BALMUȘ c. RÉPUBLIQUE DE MOLDOVA

Între aprilie și iunie 2016, reclamantul a fost internat de două ori la Chișinău din cauza dispneelor (dificultăți de respirație) pe care le prezenta la eforturi fizice minime, precum și episoade de dispnee în repaus și simptome de insuficiență cardiacă. O serie de examene și investigații medicale au fost efectuate și s-a stabilit diagnosticul de hipertensiune pulmonară severă primară, și anume o patologie clasificată printre bolile rare, asociată cu insuficiență cardiacă. În consecință, reclamantul i s-a prescris tratamente medicale pe termen lung, în special bosentan și sildenafil, și a primit, de asemenea, instrucțiuni de a limita eforturile fizice.

La o dată nespecificată, tatăl reclamantului a cerut ministerului Sănătății o ajutoare financiară pentru achiziția medicamentelor de care reclamantul avea nevoie. Printr-o scrisoare din 30 iunie 2016, ministerul i-a răspuns că, pentru a stabili diagnosticul final și a institui un tratament adecvat, se recomanda reclamantului să se adreseze centrelor specializate din România.

Între sfârșitul iulie și septembrie 2016, reclamantul a fost examinat, apoi internat, într-un spital din Iași (România), unde diagnosticul de hipertensiune arterială pulmonară idiopatică a fost confirmat. Medicii români i-au prescris, printre altele, oxigenoterapie pe termen lung la domiciliu. După ce intereatul a obținut acoperire medicală în România, a fost înscris în programul național român de tratament al hipertensiunii arteriale pulmonare și, din august 2016, a început să primească, gratuit, din partea autorităților române medicamente foarte costisitoare (bosentan și sildenafil). Și-a procurat un aparat de administrare a oxigenului de la o societate privată din România.

La întoarcerea în Moldova, reclamantul i s-a atribuit, în decembrie 2016, un grad de invaliditate numit « sever ».

Din ianuarie 2017, și-a procurat de la societăți private moldave, pe cheltuielile sale proprii sau ale persoanelor apropiate, echipamente de administrare a oxigenului (concentratoare de oxigen fix și portabil, butelii de oxigen). Conform intereatului, din aceeași perioadă, cel mai mic efort fizic al său, inclusiv faptul de a se ridica din pat, îi provoca dispnee, ducând la pierderi de cunoștință. După documentația medicală depusă Curții, a fost internat regulat la Chișinău, uneori în stări considerate serioase, în special din cauza agravării dispneelor sale sau simptomelor de insuficiență cardiacă.

Într-mai scrisori adresate reclamantului, ministerul Sănătății a indicat, printre altele, că nu existau registru național al bolilor rare în Republica Moldova, și că nu existau nici program național pentru hipertensiunea arterială pulmonară, nici centre specializate în tratamentul acestei boli, nici specialiști în această patologie. De asemenea, a precizat că sistemul public de asigurări medicale nu rambursează tratamentul medicamentos al hipertensiunii arteriale pulmonare, estimat la aproximativ 45.000 de euro pe an și pe pacient, și recunoștea că oxigenoterapia la domiciliu constituia o problemă serioasă în Republica Moldova, asigurarea de sănătate neacoperind cheltuielile legate de acest tratament prescris pacienților care suferă de insuficiență respiratorie cronică.

La 7 martie 2018, reclamantul a intentat o acțiune împotriva ministerului Sănătății, considerând-se victimă a unei încălcări a dreptului său la viață și a dreptului la protecția sănătății, precum și a dreptului la îngrijiri medicale conforme cerințelor medicinei moderne. El denunța, printre altele, absența unui cadru reglementar privind boala din care suferea și neprelua în seama a îngrijirilor pe care trebuia să le primească.

Printr-o decizie din 12 decembrie 2019, tribunalul din Chișinău (raionu Rîșcani) a admis parțial acțiunea reclamantului. Tribunalul a estimat că, în ciuda lacunelor juridice constatate în materie, statul nu putea fi exonerat de responsabilitate. Considerând că a existat în speța de față o încălcare a dreptului reclamantului la protecția sănătății, tribunalul a ordonat ministerului Sănătății să furnizeze intereatului oxigen rambursat din fondurile publice și să preia cheltuielile legate de îngrijiri. De asemenea, a acordat reclamantului aproximativ 2.500 de euro pentru prejudiciu moral. Cât privește încălcarea presupusă a dreptului la viață, a estimat că reclamantul nu a adus dovezi care să permită să se concluzioneze că viața sa a fost pusă în pericol.

