilor reclamantei a fost promptă, amănunțită și finalizată prin sancționarea făptuitorului cu amendă administrativă. Cu toate că acest tip de amendă nu era considerat ca o sancțiune penală în legislația națională, totuși, fusese trecută în cazierul judiciar al făptuitorului. Prin urmare, s-ar putea concluziona că cercetarea în prezenta cauză s-a realizat în conformitate cu cerințele art. 3 din Convenție.

2.

Motivarea Curții

a) Principii generale

57.

Curtea reamintește că art.

1 din Convenție, coroborat cu art.

3, impune statelor obligații pozitive de a se asigura că persoanele aflate sub jurisdicția lor sunt protejate împotriva tuturor formelor de rele tratamente interzise în temeiul art.

3, inclusiv atunci când un astfel de tratament este cauzat de persoane de drept privat. Curtea a recunoscut de asemenea vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței în familie și nevoia unei implicări active a statului în protejarea acestora. Aceste obligații pozitive, care se suprapun adesea, constau în: a) obligația de a lua măsuri rezonabile pentru a preveni relele tratamente despre care autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe și

b) obligația (procedurală) de a efectua o anchetă oficială eficientă în cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată de rele tratamente. Pentru ca o obligație pozitivă să ia naștere trebuie stabilit că autoritățile știau sau ar fi trebuit să știe la acel moment de existența unui risc real și imediat ca o persoană identificată să fie supusă relelor tratamente ca urmare a faptelor penale ale unui terț și că autoritățile nu au reușit să ia măsuri în domeniul de aplicare al competențelor lor care, considerate în mod rezonabil, ar fi fost de așteptat să evite acel risc (a se vedea

Đorđević împotriva Croației

, nr.

41526/10, pct. 138 și 139, CEDO 2012 și

M. și M. împotriva Croației,

nr.

10161/13, pct. 136, 3 septembrie 2015). Pe lângă acestea, Curtea a reținut că statele au o obligație pozitivă de a stabili și de a aplica în mod eficace un sistem de sancționare a tuturor formelor de violență în familie și de a oferi suficiente garanții victimelor (a se vedea

Opuz

, citată anterior, pct. 145).

58.

De asemenea, în temeiul art. 19 din Convenție și conform principiului potrivit căruia Convenția are scopul de a garanta nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și eficiente, Curtea trebuie să se asigure că statul își îndeplinește în mod adecvat obligația de a proteja drepturile celor aflați sub jurisdicția sa (a se vedea

Opuz

, citată anterior, pct. 145).

b) Aplicarea în cauză a principiilor sus-menționate

59.

Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că violența fizică suferită de către reclamantă a fost înregistrată în rapoartele medico-legale și în rapoartele poliției. Documentele medicale consemnau că reclamanta suferise, în trei rânduri, leziuni care necesitaseră îngrijiri medicale pe perioade cuprinse între două și cinci zile până la maximum nouă și zece zile.

60

.

Guvernul a susținut că tratamentul la care fusese supusă reclamanta nu atinsese nivelul minim de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție. Cu toate acestea, Curtea consideră că relele tratamente aplicate reclamantei, care, în trei rânduri, i-au provocat leziuni corporale, combinate cu sentimentele acesteia de teamă și de neajutorare, au fost suficient de grave pentru a atinge nivelul necesar de gravitate în temeiul art. 3 din Convenție și, prin urmare, impun o obligație pozitivă Guvernului în temeiul acestei dispoziții (a se vedea

E.M. împotriva României

, citată anterior, pct. 57 și

Milena Felicia Dumitrescu împotriva României,

nr. 28440/07, pct. 54, 24

martie

2015).

61.

Prin urmare, Curtea trebuie în continuare să stabilească dacă autoritățile naționale au luat toate măsurile rezonabile pentru a preveni repetarea agresiunilor împotriva integrității fizice a reclamantei.

62

.

Curtea consideră că autoritățile aveau cunoștință despre comportamentul violent al lui N.C. deoarece reclamanta, timp de aproape un an – de la 24 iunie 2007 până la 11 aprilie 2008 – le solicitase asistența prin apeluri de urgență către poliție, prin plângeri penale formale și chiar prin petiții către șeful poliției. Plângerile reclamantei erau totdeauna însoțite de documente medicale doveditoare ale amplorii violenței manifestate împotriva sa. În plus, constatările din documentele medicale nu au fost niciodată contestate. Curtea concluzionează astfel că autoritățile române aveau obligația de a acționa în baza plângerilor reclamantei.

