CASE OF GHIULFER PREDESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 10 - Freedom of expression-{general} (Article 10-1 - Freedom of expression)
CASE OF GHIULFER PREDESCU v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2017)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A PATRA
CAUZA
GHIULFER PREDESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(cererea nr. 29751/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 iunie 2017
DEFINITIVĂ
27/09/2017
Hotărârea a devenit definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Ghiulfer Predescu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o cameră compusă din:
Ganna Yudkivska,
președinte,
Vincent A. De Gaetano,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Egidijus Kūris,
Iulia Motoc,
Georges Ravarani,
Péter Paczolay,
judecători,
și Marialena Tsirli,
grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 30 mai 2017,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află cererea nr. 29751/09 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Ghiulfer Predescu („reclamanta”), a sesizat Curtea la 26 mai 2009, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
Reclamanta a fost reprezentată de doamna D.O. Hatneanu, avocat în București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Reclamanta a susținut că nu i-a fost respectat dreptul la libertatea de exprimare, ceea ce constituie o încălcare a art. 10 din Convenție.
La 7 octombrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta s-a născut în 1956 și locuiește în Constanța. La momentul faptelor relevante, aceasta lucra în Constanța ca jurnalist de investigație.
A. Contextul cauzei
6
. În cursul nopții de 12 spre 13 august 2006, un grup de aproximativ 50-80 de persoane înarmate au fost implicate într-un incident violent care a avut loc în Mamaia, o stațiune de pe litoral, aflată la periferia orașului Constanța. Mai multe locații din Mamaia – inclusiv Hotelul F., care aparține unei companii la care era acționar R.M., primarul orașului Constanța începând cu anul 2000 – au fost atacate și grav avariate.
Ulterior acestui incident, R.M. a acceptat să participe la o emisiune TV găzduită de A.G. și difuzată de „R.”, un post național de televiziune. În cadrul emisiunii, reclamanta a intervenit și a făcut câteva observații, considerate de R.M. ca fiind defăimătoare. În consecință, acesta a introdus o acțiune civilă împotriva reclamantei (a se vedea infra, pct. 9-22).
8
. Extrasele relevante din emisiunea TV în cauză sunt prezentate mai jos:
„[A.G., gazda emisiunii, acționând în calitate de moderator, adresează întrebări [reclamantei], o jurnalistă din Constanța]: Despre ce fel de găști e vorba? Sunt niște găști, sunt niște clanuri, cine sunt acești oameni despre care se vorbește?
[Reclamanta]: Sunt clanuri, tu știi foarte bine, în Constanța se împarte orașul între oamenii lui R.M. și oamenii care sunt împotriva lui R.M. Este vorba despre clanul V., sau de ...., mă rog, gașca fraților V., care se războiesc cu oamenii lui R.M. Războiul durează de ceva ani de zile. Se cunoaște foarte bine faptul că într-o vreme frații V. și R.M. Și ai lui erau prieteni. Apoi a intervenit o ruptură între i parcă, dacă mi-aduc eu bine aminte, undeva în perioada construirii hotelului O. Am înțeles că inițial unul din frații V. trebuia să fie asociat. Nu a mai fost și de atunci a început scandalul dintre ei. Asta nu înseamnă că M. [R.M.] sau V. propriu-zis sunt cei care se bat. Acest război a continuat între oamenii care îi reprezintă pe cei doi și dușmănia asta a continuat până în zilele noastre. [...] Dar miezul nu este faptul că R.M. acum se dușmănește cu frații V. Acum se pare că au ajuns la alte pretenții, la alte scări, la alte ierarhii. [...]
[A.G.]: Imaginea pe care mi-o descrii tu este a unui oraș sfâșiat între bandele interlope, în care infractorii se răfuiesc cu primarul. Primarul este asociat cu președintele Consiliului Județean, iar noaptea se poate întâmpla orice, în timp ce poliția și justiția pactizează cu tot acest val de iresponsabilitate, nepedepsind pe nimeni.
[Reclamanta]: În ultima vreme, poliția își face treaba, așa cum am mai spus. Numai că nu reușește să o ducă la capăt. [...] Acum doi ani, când a fost marea bătălie din mijlocul orașului, în văzul tuturor constănțenilor, când s-au bătut clanurile G. și P., și până la urmă de aceiași stăpâni este vorba, poliția nu a intervenit imediat pentru că a spus clar că este vorba de oamenii lui R.M. și le-a fost frică, având în vedere că M. [R.M.] era și este primar în continuare. Singurii care au avut de suferit atunci au fost cei din conducerea poliției municipale. Au fost destituiți din funcție, iar cei prinși, mă refer la agresori, nu au pățit absolut nimic.
[A.G.]: Am senzația că avem de a face cu un oraș neguvernat, un oraș în care infractorii sunt la vedere, în care primarul se bate cu găști diferite. Este o concluzie greșită?
[R.M.]: Am impresia că [reclamanta] ar trebui să fie internată la balamuc. Cum îndrăznește? Ce e cu povestea asta, prostia asta? Oamenii lui R.M. luptă cu nu știu care V.? Nici măcar nu îl cunosc, nu l-am văzut niciodată în viața mea și nu am vorbit niciodată cu el. [...] Am ascultat timp de cincisprezece minute aberațiile [reclamantei], prin care încearcă să creeze despre Constanța imaginea unui oraș demonizat, în care primarul orașului conduce tot, este traficant, are găști cu kalașnikoave și bodyguarzi. [...]