Reclamantul și ministerul Sănătății au atacat fiecare hotărârea.

Printr-o hotărâre din 9 decembrie 2020, curtea de apel din Chișinău a infirmat judecata de primă instanță și a respins acțiunea reclamantului, considerând-o neîntemeiat. A considerat că ministerul Sănătății nu avea calitatea de prestaor de servicii medicale și că absența îngrijirilor medicale specializate nu putea fi imputată. A observat, totuși, că în momentul în care reclamantul a inițiat procedura, sistemul public național de sănătate nu era în măsură să-i ofere un tratament adecvat al bolii sale din cauza rarității acesteia, și că îngrijirile asociate nu erau preluate în seama. În același timp, curtea de apel a reținut că intereatul a primit îngrijiri în timpul internărilor sale, că nu a invoctat niciun refuz de îngrijiri și că pretențiile sale priveau doar absența ajutorului financiar pentru alte tratamente costisitoare pe care trebuia să le urmeze. A adăugat că faptul de a dispensa îngrijiri medicale reclamantului în limitele posibilităților sistemului de protecție a sănătății nu putea fi analizat ca o încălcare a drepturilor invocate de interesat. De asemenea, a observat că nu se putea reproșa ministerului Sănătății nicio rea credință în elaborarea și adoptarea cadrului legal în materie, care, de altfel, cunoscuse evoluții pozitive în cursul procedurii. A constatat, în final, că, dacă în momentul în care reclamantul a formulat cererile sale, nu existau cu siguranță dispoziții legale prevăzând atât rambursarea sau preluarea în seama a tratamentului de care intereatul avea nevoie, cât și aprovizionarea sistematică cu oxigen la domiciliu și preluarea acestuia de către asigurarea medicală, intereatul nu fusese privat de posibilitatea de a solicita ministerului Sănătății o ajutoare financiară extraordinară conform procedurii prevăzute pentru aceasta.

La 7 iulie 2021, Curtea Supremă de Justiție a confirmat, pe recursul în casație al reclamantului, hotărârea curții de apel.

La 5 septembrie 2022, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că clientul său a decedat la 10 ianuarie 2022 și că părinții intereatului, doamna Tamara Balmuș și d-l. Victor Balmuș, doreau să continue petiția în fața ei. La 10 octombrie 2022, a comunicat de asemenea Curții intenția văduva reclamantului, doamna Olga Balmuș, de a menține instantanța, în calitate de moștenitoare, cu părinții soțului ei decedat.

Invocând art. 2 din Convenție, reclamantul se plângea de grave disfuncții în sistemul de sănătate rezultând, printre altele, din absența, după cum considera, a unui cadru reglementar privind tratamentul hipertensiunii pulmonare. Estima că acestea au adus atingere dreptului la viață, denunțând absența medicilor și a instituțiilor specializate în tratamentul acestei boli și susținând că nu beneficiase, pe de o parte, de preluarea în seama de către sistemul moldovean de sănătate a medicamentelor care îi fuseseră prescrise și, pe de altă parte, de oxigenoterapie permanentă la domiciliu furnizată de Stat.

Din aceleași motive pe care le expune cu privire la plângerea formulată sub aspectul articolului 2 din Convenție, reclamantul estima că a existat încălcare a articolului 8 din Convenție. Susținea, în special, că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a-i furniza o ajutoare financiară și că aceasta a adus atingere vieții sale private, deoarece, în ciuda invalidității sale severe și a contradicțiilor medicilor, ar fi fost obligat să lucreze de acasă pentru a avea venituri.

Curtea amintește că în cazuri similare în care, ca în speța de față, reclamantul a decedat după introducerea cererei, a admis că un apropiat de mamă sau un moștenitor putea în principiu să continue procedura pentru că a avut un interes suficient în cauză (a se vedea, printre multe altele, Centru de Resurse Juridice în numele Valentinei Câmpeanu c. România [MC], n. 47848/08, § 97, CEDO 2014, și Alif Ahmadov și alții c. Azerbaidjan , n. 22619/14, § 28, 4 mai 2023).