63.

Legislația penală în vigoare la momentul faptelor în România pedepsea provocarea de suferințe fizice și, în plus, prevedea o pedeapsă mai aspră pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe săvârșită asupra membrilor familiei. În astfel de situații acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea victimei sau din oficiu (a se vedea supra pct. 35). În plus, Legea nr. 217/2003 prevedea suplimentar asigurarea unei minime protecții a victimelor violenței în familie (a se vedea supra pct. 36). Curtea consideră așadar că reclamanta avea la dispoziție un cadru juridic care îi permitea să se plângă de violența în familie și să ceară protecția autorităților (a se vedea

E.M. împotriva României

, citată anterior, pct. 62).

64.

Curtea va examina în continuare dacă respectarea de către autoritățile interne a normelor de procedură relevante, precum și modalitatea în care au fost aplicate mecanismele de drept penal în prezenta cauză au fost defectuoase într-o așa măsură încât să constituie o încălcare a obligațiilor pozitive care incumbă statului pârât în temeiul art. 3 din Convenție.

65.

La 3 august 2007, reclamanta a înaintat o plângere penală inițială pentru lovire sau alte violențe împotriva lui N.C., însă cercetarea a început cu o întârziere semnificativă. Cu peste o lună mai târziu, după ce fusese agresată din nou de soțul ei în două rânduri, prima persoană chemată mai întâi la poliție pentru audiere a fost reclamanta. Cu toate că subliniase în declarația din 11 septembrie 2007 că soțul ei o amenințase și cu moartea, N.C. a fost audiat de poliție abia la 19 noiembrie 2007. În urma cercetării penale s-a stabilit, o lună mai târziu, că infracțiunea de lovire sau alte violențe fusese într-adevăr comisă. Totuși, întrucât săvârșirea acesteia fusese provocată de reclamantă, s-a considerat că nu prezenta un pericol social suficient a impune sancțiuni penale, ci doar o amendă administrativă.

66

.

Curtea observă, de asemenea, că plângerea reclamantei împotriva acestei decizii a fost respinsă de instanțele naționale. Judecătoria Petroșani a hotărât achitarea lui N.C. pentru comiterea tuturor infracțiunilor de lovire sau alte violențe, apreciind, asemenea procurorului, că N.C. fusese provocat de reclamantă și că faptele sale nu prezentau pericol social. Faptul că una dintre fiicele reclamantei își retractase declarația dată procurorului, cu explicația că aceasta fusese dată în urma amenințărilor lui N.C., nu a fost luată în considerare de instanță. Deși Guvernul susține contrariul (a se vedea mai sus pct. 50), reclamanta a solicitat de asemenea instanțelor naționale să dispună măsuri de protecție în favoarea sa, în mod expres să-i interzică lui N.C. să intre în apartamentul lor sau să se apropie de ea (a se vedea mai sus pct. 21). Cu toate acestea, instanțele nu au răspuns la această cerere. În sfârșit, singura sancțiune aplicată lui N.C. a fost o amendă administrativă puțin mai mare. Curtea remarcă că, în prezenta cauză, acea măsură nu a avut efectul de descurajare necesar pentru a fi considerată o garanție suficientă împotriva supunerii reclamantei la alte rele tratamente deoarece N.C. a continuat să o agreseze chiar după stabilirea unei astfel de măsuri de către procuror.

67

.

În ceea ce privește procedura penală în ansamblu în prezenta cauză, Curtea concluzionează cu îngrijorare că, atât la nivelul cercetării penale, cât și în fața instanțelor, autoritățile naționale au considerat că actele de violență în familie au fost provocate și le-au considerat insuficient de grave pentru a intra sub incidența legislației penale. Mai mult, reclamantei nu i-a fost permis accesul la serviciile unui avocat desemnat din oficiu deoarece instanțele au considerat că reprezentarea juridică a victimei nu era necesară în astfel de cauze (a se vedea mai sus pct. 22). În acest sens, Curtea a reținut că, în anumite circumstanțe, obligațiile procedurale ale statului de a asigura participarea efectivă a victimelor la cercetarea penală în urma plângerilor lor de rele tratamente se pot extinde și la aspecte legate de asigurarea unui acces efectiv la asistența judiciară gratuită (a se vedea

Savitskyy împotriva Ucrainei

, nr. 38773/05, pct. 117, 26 iulie 2012). Curtea reiterează că nu este sarcina sa de a se substitui instanțelor interne și că în primul rând autoritățile interne, în special instanțele, trebuie să soluționeze problemele de interpretare a legislației interne (a se vedea

Söderman împotriva Suediei,

nr. 5786/08, pct. 102, 12 noiembrie 2013). Cu toate acestea, abordarea adoptată de autorități în prezenta cauză - în care nu a fost contestată existența actelor de violență în familie - a privat cadrul juridic național de scopul său și a fost incompatibilă cu standardele internaționale referitoare la violența împotriva femeilor și violența în familie în special.