[A.G.]: Aș crede că acest conflict a fost generat de una din acțiunile dumneavoastră sau de una din activitățile sau unul din parteneriatele dumneavoastră anterioare; poate că ați avut relații cu ei și, în acest context, v-au vandalizat hotelul?
[R.M.]: Domnule A.G., [reclamanta] este o ziaristă; ar fi trebuit să prezinte un document de la Camera de Comerț pentru a dovedi că am un parteneriat de afaceri cu oricare dintre cei pe care aceasta i-a menționat. Nu a prezentat nimic pentru că toate afirmațiile sunt false. Am cerut personal poliției să intervină și să aresteze autorii faptelor. [...] Nu cunosc persoanele care s-au bătut. Nu mă interesează cu ce se ocupă în timpul lor liber, de ce se bat. Tot ce am spus a fost că este inacceptabil să vezi patruzeci de persoane cu topoare. Să îi identifice și aresteze pe vinovați. Orice altceva este doar o fantezie [a reclamantei], demnă de un spital de psihiatrie. [...]
[A.G.]: [...] iată ce spune domnul primar despre afirmațiile tale, cum toate ar fi neadevărate.
[Reclamanta]: [...] asta e ceea ce spun eu, am spus în calitate de observator al cotidianului de zi cu zi, de ani de zile, vă dați seama. Chestiile astea se observă, chestiile astea se discută, chestiile astea se consemnează. Am prezentat un tablou general.
[R.M.]: Și se probează! [...] La fel ca și alți ziariști, ați învățat să îi târâți pe alții în noroi, fără nicio probă în susținerea celor declarate.
[Reclamanta]: Am înțeles că ar fi spus că nu îi cunoaște pe frații V. Ba-i cunoaște! Dar nu asta-i important, ci faptul că oamenii lor [...] [este întreruptă]
[R.M.]: Dar nu îi cunosc! Dovediți contrariul, vă rog! Nu am vorbit niciodată cu niciunul din ei, nu îi cunosc. Nu mai mințiți [...]
[Reclamanta]: [...] realitatea este că se prezintă ca fiind oamenii lui M. [R.M.] sau oamenii lui V. Asta nu înseamnă că M. [R.M.] și cu V. comandă aceste conflicte până la urmă. Știți cum se întâmplă în lumea celor mici: eu sunt forțos pentru că îl reprezint pe R.M., care este primarul. Sau eu sunt mai grozav decât tine pentru că eu îi am pe frații V. [...] Domnule R.M., nu am spus că ați comandat acest atac. Dar aceasta este situația de mai mulți ani în orașul Constanța.
[A.G.]: Într-adevăr, ce rămâne este că avem de a face cu o gașcă de infractori; indiferent cu cine sunt ei asociați, indiferent cine stă în spatele lor, indiferent cine îi susține, acești oameni au fost pe stradă, au făcut vijelie și, din punctul meu de vedere, sunt nemulțumit ca cetățean că acuma eu nu sunt arestați. Acesta este singurul lucru pe care îl pot spune, în afară de conotațiile politice și cele ale găștilor. Îl întreb acum pe domnul M. P, sociolog, specializat în incidente violente. Ce părere aveți despre acest tip de incident? [...]
[M.P.]: [...] Aș dori să îl întreb pe domnul R.M., dacă mai este în direct [...] trebuie să știe faptul că primarii, peste tot în alte părți ale lumii, cum ar fi Giuliani sau Chirac, au avut așa-numitele politici urbane de prevenție, în care au fost implicați direct. Vorbesc despre o perspectivă sociologică, un domeniu în care sunt specializat. Nu mă interesează relația dumneavoastră cu instituțiile care vă acuză astăzi într-un fel sau altul. Aveți un proiect de politică urbană de prevenție? Căci, dacă ar fi așa, astfel de evenimente nu s-ar mai repeta. [...]
[R.M.]: Știți că, în conformitate cu legislația românească, poliția nu se află sub autoritatea primarului? [...] Am cerut poliției să intervină și să aresteze persoanele vinovate [...]
Vă mulțumesc [...] Povestea pe care am urmărit-o este o poveste violentă. Niște derbedei se duc noaptea cu topoarele și săbiile, astea foarte la modă în ultima vreme, și sparg, vandalizează un hotel. Poliția, ineficientă, reacționează târziu, reacționează slab, nu reușește să ne convingă [...] În același timp, însă, numele primarului R.M. și al asociaților săi apare încă o dată, într-o relație directă cu o afacere bizară. Și toate aceste afaceri bizare, care, citez, «au nevoie de probe», se adună, una lângă alta, și, la final, creează o percepție: a unui primar cu semnul întrebării, a unui oraș uitat și, în general, a unei ineficiențe care se regăsește la toate nivelurile. În această poveste, în opinia mea, și cei doi șefi sunt vinovați, și poliția este vinovată, și noi suntem vinovați, pentru că tolerăm la nesfârșit incompetența autorităților. Vă mulțumesc.”
B. Acțiunea civilă introdusă împotriva reclamantului
9
. La 24 octombrie 2006, R.M. a formulat o plângere civilă împotriva reclamantei. Acesta a susținut că, în calitatea ei de jurnalist, reclamanta a făcut afirmații denigratoare în timpul unei emisiuni TV găzduite de A.G., cu privire la un incident violent care avusese loc în noaptea de 12 spre 13 august 2006 (supra, pct. 6). R.M. a cerut ca reclamanta să scrie o scrisoare publică, în care să își prezinte scuzele, să publice, pe cheltuiala sa, hotărârea ce urmează a fi pronunțată în cauză în două ziare, unul central și altul local, și ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 200
000 de lei românești (RON) cu titlu de daune morale.