Având în vedere circumstanțele din speța de față, Curtea consideră că doamna Olga Balmuș, văduvă și moștenitoare a reclamantului, are un interes legitim în menținerea cererei în numele defunctului (a se vedea, de exemplu, Mifsud c. Malta , n. 62257/15, § 40, 29 ianuarie 2019). Ea consideră că acesta este și cazul părinților reclamantului, doamna Tamara Balmuș și d-l. Victor Balmuș, în măsura în care nu are niciun motiv să îndoiască că legăturile cu fiul lor erau suficient de apropiate (a se vedea, de exemplu, Yaremiychuk și alții c. Ucraina , n. 2720/13 și 6 altele, § 12, 9 decembrie 2021). Curtea va continua, prin urmare, examinarea acestei cauze. Privind excepția ridicată de Guvern

Guvernul excepționează neepuizarea căilor de atac interne. Sprijinindu-se pe concluziile reținute de curtea de apel din Chișinău în hotărârea din 9 decembrie 2020 (§11 mai sus), susține că reclamantul ar fi trebuit să intenteze acțiunea împotriva prestaorilor de servicii medicale și nu împotriva ministerului Sănătății.

Curtea nu consideră necesar să examineze această excepție deoarece, în orice caz, consideră petiția manifestă neîntemeiat din motivele expuse mai jos. Privind plângerea dedusă din art. 2 din Convenție

Principiile generale privind obligațiile pozitive materiale ale statelor în materie de tratament medical au fost expuse în hotărârea Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia ([MC], n. 56080/13, §§ 173 și 186-96, 19 decembrie 2017).

Curtea amintește de asemenea că atribuirea fondurilor publice în domeniul sănătății este o chestiune pe care nu are să ia poziție, și că este responsabilitatea autorităților competente ale statelor contractante să determine modul în care resursele lor trebuie alocate, aceste autorități fiind mai bine plasate decât ea pentru a apprécia cerințele respective în raport cu resursele limitate de care dispun și pentru a-și asuma responsabilitatea pentru alegeri dificile ce trebuie efectuate între diferitele nevoi toate demne de a fi finanțate ( Wiater c. Polonia (dec.), n. 42290/08, § 39, 15 mai 2012, și Lopes de Sousa Fernandes , mai sus citat, § 175, și cauzele care sunt citate acolo).

Curtea constată că alegațiile reclamantului, care susține că disfuncții sistematice decurgând, după cum consideră, dintr-un cadru reglementar deficitar l-au împiedicat să primească îngrijiri adecvate, cuprind trei aspecte: 1) absența medicilor și instituțiilor specializate în tratamentul bolii din care suferea, 2) neluarea în seama de medicamentele bosentan și sildenafil și 3) defecțiuni privind furnizarea neîntreruptă de oxigen la domiciliu. Privind absența medicilor și instituțiilor specializate în tratamentul hipertensiunii pulmonare

Ținând seama de incidența bolilor rare și de resursele limitate de care dispun autoritățile statale, Curtea consideră că nu este în competența ei de a controla alegerile efectuate de statele contractante în materie de formare a specialiștilor în boli rare sau de instituire a instituțiilor medicale specializate în aceste boli (§21 mai sus).

În speța de față, Curtea observă că din documentația medicală produsă în fața ei rezultă că reclamantul a fost internat de mai multe ori în instituțiile medicale moldave, că a fost examinat de numeroase ori de medicii moldavi, că aceștia au stabilit un diagnostic preliminar, care s-a dovedit corect deoarece a fost confirmat într-o instituție specializată din România, și că intereatul a primit, de asemenea, prescripții de medicii moldavi pentru tratamente, și în special pentru medicamentele bosentan și sildenafil, care nu par inadecvate.

Curtea observă, de asemenea, că reclamantul nu se plânge de nicio neglijență medicală din partea medicilor moldavi care l-au examinat sau de niciun refuz de îngrijiri în timpul internărilor sale în Republica Moldova. Ea consideră, prin urmare, că elementele din dosar nu-i permit să pună la îndoială nivelul competenței acestor medici sau calitatea îngrijirilor primite de reclamantul în spitalele moldave.