68

.

Guvernul a criticat reclamata că nu a invocat dispozițiile Legii nr. 217/2003. Curtea observă că reclamanta folosise dispozițiile acestei legi, dar fără rezultat (a se vedea supra, pct. 27). Totuși, Curtea consideră că în centrul acestei cauze se află problema impunității pentru actele de violență în familie, chestiune de competența instanțelor penale (a se vedea

Valiulienė

, citată anterior, pct. 71). Reclamanta a făcut pe deplin uz de modalitățile de acțiune în justiție prevăzute de procedura penală, dar autoritățile naționale, deși cunoșteau situația sa, nu au luat măsurile corespunzătoare pentru a pedepsi făptuitorul și a preveni alte agresiuni.

69.

În cele din urmă, Curtea observă că violența suferită de reclamantă a continuat pe parcursul anului 2008 și că autoritățile au continuat să fie inactive. În această privință, Curtea subliniază că alte șase plângeri penale și cereri privind emiterea unui ordin de protecție au fost depuse de către reclamantă la autoritățile competente în prima parte a anului 2008. Unele dintre aceste atacuri erau documentate cu rapoarte medicale. Cu toate acestea, nicio măsură concretă nu a fost luată de către autorități și plângerile reclamantei au fost respinse pentru lipsa probelor împotriva lui N.C. sau pentru că nu era atins nivelul de gravitate necesar pentru aplicarea sancțiunilor penale.

70.

Așadar, având în vedere constatările de mai sus privind ineficiența globală a modalităților de acțiune în justiție sugerate de Guvern în prezenta cauză, Curtea respinge, de asemenea, excepția de neepuizare a căilor de atac interne invocată de Guvern.

71

.

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că modul în care plângerile reclamantei au fost tratate de către autoritățile statului nu i-au oferit o protecție adecvată împotriva actelor de violență ale soțului său.

Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.

II.

CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 COROBORAT CU ART. 3 DIN CONVENȚIE

72.

Date fiind circumstanțele deosebite ale prezentei cauze, precum și natura și fondul capetelor de cerere formulate de reclamantă, Curtea a considerat corespunzător să comunice din oficiu un capăt de cerere în temeiul art. 14 coroborat cu art. 3 din Convenție.

Art.

14 din Convenție prevede următoarele:

„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”

A.

Cu privire la admisibilitate

73.

Curtea constată că acest capăt de cerere, aflat în conexiune cu cel examinat anterior, nu

este în mod vădit nefondat în sensul art.

35

a) din Convenție. De asemenea, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie așadar să fie declarat admisibil (a se vedea

M.G. împotriva Turciei

, citată anterior, pct. 111).

B. Cu privire la fond

1.

Argumentele părților

74.

În observațiile sale cu privire la admisibilitatea și la fondul cererii, reclamanta a arătat că fusese discriminată pe criterii de sex și că legislația națională a statului pârât nu oferă o protecție adecvată victimelor reale ale violenței în familie.

75.

Guvernul a invocat faptul că reclamanta nu a dovedit în fața Curții că autoritățile naționale o discriminaseră pe criterii de sex.

76.

În ceea ce privește contextul general al problemei violenței în familie în România, Guvernul a susținut că fusese adoptată Strategia națională pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie și că era periodic actualizată, iar victimele violenței în familie puteau găsi informații pe site-ul Agenției Naționale pentru Egalitatea de Șanse între femei și bărbați. În plus, fuseseră publicate trei broșuri pentru profesioniștii din domeniul violenței în familie, iar una dintre ele fusese disponibilă pe site-ul Parchetului General din anul 2008. În plus, a fost furnizată formare pentru judecători, procurori și ofițeri de poliție, ca parte a unui proiect desfășurat între iunie 2014 și aprilie 2016 pentru a consolida capacitatea acestora de prevenire și combatere a violenței în familie. De asemenea, Guvernul a subliniat că, începând din 2013, România avea 20 de centre pentru prevenirea și combaterea violenței în familie la nivel național, 59 de adăposturi pentru victime și trei centre care oferă servicii sociale pentru autorii acestor violențe. Guvernul a susținut că numărul de incidente de violență în familie raportate poliției crescuse în mod constant în ultimii ani, o tendință care ar putea însemna că victimele aveau mai multă încredere în autorități. Numărul persoanelor condamnate pentru infracțiuni legate de violența în familie (omucidere, vătămare corporală, abandonarea familiei ș.a.m.d.) crescuse de la 1.080 în 2003 la 1.368 în 2015. În plus, a fost furnizată formare pentru judecători, procurori și ofițeri de poliție, ca parte a unui proiect desfășurat între iunie 2014 și aprilie 2016 pentru a consolida capacitatea acestora de prevenire și combatere a violenței în familie.