R.M. s-a plâns că reclamanta a încercat să convingă oamenii că orașul
Constanța era împărțit în două găști, „oamenii lui R.M. și oamenii împotriva lui R.M.”, și că el însuși a avut, la un moment dat, legături cu anumite „persoane interlope”, și anume cu clanul V., care s-ar fi aflat la originea incidentului violent din august 2006. Acesta a considerat că imaginația reclamantei s-a dovedit a fi „diabolică și de o malițiozitate fără margini”, având în vedere că observațiile sale au depășit ceea ce era permis nu numai de libertatea de exprimare, dar și de deontologia profesională. Acesta a susținut că reclamanta nu a verificat mai întâi informațiile sale înainte de a le utiliza și nu a dovedit afirmațiile sale.
R.M. a pretins, de asemenea, că afirmațiile denigratoare făcute de reclamantă împotriva lui, la o oră de maximă audiență, pe un post național de televiziune, i-a afectat imaginea în calitate de persoană publică și de ales local.
Reclamanta a susținut că declarațiile făcute în timpul emisiunii TV au reflectat opinia sa într-un mod onest și etic. La fel ca orice altă opinie, inevitabil, și a ei a fost subiectivă, aspectul important fiind că a fost exprimată cu onestitate și cu bună-credință, pe baza unor informații referitoare la conflictele lui R.M. cu frații V. care fuseseră prezentate de mai multe ori în presa locală.
Reclamanta a argumentat, în continuare, că daunele morale pretinse de R.M. erau nejustificate, în măsura în care nu exista nicio dovadă care să demonstreze că declarațiile sale au avut un impact în rândul susținătorilor lui R.M. în legătură cu imaginea publică a acestuia.
12
. La 11 octombrie 2007, Judecătoria Constanța a respins acțiunea ca neîntemeiată. Instanța a început cu o prezentare generală a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare, făcând referire în mod specific la rolul esențial pe care îl joacă jurnaliștii într-o societate democratică și la faptul că, atunci când sunt evaluate declarațiile acestora, criteriul esențial este dacă sunt făcute cu bună-credință. Curtea a reținut că, în cauza cu care a fost sesizată, declarațiile reclamantei nu puteau fi interpretate drept un atac personal la adresa reclamantului și, în orice caz, acestea nu erau atât de grave încât să aducă atingere onoarei, reputației sau demnității lui R.M. Instanța a observat, de asemenea, că, atunci când a răspuns la întrebările adresate de A.G., gazda emisiunii, reclamanta a oferit o explicație în susținerea opiniei sale. Aceasta a prezentat în fața instanței extrase din articole din presa locală, precum și dintr-o publicație editată de mai mulți jurnaliști de investigație cu privire la integritatea publică, un proiect pus în aplicare de organizația Transparency International Romania, în care numele primarului, R.M., era legat de mai multe anchete penale aflate în curs.
Instanța a concluzionat că intervenția reclamantei nu a fost făcută cu rea-credință; opiniile acesteia priveau un subiect de interes general și nu aveau un caracter ilicit; totodată, s-a constatat că opiniile acesteia nu au adus atingere reputației reclamantului.
R.M. a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Acesta a susținut, în esență, că declarațiile denigratoare ale reclamantei nu au constat doar în opiniile sale personale, ci au inclus și rapoarte referitoare la fapte specifice, care nu fuseseră verificate anterior și nici dovedite ca fiind adevărate. El a argumentat, de asemenea, că, prin asocierea numelui și imaginii sale cu cele ale unor grupuri sau clanuri infracționale, reclamanta a adus o atingere gravă reputației sale.
La 29 mai 2008, Tribunalul Constanța a admis apelul și a admis parțial acțiunea civilă a lui R.M., obligând reclamanta la plata sumei de 50
000 RON cu titlu de daune morale și sumei de 7
197 RON reprezentând cheltuieli de judecată. De asemenea, instanța a dispus ca aceasta să publice hotărârea în cauză, pe propria cheltuială, într-un ziar central și într-un alt ziar local, și să îi prezinte lui R.M. scuze publice în scris, în termen de 15 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Tribunalul a considerat că respectiva concluzie din cadrul emisiunii TV, astfel cum a fost exprimată de A.G., s-a bazat, în esență, pe declarațiile reclamantei, și anume că orașul era „sfâșiat între bandele interlope, în care infractorii se răfuiesc cu primarul” (supra, pct. 8) și că aceeași concluzie ar fi fost trasă de oricine altcineva care ar fi urmărit emisiunea. Din această perspectivă, era evident că afirmațiile reclamantei au adus atingere reputației lui R.M.
16
. Instanța a hotărât, de asemenea, că reclamanta nu a avut intenția de a prezenta fapte, ci de a-l discredita în mod deliberat pe R.M., susținând, cu rea-credință, că acesta era implicat în activități ilegale. Astfel de acuzații, fără o verificare prealabilă și fără o bază factuală, erau grave și au adus grave prejudicii de imagine lui R.M.