Ținând seama de circumstanțele din speța de față, și chiar dacă ar fi cazul că cadrul reglementar din Republica Moldova privind boala reclamantului ar fi fost deficitar, Curtea nu este convinsă că absența medicilor moldavi specialiști în hipertensiunea arterială pulmonară și a instituțiilor medicale specializate în această boală a prejudiciat reclamantul la punctul de a-i pune viața în pericol.

Curtea consideră, prin urmare, că în speța de față, partea plângerii deduse din aspectul material al articolului 2 din Convenție, privind absența medicilor și instituțiilor specializate în tratamentul hipertensiunii arteriale pulmonare este manifestă neîntemeiat și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Privind neluarea în seama a medicamentelor bosentan și sildenafil

Curtea reitera că o chestiune poate fi ridicată sub aspectul articolului 2 din Convenție atunci când se dovedește că autoritățile unui stat contractant au pus viața unei persoane în pericol prin refuzul de a-i furniza îngrijirile medicale pe care s-au angajat să le furnizeze întregii populații ( Lopes de Sousa Fernandes , mai sus citat, § 173).

De asemenea, amintește că până acum, în cauzele în care reclamanții considerau că statul trebuie să finanțeze o anumită formă de tratament convențional pentru costurile căreia nu au fost capabili să răspundă ei înșiși, a concluzionat la neîncălcarea articolului 2 din Convenție ( Nitecki c. Polonia (dec.), n. 65653/01, 21 martie 2002, Pentiacova și alții c. Moldova (dec.), n. 14462/03, 4 ianuarie 2005, Georghe c. România (dec.), n. 19215/04, 22 septembrie 2005, și Wiater , decizie mai sus citată, §§ 39-43).

Curtea nu vede niciun motiv de a adopta o abordare diferită în speța de față. Ea constată că, din luna august 2016, reclamantul a primit medicamentele bosentan și sildenafil gratuit din partea altui stat, și anume din România (§4 mai sus). De asemenea, observă că primul diagnostic al bolii intereatului a fost stabilit de medicii moldavi în mai 2016, și că pentru perioada de aproximativ trei luni care a trecut între mai și august 2016, medicamentele în cauză nu erau furnizate gratuit sau rambursate de statul pârât. În consecință, ea consideră că, în această perioadă de trei luni și pentru ceea ce privește în special medicamentele în cauză, nu se poate concluziona că reclamantul i s-a refuzat îngrijiri medicale care altfel erau general disponibile în Republica Moldova.

La lumina celor de mai sus, Curtea consideră că neluarea în seama de stat a medicamentelor bosentan și sildenafil nu poate constitui o neîndeplinire a obligațiilor pozitive decurgând din aspectul material al articolului 2 din Convenție. În consecință, această parte a cererei este de asemenea manifestă neîntemeiat și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Privind furnizarea oxigenului la domiciliu

Curtea observă că oxigenoterapia era esențială pentru reclamantul pentru a evita hipoxia, care este o situație de urgență medicală. Observă că autoritățile statale moldave au recunoscut ele însele că o problemă serioasă se punea privind aprovizionarea de stat a pacienților care suferă, ca reclamantul, de insuficiență respiratorie cronică cu oxigen la domiciliu (§7 mai sus).

Curtea trebuie, totuși, să determine dacă această disfuncție a prejudiciat într-adevăr reclamantul. Observă că intereatul a putut să-și procure el însuși oxigenul de care avea nevoie și nu susține că oxigenul și echipamentele de administrare a oxigenului nu erau disponibile în Republica Moldova. Curtea observă, de asemenea, că intereatul nu invocă că au existat perioade de întrerupere, chiar și scurte, în tratamentul său prin oxigenoterapie la domiciliu din cauza unui lipsei de resurse sau a survenirii unor obstacole oarecare. Ceea ce reproșează reclamantul autorităților statale este că nu au finanțat furnizarea oxigenoterapiei la domiciliu dar nu de a fi responsabili de o întrerupere a acestei terapii, ale cărei consecințe ar fi trebuit să le sufere.