77.

Guvernul a concluzionat afirmând că, atât cadrul juridic existent la data evenimentelor din prezenta cauză, cât și modul în care acesta se dezvoltase ulterior, arată că mecanismele naționale de protecție a femeilor împotriva violenței în familie erau suficiente și că autoritățile interne își îndeplineau obligația de a asigura protejarea eficientă a victimelor.

2.

Motivarea Curții

78.

Curtea s-a pronunțat deja că incapacitatea unui stat de a proteja femeile împotriva violenței în familie le încalcă dreptul la protecție egală în fața legii și că nu este necesar ca această incapacitate să fie intenționată (a se vedea, pentru exemple recente,

T.M. și C.M. împotriva Republicii Moldova

, nr. 26608/11, pct. 57, 28 ianuarie 2014 și

M.G. împotriva Turciei

, citată anterior, pct. 115).

79.

Atunci când analizează definiția și domeniul de aplicare al discriminării față de femei, Curtea constată, de asemenea, că trebuie să aibă în vedere, în plus față de înțelesul mai general al discriminării așa cum este dat în jurisprudența sa, și dispozițiile instrumentelor juridice mai specializate, ca și deciziile organismelor juridice internaționale în problema violenței împotriva femeilor (a se vedea

Opuz

, citată anterior, pct. 185). În acest context, trebuie subliniat că, în sensul Convenției de la Istanbul, violența împotriva femeilor se definește ca o formă de discriminare împotriva femeilor (a se vedea mai sus pct. 42).

80.

În ceea ce privește prezenta cauză, Curtea observă că soțul reclamantei a supus-o în mod repetat violenței și ar fi amenințat că o va ucide (a se vedea mai sus pct. 8, 9, 17 și 30) și că autoritățile cunoșteau bine ceea ce se întâmpla (a se vedea mai sus 62).

81.

Curtea reiterează, de asemenea, că a ajuns la concluzia că autoritățile naționale lipsiseră cadrul juridic național de scopul său întrucât consideraseră că reclamanta provocase violența în familie împotriva sa, că violența nu reprezentase pericol social și că, prin urmare, nu era atât de gravă pentru a impune sancțiuni penale, și prin respingerea cererii reclamantei de asistență judiciară gratuită. Procedând astfel, autoritățile naționale au acționat și într-un mod care nu era în concordanță cu standardele internaționale privind violența împotriva femeilor și violența în familie în special (a se vedea mai sus pct. 67).

82.

Pasivitatea autorităților în prezenta cauză apare și din faptul că acestea nu au luat în considerare nicio măsură de protecție pentru reclamantă, în pofida solicitărilor sale repetate adresate poliției, procurorului (a se vedea mai sus pct. 17 și 31) și instanțelor (a se vedea mai sus pct. 21). Având în vedere vulnerabilitatea deosebită a victimelor violenței în familie, Curtea consideră că autoritățile ar fi trebuit să analizeze mai atent situația reclamantei (a se compara

T.M. și C.M. împotriva Republicii Moldova

, citată anterior, pct. 60).

83.

În ceea ce privește abordarea generală a problemei violenței în familie în România, Curtea observă că statisticile oficiale arată că acest tip de violență este tolerat și perceput ca normal de majoritatea populației și că un număr mai degrabă mic de incidente raportate sunt urmate de cercetări penale (a se vedea pct. 37). Mai mult, numărul victimelor acestor violențe a crescut în fiecare an, marea majoritate a acestora fiind femei (a se vedea supra pct. 37 și 46). Datele oficiale arată că în 2017 era disponibil un număr limitat de adăposturi pentru victime la nivel național, dar că opt județe nu aveau asemenea adăposturi (a se vedea mai sus pct. 38). Curtea subliniază că aceste considerente sunt conforme cu constatările anterioare ale Comitetului CEDAW, care a constatat în 2006 posibilitatea ca populația generală să nu fie suficient de conștientă de amplul cadru juridic și politic dezvoltat de România pentru eliminarea discriminării împotriva femeilor și posibilitatea ca femeile însele să nu-și conștientizeze drepturile. De asemenea, Comitetul și-a exprimat îngrijorarea față de disponibilitatea redusă a serviciilor de protecție și de sprijin pentru victime, în special în zonele rurale, față de informațiile limitate pe care Guvernul României este în măsură să le furnizeze despre prevalența violenței domestice, ca și față de insuficienta aplicare a măsurilor legislative și a altor măsuri adoptate în domeniu (a se vedea mai sus pct. 41).