În plus, în încercarea de a-și susține afirmațiile cu extrase din articole de presă cu privire la activitățile desfășurate de R.M., reclamanta nu a făcut decât să dovedească faptul că ceea ce prezentase în cadrul emisiunii TV erau informații, și nu opiniile sale personale.
Reclamanta a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, reiterând argumentele sale potrivit cărora afirmațiile incriminate erau, în fapt, opiniile sale în calitate de jurnalist de investigație și că acestea au fost exprimate într-o manieră onestă și etică. Aceasta a subliniat că tribunalul nu a analizat dacă R.M. participase la emisiunea de televiziune în calitatea de persoană publică sau de persoană privată, astfel încât să existe consecințe specifice în exercițiul de stabilire a unui echilibru între drepturi, efectuat de instanță. Ea a subliniat că obligația de plată impusă de instanță era excesivă și lipsită de o motivare adecvată și de orice criterii justificative.
Prin decizia din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanța a respins recursul reclamantei și a confirmat hotărârea instanței inferioare.
19
. Instanța de recurs a observat, în primul rând, că R.M. participase la emisiunea TV în calitatea sa de acționar al hotelului F., precum și în calitatea sa de politician local.
20
. Făcând o distincție clară între opinii și informații, instanța a apreciat că reclamanta nu a prezentat niciun argument și nicio explicație care să susțină afirmația potrivit căreia ceea ce exprimase în emisiunea TV erau opiniile sale, nu elemente de fapt:
„Erijându-se într-o cunoscătoare a realităților constănțene, a prezentat publicului unele informații neadevărate sub forma unor adevăruri incontestabile.”
21
. În continuare, instanța a făcut referire la responsabilitățile jurnaliștilor, și anume de a prezenta publicului informații și idei, respectând în același timp anumite limite în privința drepturilor și reputației altora. Reclamanta, în funcția de jurnalist, „a încălcat regulile de etică profesională, manifestând agresivitate și intenție de culpabilizare, fără probe și fără a păstra un echilibru între afirmația făcută și realitatea neconfirmată”.
22
. Instanța a considerat că valoarea despăgubirilor care trebuiau plătite de reclamantă era pe deplin justificată, având în vedere că afirmațiile denigratoare fuseseră difuzate la o oră de maximă audiență, pe un post național de televiziune, și că suma fusese redusă de curtea de apel la un sfert din suma totală solicitată de R.M. Curtea de apel a hotărât:
„Dacă reclamanta ar fi respectat prima obligație, și anume «de a-și cere scuze», instanța ar fi examinat proporționalitatea cuantumului din perspectiva intențiilor sale, întrucât aceasta nu contestă afirmațiile, dar, prin victimizare, le conferă putere, fără să fi prezentat, până în prezent, vreo probă sau vreun document”.
23
. Se pare că, în februarie 2009, reclamanta a îndeplinit în totalitate termenii deciziei curții de apel.
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
24
. Art. 998 și art. 999 din vechiul Cod civil, aplicabile la momentul faptelor din prezenta speță, prevăd că orice persoană care a suferit un prejudiciu poate solicita despăgubiri introducând o acțiune civilă împotriva persoanei care l-a cauzat în mod intenționat sau prin neglijență:
Art.
998
„Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.”
Art.
999
„Omul este responsabil nu
numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.”
Pentru ca acțiunea să fie admisă, partea în cauză trebuie să demonstreze în instanță că pârâtul a săvârșit o faptă ilegală, care implică răspunderea sa civilă, că reclamantul a suferit un prejudiciu și că există un raport de cauzalitate între fapta ilegală și prejudiciul pretins.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 10 DIN CONVENȚIE
Reclamanta s-a plâns că obligațiile impuse de instanțele naționale de a-i plăti lui R.M. despăgubiri și cheltuielile de judecată, precum și de a publica hotărârea în două ziare, a constituit o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare, protejat de art.
10 din Convenție, care are următorul cuprins:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu
este în mod vădit nefondat în sensul art.
35 § 3 lit.
a) din Convenție. De asemenea, constată că nu
prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Argumentele părților
(a) Reclamanta
Reclamanta a susținut că, deși ingerința în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare a avut un temei legal, nu a avut un scop legitim și nu a fost necesară într-o societate democratică.
Reclamanta a pretins că, prin exprimarea opiniei sale cu privire la activitățile desfășurate de R.M., primarul orașului Constanța, nu a încercat să aducă atingere reputației sale, ci pur și simplu să atragă atenția publicului asupra modului în care acesta își îndeplinea obligațiile în privința ordinii publice locale.
Instanțele interne au hotărât că R.M. participase la dezbaterea televizată în dubla sa calitate de om de afaceri și de reprezentant al autorității publice. Din această perspectivă, reclamanta a considerat că limitele criticii acceptabile erau mai largi și puteau include o anumită doză de exagerare.
Reclamanta a susținut, în plus, că afirmațiile sale au fost făcute cu bună-credință și au fost susținute de o bază factuală suficientă – și anume, mai multe articole sau informații care apăruseră în presă, care erau, la rândul lor, susținute de dovezi; aceste probe erau disponibile în dosarul intern al cauzei, însă nu au fost luate în considerare de către instanțele naționale, fără nicio motivare care să justifice acest lucru.
De asemenea, în timpul dezbaterii televizate, lui R.M. i s-a oferit posibilitatea de a contesta declarațiile reclamantei; totuși, acesta a preferat să adopte o atitudine agresivă față de reclamantă. Aceste aspecte au fost ignorate complet de instanțele naționale în cadrul aprecierii cauzei.