În aceste condiții, Curtea nu este în măsură să concluzioneze că disfuncțiile sistematice legate de aprovizionarea de către sistemul public de sănătate cu oxigen la domiciliu au prejudiciat reclamantul la punctul de a-i pune viața în pericol. Elementele de care dispune nu-i permit nici să stabilească că autoritățile statale erau conștiente de un risc iminent pentru viața reclamantului din cauza unei oxigenoterapii defectuoase la domiciliu și că l-au privat pe acesta cu cunoștință de cauză de posibilitatea de a avea acces la îngrijiri de urgență vitale.

În fine și în măsura în care reclamantul se plânge de insuficiență a finanțării publice a oxigenoterapiei la domiciliu, Curtea observă că nici părțile nici instanțele interne nu fac referire la nicio reglementare specifică în materie. De asemenea, precizează că, chiar dacă autoritățile au, cu siguranță, furnizat cu moment oxigen reclamantului, baza juridică a acestei asistențe este incertă. De asemenea, Curtea consideră că elementele de care a avut cunoștință nu-i permit să concluzioneze că oxigenoterapia la domiciliu făcea parte din îngrijirile medicale care altfel erau general disponibile în Republica Moldova. Statul a ales, deci, ținând seama de resursele sale limitate, să nu finanțeze terapia în cauză la domiciliu pentru întreaga populație și nu este în competența Curții să pună la îndoială această alegere dificilă (§21 mai sus). Cu toate acestea, ea observă că reclamantul nu i s-a refuzat niciodată oxigenoterapia în timp ce era internat. Curtea nu intenționează să minimizeze în niciun fel dificultățile pe care reclamantul le-a întâmpinat pentru a se procura oxigen la domiciliu. Cu toate acestea, ea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, nu se poate spune că statul pârât nu a menținut un echilibru just între interesele conflictuale ale reclamantului și ale societății în ansamblu.

De aici rezultă că partea plângerii deduse din art. 2 din Convenție sub aspectul ei material, privind furnizarea defectuoasă de oxigen la domiciliul reclamantului este de asemenea manifestă neîntemeiat și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Privind plângerea dedusă din art. 8 din Convenție

Curtea amintește că în materie de sănătate publică, principiile care rezultă din jurisprudența sa privind art. 2 din Convenție, se aplică de asemenea pe teren articolului 8 ( İbrahim Keskin c. Turcia , n. 10491/12, §§ 61-65, 27 martie 2018, Mehmet Ulusoy și alții c. Turcia , n. 54969/09, § 82, 25 iunie 2019, și Vavřička și alții c. Republica Cehă [MC], n. 47621/13 și 5 altele, § 282, 8 aprilie 2021). De asemenea, reitera că marja de apreciere a statului este deosebit de largă atunci când, ca în speța de față, chestiunile în litigiu implică fixarea priorităților în ceea ce privește alocarea resurselor limitate ale statului ( McDonald c. Regatul Unit , n. 4241/12, § 54, 20 mai 2014).

Într-un anumit număr de cauze privind refuzul statului de a finanța îngrijiri sau echipamente medicale, Curtea a concluzionat la neîncălcarea articolului 8 din Convenție ( Nitecki , decizie mai sus citată, Sentges c. Țări de Jos (dec.), n. 27677/02, 8 iulie 2003, și Pentiacova și alții, decizie mai sus citată).

În speța de față, Curtea observă că problema accesului la oxigenoterapie la domiciliu nu se pune, deoarece reclamantul a putut să o obțină pe cheltuielile sale proprii (§33 mai sus). De asemenea, amintește că a concluzionat mai sus că nu rezultă din elementele de care a avut cunoștință că această terapie era oferită de stat întregii populații sau că exista nicio bază legală care să pună pe seama statului obligația de a o furniza la domiciliul pacienților care ar fi îndeplinit criteriile pentru a o primi (§35 mai sus).