84.

Guvernul a susținut că prin cadrul juridic în domeniul violenței în familie se oferă o protecție eficientă victimelor. Cu toate acestea, Curtea a observat deja în prezenta cauză că autoritățile nu aplicaseră dispozițiile legale relevante (a se vedea mai sus pct. 66 și 68). Lipsa unei aplicări efective a sus-menționatului cadru juridic a fost subliniată de asemenea de Curte în cauza

E.M. împotriva României

(citată anterior, pct. 70), similară cu cea de față. În plus, alături de statistica poliției și descrierea diverselor activități, Guvernul nu a prezentat date privind monitorizarea impactului acestor activități sau efectele aplicării Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie sau a Strategiei naționale pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie.

85

.

În opinia Curții, combinarea factorilor de mai sus demonstrează că autoritățile nu au apreciat pe deplin gravitatea și amploarea problemei violenței în familie în România și că acțiunile lor reflectau o atitudine discriminatorie față de reclamantă ca femeie (a se vedea

T.M. și C.M. împotriva Republicii Moldova

, citată anterior, pct. 62).

86.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră prin urmare că există probe

prima facie

că violența în familie afecta în special femeile și că pasivitatea generală și discriminatorie a autorităților crea climatul favorizant pentru violența în familie (a se compara

Opuz

, citată anterior, pct.

198).

87.

Curtea a stabilit că sistemul de drept penal, astfel cum a operat în prezenta cauză, nu a avut un efect de descurajare adecvat capabil să asigure prevenirea efectivă a actelor nelegale ale lui N.C. împotriva integrității personale a reclamantei și, prin urmare, a încălcat drepturile acesteia în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea mai sus pct. 71).

88.

Având în vedere cele constatate (a se vedea mai sus pct. 85), Curtea consideră că violența suferită de reclamantă poate fi privită ca violență bazată pe gen, care reprezintă o formă de discriminare împotriva femeilor. În pofida faptului, apreciat de Curte, că România a adoptat o lege și a o strategie națională pentru prevenirea și combaterea fenomenului violenței în familie, lipsa generală de reacție a sistemului judiciar și impunitatea de care se bucurau agresorii, după cum s-a constatat în prezenta cauză (a se vedea și

E.M. împotriva României,

citată anterior, pct. 69), indicau o implicare insuficientă din partea autorităților în luarea de măsuri corespunzătoare pentru a combate violența în familie.

89.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că în prezenta cauză a avut loc o încălcare a art. 14 coroborat cu art.

3 din Convenție.

III.

Cu privire la aplicarea art.

41 din Convenție

90.

Art.

41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

91.

Reclamanta a solicitat 50 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral. Ea a declarat că actele continue de violență săvârșite de soțul său îi cauzaseră traume fizice și psihice.

92.

Guvernul a contestat cererea, susținând că suma pretinsă era excesivă și nejustificată.

93.

Curtea observă că reclamanta a suferit fără îndoială din cauza durerii și a tulburării ca urmare a faptului că autoritățile nu au luat măsuri suficiente pentru a preveni actele de violență în familie comise de soțul ei și nu i-au aplicat acestuia o pedeapsă descurajatoare (a se vedea

Opuz

, citată anterior, pct. 210). Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă reclamantei 9

800 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

94.

Reclamanta nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată. În consecință, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

95.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Hotărăște

că a fost încălcat art.

3 din Convenție;

3.

Hotărăște

că a fost încălcat art. 14 din Convenție coroborat cu art. 3;

4.

Hotărăște

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.

44

§

2 din Convenție, suma de 9

800 EUR (nouă mii opt sute euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, sumă care trebuie convertită în moneda națională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății;

b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

5.

Respinge

cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 23 mai 2017, în temeiul art.

77

§

2 și

§

3 din Regulamentul Curții.

Marialena Tsirli

Ganna Yudkivska

Grefier

Președinte