31
. În cele din urmă, reclamanta a susținut că severitatea sancțiunii impuse a fost excesivă.
Suma pe care a trebuit să i-o plătească lui R.M. a reprezentat echivalentul, la acel moment, a aproximativ 116 salarii lunare minime sau 37 de salarii lunare medii. A susținut că, pentru a achita suma integrală datorată lui R.M., a trebuit să facă un împrumut bancar, care urmează să fie achitat în decembrie 2018, iar o parte din bani au fost primiți de la colegi jurnaliști, sub formă de ajutor financiar.
Din această perspectivă, reclamanta a argumentat că sancțiunea care i-a fost impusă a avut un efect disuasiv direct în ceea ce privește diseminarea unor informații de interes public legitim.
(b) Guvernul
Guvernul a admis că decizia contestată de reclamantă constituia o ingerință în exercitarea de către aceasta a drepturilor garantate de art. 10 din Convenție. Cu toate acestea, a argumentat că ingerința era prevăzută de lege, și anume de art. 998-1000 C. civ., în vigoare la momentul respectiv. În plus, ingerința a avut ca scop protejarea reputației unui terț și, prin urmare, a fost legitimă.
33
. Guvernul a argumentat, în continuare, că măsura contestată a fost necesară într-o societate democratică. Invocând marja de apreciere de care beneficiază instanțele naționale în ceea ce privește aprecierea litigiilor între persoane particulare, Guvernul a susținut că declarațiile defăimătoare ale reclamantei au făcut referire la viața privată și la acțiunile private ale lui R.M., și nu la acțiunile acestuia în calitate de politician. În plus, veridicitatea declarațiilor, care erau destul de grave, nu a fost dovedită niciodată, deși instanțele i-au oferit reclamantei ocazia de a face acest lucru.
Guvernul a considerat că reclamanta nu și-a dovedit buna-credință în privința diseminării unor informații care nu erau exacte și care au depășit limitele acceptabile de exagerare și provocare. În plus, afirmațiile acesteia, care sugerau că R.M. avea legături strânse cu membri ai unor organizații infracționale de tip mafiot, nu au fost spontane. Dimpotrivă, au fost deliberate și bine cântărite, așa cum o dovedește faptul că a invocat mai multe articole de presă referitoare la acest subiect, care fuseseră scrise în aceeași manieră.
Având în vedere lipsa unei baze factuale și a bunei-credințe a reclamantei, Guvernul a considerat că măsura adoptată de autorități a fost proporțională. În plus, suma de acordată cu titlu de despăgubire era doar un sfert din suma totală solicitată de terț cu titlu de reparație echitabilă.
Guvernul a concluzionat că instanțele interne au efectuat un exercițiu satisfăcător de stabilire a unui echilibru între dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, pe de o parte, și dreptul terțului la protecția reputației sale, pe de altă parte, și că aprecierea faptelor și a probelor în speță a fost detaliată și în deplină conformitate cu cerințele Convenției.
Motivarea Curții
Părțile nu contestă faptul că hotărârile instanțelor interne au constituit o „ingerință” în exercitarea de către reclamantă a dreptului la libertatea de exprimare.
Curtea constată, de asemenea, că ingerința contestată era prevăzută de lege, și anume de art. 998-999 C. civ. în vigoare la momentul faptelor (a se vedea supra, pct. 24), și a urmărit scopul legitim menționat la art. 10
§
2 din Convenție, și anume „protecția reputației sau a drepturilor altora”.
Rămâne de stabilit dacă ingerința a fost „necesară într-o societate democratică”.
(a) Principii generale
Principiile generale pentru evaluarea aspectului dacă o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare este „necesară într-o societate democratică”, în sensul art. 10 § 2 din Convenție, sunt consacrate în jurisprudența Curții. Acestea au fost rezumate recent în hotărârile pronunțate în cauzele
Couderc și Hachette Filipacchi Associés
împotriva Franței
(MC), nr.
40454/07, pct. 90-93, CEDO 2015 (extrase),
Pentikäinen împotriva Finlandei
(MC), nr. 11882/10, pct. 87, CEDO 2015, și
Bédat împotriva Elveției
(MC), nr.
56925/08, pct. 48, CEDO 2016.
Curtea reiterează că, în ceea ce privește nivelul de protecție, spațiul de manevră în temeiul art.
10 § 2 din Convenție este redus în cazul restricțiilor referitoare la discursurile politice sau la dezbaterile privind probleme de interes public [a se vedea
Morice împotriva Franței
(MC), nr. 29369/10, pct. 125, CEDO 2015, cu trimiterile suplimentare]; limitele unei critici acceptabile sunt, prin urmare, mai largi în privința unui funcționar public sau a unui politician care acționează în calitatea sa publică decât în raport cu o persoană privată [a se vedea
Lindon, Otchakovsky-Laurens și July împotriva
Franței
(MC), nr. 21279/02 și 36448/02, pct.
46, CEDO 2007–IV].
Curtea reiterează faptul că libertatea jurnalistică include și posibilitatea de a recurge la o doză de exagerare sau chiar de provocare (a se vedea
Prager și Oberschlick împotriva Austriei
, 26 aprilie 1995, pct. 38, seria A nr. 313). În special, reiterează faptul că libertatea de exprimare se aplică și în ceea ce privește „informațiile” sau „ideile” care ofensează, șochează sau deranjează [a se vedea
Janowski împotriva Poloniei
(MC), nr.