Ținând seama de toate aceste elemente, Curtea consideră că circumstanțele prezentei cauze, în care reclamantul denunță insuficiență a finanțării publice a îngrijirilor medicale care i-au fost prescrise și nu o imposibilitate de a avea acces la aceste îngrijiri nici un nerespect din partea statului a propriei sale legislații în materie de preluare în seama a îngrijirilor medicale, se apropie de circumstanțele cauzelor Nitecki , Sentges , și Pentiacova și alții (toate trei mai sus citate). În ciuda dificultăților pe care reclamantul ar fi putut să le întâmpine în finanțarea tratamentelor medicale necesare stării sale de sănătate, de care Curtea este pe deplin conștientă, nu ar putea considera că, în circumstanțele din speța de față, statul a depășit marja de apreciere care-i era acordată (comparare cu McDonald , mai sus citat, § 58).

Având, de altfel, deja examinat chestiunea obligațiilor pozitive ale statului sub aspectul articolului 2 din Convenție, Curtea nu vede, prin urmare, niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită pe teren articolului 8 din Convenție (comparare cu Nitecki, decizie mai sus citată).

În consecință, plângerea dedusă din art. 8 din Convenție este manifestă neîntemeiat și trebuie respinge în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate, Declară petiția inadmisibilă. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 27 februarie 2025. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Grefiera adjunctă Președintă

Le requérant souffrait d’une maladie rare et avait notamment besoin d’une oxygénothérapie permanente. La requête concerne des manquements allégués aux obligations positives qui incomberaient à l’État défendeur au titre des articles 2 et 8 de la Convention en matière de protection de la vie et de la santé des personnes.

Entre avril et juin 2016, le requérant fut hospitalisé à deux reprises à Chișinău en raison des dyspnées (difficultés de respiration) qu’il présentait lors d’efforts physiques minimes ainsi que d’épisodes de dyspnée au repos et de symptômes d’insuffisance cardiaque. Une série d’examens et d’investigations médicaux furent réalisés et un diagnostic d’hypertension pulmonaire sévère primaire, à savoir une pathologie classée parmi les maladies rares, associée à une insuffisance cardiaque fut posé. En conséquence, le requérant se vit prescrire des traitements médicamenteux de longue durée, dont, en particulier, du bosentan et du sildénafil, et il reçut en outre pour instruction de limiter les efforts physiques. 3 . À une date non spécifiée, le père du requérant demanda au ministère de la Santé une aide financière pour l’achat des médicaments dont le requérant avait besoin. Par une lettre du 30 juin 2016, le ministère lui répondit qu’afin d’établir le diagnostic final et mettre en place un traitement adéquat, il était recommandé au requérant de s’adresser à des centres spécialisés en Roumanie. 4 . Entre fin juillet et septembre 2016, le requérant fut examiné, puis hospitalisé, dans un hôpital de Iași (Roumanie), où le diagnostic d’hypertension artérielle pulmonaire idiopathique fut confirmé. Les médecins roumains lui prescrivirent, entre autres, une oxygénothérapie de longue durée à domicile. Après que l’intéressé eut obtenu une couverture maladie en Roumanie, il fut inscrit au programme national roumain du traitement de l’hypertension artérielle pulmonaire et, à partir d’août 2016, il commença à recevoir, gratuitement, de la part des autorités roumaines des médicaments très onéreux (bosentan et sildénafil). Il se procura un appareil d’administration d’oxygène auprès d’une société privée roumaine. 5 . De retour en Moldova, le requérant se vit attribuer, en décembre 2016, un taux d’invalidité dit « sévère ». 6 . À partir de janvier 2017, il acquit auprès de sociétés privées moldaves, à ses propres frais ou à ceux de ses proches, des équipements d’administration d’oxygène (concentrateurs d’oxygène fixe et portable, bouteilles d’oxygène). Selon l’intéressé, à partir de la même période, le moindre effort physique de sa part, y compris le fait de se lever d’un lit, lui causait des dyspnées, entraînant des pertes de connaissance. D’après la documentation médicale soumise à la Cour, il fut régulièrement hospitalisé à Chișinău, parfois dans des états jugés sérieux, en raison notamment de l’aggravation de ses dyspnées ou de ses symptômes d’insuffisance cardiaque. 7 . Dans plusieurs lettres adressées au requérant, le ministère de la Santé indiqua, entre autres, qu’il n’existait pas de registre national des maladies rares en République de Moldova, et qu’il n’y avait pas davantage de programme national pour l’hypertension artérielle pulmonaire, de centres spécialisés dans cette maladie ou de spécialistes de cette pathologie. Il précisait également que le système public d’assurance médicale ne remboursait pas le traitement médicamenteux de l’hypertension artérielle pulmonaire, estimé à environ 45 000 euros par an et par patient, et reconnaissait que l’oxygénothérapie à domicile constituait un problème sérieux en République de Moldova, l’assurance maladie ne couvrant pas les dépenses liées à ce traitement prescrit aux patients souffrant d’insuffisance respiratoire chronique.

Le 7 mars 2018, le requérant engagea une action contre le ministère de la Santé, s’estimant victime d’une atteinte à son droit à la vie et à son droit à la protection de la santé, ainsi qu’à son droit à des soins médicaux conformes aux exigences de la médicine moderne. Il dénonçait, entre autres, l’absence de cadre réglementaire relatif à la maladie dont il souffrait et la non-prise en charge des soins qu’il devait recevoir. 9 . Par une décision du 12 décembre 2019, le tribunal de Chișinău (district de Rîșcani) accueillit partiellement l’action du requérant. Le tribunal estima que, nonobstant les lacunes juridiques constatées en la matière, l’État ne pouvait être exonéré de sa responsabilité. Jugeant qu’il y avait eu en l’espèce violation du droit du requérant à la protection de sa santé, le tribunal ordonna au ministère de la Santé de procurer à l’intéressé de l’oxygène remboursé par les fonds publics et de prendre en charge les frais liés aux soins. Il accorda en outre au requérant environ 2 500 euros pour préjudice moral. Quant à la violation alléguée du droit à la vie, il estima que le requérant n’avait pas apporté de preuves permettant de conclure que sa vie avait été mise en danger.

Le requérant et le ministère de la Santé interjetèrent chacun appel de la décision. 11 . Par un arrêt du 9 décembre 2020, la cour d’appel de Chișinău infirma le jugement de première instance et rejeta l’action du requérant, l’estimant mal fondée. Elle considéra que le ministère de la Santé n’avait pas la qualité de prestataire de services médicaux et que l’absence de soins médicaux spécialisés ne pouvait lui être imputée. Elle releva toutefois qu’au moment où le requérant avait engagé la procédure, le système public national de santé n’était pas en mesure de lui proposer un traitement adéquat de sa maladie en raison de la rareté de celle-ci, et que les soins y associés n’étaient pas pris en charge. En même temps, la cour d’appel retint que l’intéressé s’était vu prodiguer des soins lors de ses hospitalisations, qu’il n’avait fait état d’aucun refus de soins et que ses prétentions concernaient uniquement l’absence d’aide financière pour les autres traitements onéreux qu’il devait suivre. Elle ajouta que le fait de dispenser des soins médicaux au requérant dans la limite des possibilités du système de protection de la santé ne pouvait s’analyser en une atteinte aux droits invoqués par l’intéressé. Elle nota également que l’on ne pouvait reprocher au ministère de la Santé une quelconque mauvaise foi dans l’élaboration et l’adoption du cadre légal en la matière, lequel avait d’ailleurs connu des évolutions positives pendant la procédure. Elle constata enfin que, si au moment où le requérant avait formulé ses demandes, il n’existait certes pas de dispositions légales prévoyant tant le remboursement ou la prise en charge du traitement dont l’intéressé avait besoin que l’approvisionnement systématique en oxygène à domicile et la prise en charge de celui-ci par l’assurance maladie, l’intéressé n’avait pas été privé de la possibilité de solliciter au ministère de la Santé une aide financière extraordinaire selon la procédure prévue à cet effet.

Le 7 juillet 2021, la Cour suprême de justice confirma, sur pourvoi en cassation du requérant, l’arrêt de la cour d’appel.

Le 5 septembre 2022, le représentant du requérant informa la Cour que son client était décédé le 10 janvier 2022 et que les parents de l’intéressé, M me Tamara Balmuș et M. Victor Balmuș, souhaitaient poursuivre la requête devant elle. Le 10 octobre 2022, il fit également part à la Cour de l’intention de la veuve du requérant, M me Olga Balmuș, de maintenir l’instance, en sa qualité d’héritière, avec les parents de son défunt époux.