25716/94, pct. 30, CEDO 1999
‑
I].
În plus, Curtea a făcut întotdeauna o distincție între declarațiile de fapt și judecățile de valoare. În vreme ce existența unor fapte poate fi demonstrată, veridicitatea judecăților de valoare nu poate fi dovedită (a se vedea, printre multe altele,
Morice
, citată anterior, pct. 126, și
Feldek împotriva Slovaciei
, nr. 29032/95, pct. 75, CEDO 2001
‑
VIII). Pentru a face distincție între o afirmație factuală și o judecată de valoare, este necesar să se țină seama de circumstanțele cauzei și de tonul general al observațiilor (a se vedea
Brasilier împotriva Franței
, nr. 71343/01, pct. 37, 11 aprilie 2006), având în vedere că afirmațiile referitoare la chestiuni de interes public pot constitui, pe această bază, mai degrabă judecăți de valoare decât declarații de fapt (a se vedea
Paturel împotriva Franței
, nr. 54968/00, pct. 37, 22 decembrie 2005).
În continuare, Curtea reiterează faptul că garanția oferită de art. 10 jurnaliștilor care relatează chestiuni de interes general este supusă condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pentru a furniza informații exacte și fiabile, în conformitate cu etica jurnalismului. În situațiile în care, pe de o parte, se face o afirmație cu privire la fapte și sunt prezentate probe insuficiente pentru a o dovedi și, pe de altă parte, jurnalistul în cauză vorbește despre o chestiune de interes public real, devine esențial să se verifice dacă jurnalistul a acționat în mod profesionist și cu bună-credință [a se vedea
Flux împotriva Moldovei (nr. 7)
, nr. 25367/05, pct. 41, 24 noiembrie 2009, și
Tavares de Almeida Fernandes și Almeida Fernandes împotriva
Portugaliei
, nr.
31566/13, pct. 56, 17 ianuarie 2017].
Curtea trebuie să stabilească, de asemenea, dacă autoritățile interne au menținut un echilibru just între protecția libertății de exprimare, astfel cum este consacrată la art.
10, și protecția reputației persoanelor împotriva cărora au fost făcute acuzațiile, un drept care, fiind un aspect al vieții private, este protejat de art.
8 din Convenție. În trei cauze destul de recente, Curtea a definit propriul rol în asigurarea unui echilibru între cele două interese contradictorii și a continuat cu identificarea unei serii de criterii relevante care trebuie luate în considerare în cazul în care dreptul la libertatea de exprimare a fost pus în balanță cu dreptul la respectarea vieții private [a se vedea
Axel Springer AG împotriva Germaniei
(MC), nr. 39954/08, pct. 82-95, 7 februarie 2012,
Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2)
(MC), nr. 40660/08 și 60641/08, pct. 101-113, CEDO 2012
și
Couderc și Hachette Filipacchi Associés
, citată anterior, pct. 93).
În cele din urmă, natura și severitatea sancțiunilor impuse sunt, de asemenea, factori care trebuie luați în considerare atunci când se evaluează proporționalitatea ingerinței. Astfel cum a subliniat deja Curtea, ingerința în exercitarea libertății de exprimare poate avea un efect disuasiv asupra exercitării acestei libertăți (a se vedea
Morice
, citată anterior, pct. 127).
(b) Aplicarea principiilor menționate în prezenta cauză
Curtea observă, în primul rând, că emisiunea TV contestată a reprezentat o încercare de a dezbate în mod public posibila implicare a lui R.M., primarul orașului Constanța și om de afaceri local, în incidentele violente în care un grup mare de persoane înarmate au avariat mai multe hoteluri din Mamaia, inclusiv hotelul F., aparținând unei societăți la care era acționar R.M. (a se vedea supra, pct. 6). Curtea subliniază, în acest context, că rolul presei presupune în mod cert obligația de a alerta publicul atunci când deține informații cu privire la existența unei presupuse ilegalități comise de către aleși locali și funcționari publici [a se vedea
Cumpănă și Mazăre împotriva României
(MC), nr. 33348/96, pct. 101, CEDO 2004 -XI].
Astfel, Curtea consideră că declarațiile reclamantei au fost făcute în contextul unei dezbateri aprinse cu privire la o chestiune de interes public, și anume menținerea ordinii publice în orașul Constanța. Prin urmare, afirmațiile sale priveau un domeniu în care restricțiile impuse libertății de exprimare trebuie să fie interpretate în mod strict.
În continuare, Curtea subliniază că, contrar afirmațiilor Guvernului, potrivit cărora afirmațiile denigratoare ale reclamantei se refereau la acțiunile lui R.M. în calitate de persoană privată (a se vedea supra, pct. 33), instanțele naționale au stabilit, în fapt, că R.M. participase la dezbaterea televizată în dubla sa calitate de om de afaceri local, precum și de politician local (a se vedea supra, pct. 19). Într-adevăr, la momentul faptelor, R.M. era primarul orașului Constanța și, în această calitate, o bine cunoscută persoană publică locală. În astfel de circumstanțe, este acceptabil ca acțiunile și comportamentul acestuia în viața publică să facă obiectul unui control mai riguros.
Revenind la conținutul declarațiilor defăimătoare, Curtea subliniază că Tribunalul Constanța, în calitate de instanță de apel, a constatat că interesul personal al reclamantului de a-i fi protejată reputația prevala asupra dreptului reclamantei la libertatea de exprimare.
În acest sens, instanța a observat, în esență, că observațiile reclamantei au avut ca scop să atragă atenția asupra implicării lui R.M. în activități ilegale și au constituit un atac deliberat la adresa reputației acestuia; în plus, observațiile au fost făcute cu rea-credință și în absența oricărei susțineri faptice (a se vedea supra, pct. 16 și 20-21).
Cu toate acestea, Curtea remarcă faptul că formatul emisiunii TV a fost conceput pentru a încuraja un schimb de opinii sau chiar o dispută, astfel încât opiniile exprimate să se compenseze reciproc și dezbaterea să rețină atenția publicului. Emisiunea a fost transmisă în direct la televizor, astfel încât reclamanta a avut doar o posibilitate limitată de reformulare, rafinare sau retractare a oricăror declarații, înainte ca acestea să fie făcute publice (a se compara
Gündüz împotriva Turciei
, nr. 35071/97, pct. 49, CEDO 2003
‑
XI; și
Fuentes Bobo împotriva Spaniei
, nr. 39293/98, pct. 46, 29 februarie 2000). Curtea reiterează, în această privință, că pedepsirea unui jurnalist pentru formularea opiniilor sale într-un anumit fel ar afecta grav contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui avută în vedere decât în cazul în care există motive deosebit de serioase pentru a proceda astfel (a se vedea
Colaço Mestre și SIC – Sociedade Independente de Comunicaçăo
,
S.A. împotriva Portugaliei
, nr.
11182/03 și 11319/03, pct. 31, 26 aprilie 2007, și,
mutatis mutandis
,
Jersild împotriva Danemarcei
, 23 septembrie 1994, pct. 35, seria
A nr.
298;
Thoma împotriva Luxemburgului
, nr. 38432/97, pct. 62, CEDO 2001
‑
III și
Lionarakis împotriva Greciei
, nr. 1131/05, pct. 51, 5 iulie 2007).
53
. Curtea observă că, în motivarea lor, instanțele interne au încercat să facă o distincție între informațiile și opiniile care au fost exprimate în dezbaterea televizată contestată. Acestea au invocat argumente precum faptul că reclamanta s-a bazat pe materiale cu un conținut similar, publicate anterior, care îl incriminau pe R.M., considerând că acestea dovedeau faptul că observațiile sale erau mai mult decât simple opinii; acest raționament a fost, de asemenea, justificat de utilizarea de către reclamantă a cuvintelor „de ani de zile [...] chestiile astea se observă, chestiile astea se discută, chestiile astea se consemnează” (a se vedea supra, pct. 8). Cu toate acestea, Curtea nu poate să urmeze abordarea instanțelor naționale.
Curtea consideră că declarațiile reclamantei reflectau, în esență, opinia acesteia potrivit căreia implicarea lui R.M. în afacerile locale avea un impact asupra modului în care acesta era în măsură să își îndeplinească îndatoririle de primar („asta e ceea ce spun eu, am spus în calitate de observator al cotidianului de zi cu zi”, a se vedea supra, pct. 8). În plus, Curtea ia act de faptul că limbajul general folosit de reclamantă a rămas în limitele acceptabile ale libertății jurnalistice.
Având în vedere circumstanțele în care au fost făcute afirmațiile, adică în toiul unei dezbateri aprinse cu privire la o chestiune de interes public, precum și tonul observațiilor, Curtea apreciază că afirmațiile denigratoare contestate ar trebui să fie considerate mai degrabă opinii ale reclamantei, intrând astfel sub incidența noțiunii de judecăți de valoare (a se vedea,
mutatis mutandis, Paturel
, citată anterior, pct. 37).
Așadar, rămâne să se examineze dacă „baza factuală” pentru aceste opinii a fost suficientă.
Curtea este de părere că această condiție a fost îndeplinită în prezenta cauză. În această privință, observă că reclamanta și-a întemeiat opinia pe informații care erau deja cunoscute de publicul larg (a se vedea
Feldek
, citată anterior, pct. 86), și anume pe articole și materiale de investigație jurnalistică referitoare la R.M., care fuseseră publicate anterior. Deși aspectul respectiv a fost confirmat de instanța de fond (a se vedea supra, pct. 12) și de instanțele superioare, acestea din urmă l-au interpretat diferit, astfel cum s-a menționat anterior (a se vedea supra, pct. 53).
În plus, Curtea observă că, atunci când s-au îndepărtat de concluziile instanței de fond în ceea ce privește intențiile reclamantei când a făcut afirmațiile în litigiu, nici Tribunalul Constanța, nici curtea de apel nu a furnizat o motivare pertinentă și suficientă, care să justifice concluziile potrivit cărora reclamanta acționase cu rea-credință, „manifestând agresivitate și intenție de culpabilizare” (a se vedea supra, pct. 16 și 21).
Curtea consideră că, în speță, nu există niciun element care să sugereze că afirmațiile reclamantei au fost făcute altfel decât cu bună-credință și cu scopul legitim de a dezbate un subiect de interes public (a se vedea,
mutatis mutandis, Feldek
, citată anterior, pct. 84).
60
. În cele din urmă, în ceea ce privește obligația de plată impusă, Curtea reiterează faptul că, în temeiul Convenției, o acordare de despăgubiri pentru calomnie trebuie să aibă o legătură rezonabilă de proporționalitate cu atingerea adusă reputației (a se vedea
Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit
, 13 iulie 1995, pct. 49, seria
A nr.
316
‑
B, și
Tavares de Almeida Fernandes și Almeida Fernandes
, citată anterior, pct. 77).
În speță, Curtea observă că reclamanta a fost obligată să publice decizia în două ziare, pe propria cheltuială, să trimită o scrisoare publică, în care să îi ceară scuze lui R.M., și, în cele din urmă, să îi plătească lui R.M. suma de 50
000 RON cu titlu de despăgubiri, precum și suma de 7
197 RON pentru cheltuielile de judecată – obligații care au fost executate integral în februarie 2009 (a se vedea supra, pct. 23). Curtea subliniază că suma pe care reclamanta a fost obligată să o plătească a fost extrem de ridicată. Astfel, în opinia Curții, aceasta a fost de natură să aibă un efect „disuasiv”, de descurajare, asupra libertății de exprimare a reclamantei.
În plus, abătându-se de la concluziile instanței de fond, care a hotărât că nu s-a adus atingere reputației lui R.M. și, prin urmare, nu puteau fi acordate despăgubiri civile, instanțele superioare nu au justificat în mod convingător caracterul proporțional al sumei acordate cu titlu de despăgubire în raport cu actele incriminate (a se vedea supra, pct. 22).
Având în vedere factorii prezentați anterior, Curtea consideră că obligația impusă reclamantei nu avea o justificare adecvată și că standardele aplicate de instanțele naționale nu au reușit să asigure un echilibru just între drepturile relevante și interesele aferente (a se vedea
Cojocaru împotriva României
, nr. 32104/06, pct. 34, 10 februarie 2015).
În consecință, ingerința contestată nu a fost „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 10 § 2 din Convenție.
65
. Prin urmare, a fost încălcat art.
10 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENȚIEI
În cele din urmă, reclamanta s-a plâns, în temeiul art.
1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, cu privire la suma excesivă pe care a trebuit să o plătească lui R.M. cu titlu de despăgubire, ca urmare a hotărârilor pronunțate de instanțele interne în acest sens.
Având în vedere situația de fapt din speță și constatarea unei încălcări a art. 10 (a se vedea supra, pct. 60-65), Curtea consideră că nu este necesar să se examineze admisibilitatea sau fondul acestui capăt de cerere.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Art.
41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
Reclamanta a solicitat suma de 22
799
de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material. Această sumă este compusă din: suma de 13
346,35 EUR, pe care a plătit-o lui R.M. cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată; suma de 79,29 EUR, pe care a trebuit să o achite pentru publicarea deciziei interne în două ziare; suma de 9
373,25 EUR, care reprezintă diferența față de valoarea totală a împrumutului bancar contractat pe o perioadă de zece ani pentru plata sumelor menționate; și suma de 9
750 de lei (RON), pe care a primit-o cu titlu de ajutor financiar de la colegii ei (a se vedea supra, pct. 31).
De asemenea, reclamanta a solicitat 10
000
EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Guvernul a subliniat că facturile trimise de reclamantă pentru a dovedi că i-a plătit lui R.M. sumele dispuse de instanțele naționale erau neclare în ceea ce privește beneficiarul sau erau ilizibile. În continuare, acesta a pretins că suma indicată ca fiind costul total al împrumutului bancar era speculativă și că, în orice caz, a fost decizia reclamantei să contracteze împrumutul și să fie de acord cu termenii specifici ai acestuia.
Curtea consideră că există o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins; prin urmare, acordă reclamantei suma de 14
000
EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material.
De asemenea, acordă reclamantei suma de 4
500 EUR cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
Reclamanta a solicitat, de asemenea, suma de 3
669
EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața Curții, și anume 3
369
EUR pentru onorariul avocatului său și 300
EUR pentru cheltuielile efectuate de către Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki („APADOR-CH”) legate de asistența tehnică și cheltuielile poștale. Aceasta a prezentat o listă detaliată a cheltuielilor aferente asistenței juridice, pe baza contractului pe care l-a încheiat cu avocatul său.
Guvernul a susținut că suma solicitată este excesivă, având în vedere complexitatea cauzei și argumentele corespunzătoare formulate de reprezentantul reclamantei. Acesta a contestat, de asemenea, pretențiile formulate în ceea ce privește cheltuielile efectuate de APADOR-CH, având în vedere că aceasta este o organizație non-profit și cheltuielile pretinse nu au fost susținute de niciun document.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar și rezonabil al acestora.
În speță, ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 3
369 EUR pentru onorariul avocatului, care urmează să fie plătită direct în contul bancar indicat de către reprezentantul reclamantei.
C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA
1.
Declară
admisibilă cererea în ceea ce privește încălcarea dreptului reclamantei la libertatea de exprimare;
2.
Hotărăște
că nu este necesar să se examineze admisibilitatea sau fondul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
3.
Hotărăște
că a fost încălcat art. 10 din Convenție;
4.
Hotărăște
(a) statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art.
44 §
2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite
în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plății.
(i) 14
000
EUR (paisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material;
(ii) 4
500
EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral;
(iii) 3
369
EUR (trei mii trei sute șaizeci și nouă de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reprezentantul reclamantei, pentru cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 27 iunie 2017, în temeiul art.
77
§
2 și art.
77
§
3 din Regulamentul Curții.
Marialena Tsirli
Ganna Yudkivska
Grefier
Președinte