Invoquant l’article 2 de la Convention, le requérant se plaignait de graves dysfonctionnements dans le système de santé découlant entre autres, selon lui, de l’absence de cadre règlementaire relatif au traitement de l’hypertension pulmonaire. Il estimait qu’ils avaient porté atteinte au droit à sa vie, dénonçant une absence de médecins et d’établissements spécialisés dans le traitement de cette maladie et alléguant ne pas avoir bénéficié, d’une part, d’une prise en charge par le système moldave de santé des médicaments qui lui étaient prescrits et, d’autre part, d’une oxygénothérapie permanente à domicile fournie par l’État.

Pour les mêmes raisons que celles qu’il expose relativement au grief formulé sous l’angle de l’article 2 de la Convention, le requérant estimait qu’il y avait eu violation de l’article 8 de la Convention. Il soutenait notamment que l’État avait failli à son obligation positive de lui fournir une aide financière et que cela avait porté atteinte à sa vie privée étant donné que malgré son invalidité sévère et les contre-indications des médecins, il aurait été obligé de télétravailler pour disposer de revenus.

La Cour rappelle que dans des cas similaires où, comme en l’espèce, le requérant était décédé après l’introduction de la requête, elle a admis qu’un proche parent ou un héritier pouvait en principe poursuivre la procédure dès lors qu’il avait un intérêt suffisant dans l’affaire (voir, parmi beaucoup d’autres, Centre de ressources juridiques au nom de Valentin Câmpeanu c. Roumanie [GC], n o 47848/08, § 97, CEDH 2014, et Alif Ahmadov et autres c. Azerbaïdjan , n o 22619/14, § 28, 4 mai 2023).

Eu égard aux circonstances de l’espèce, la Cour considère que M me Olga Balmuș, veuve et héritière du requérant, possède un intérêt légitime à maintenir la requête au nom du défunt (voir, par exemple, Mifsud c. Malte , n o 62257/15, § 40, 29 janvier 2019). Elle estime que tel est également le cas des parents du requérant, M me Tamara Balmuș et M. Victor Balmuș, dans la mesure où elle n’a aucun motif de douter que les liens avec leur fils étaient suffisamment proches (voir, par exemple, Yaremiychuk et autres c. Ukraine , n os 2720/13 et 6 autres, § 12, 9 décembre 2021). La Cour poursuivra donc l’examen de cette affaire. Sur l’exception soulevée par le Gouvernement

Le Gouvernement excipe d’un non-épuisement des voies de recours internes. S’appuyant sur les conclusions retenues par la cour d’appel de Chișinău dans l’arrêt du 9 décembre 2020 (paragraphe 11 ci-dessus), il argue que le requérant aurait dû intenter son action contre les prestataires de services médicaux et non pas contre le ministère de la Santé.

La Cour n’estime pas nécessaire d’examiner cette exception car, en tout état de cause, elle considère la requête manifestement mal fondée pour les raisons exposées ci-après. Sur le grief tiré de l’article 2 de la Convention

Les principes généraux relatifs aux obligations positives matérielles des États en matière de traitement médical ont été exposés dans l’arrêt Lopes de Sousa Fernandes c. Portugal ([GC], n o 56080/13, §§ 173 et 186 ‑ 96, 19 décembre 2017). 21 . La Cour rappelle par ailleurs que l’attribution de fonds publics dans le domaine de la santé est une question sur laquelle elle n’a pas à prendre position, et qu’il appartient aux autorités compétentes des États contractants de déterminer la manière dont leurs ressources doivent être allouées, ces autorités étant mieux placées qu’elle pour apprécier les exigences respectives au regard des ressources limitées dont elles disposent et pour assumer la responsabilité des choix difficiles devant être opérés entre différents besoins tous dignes d’être financés ( Wiater c. Pologne (déc.), n o 42290/08, § 39, 15 mai 2012, et Lopes de Sousa Fernandes , précité, § 175, et les affaires qui y sont citées).

La Cour constate que les allégations du requérant, qui soutient que des dysfonctionnements systémiques découlant selon lui d’un cadre réglementaire déficient l’ont empêché de recevoir des soins adéquats, comprennent trois volets : 1) l’absence de médecins et d’établissements spécialisés dans le traitement de la maladie dont il souffrait, 2) le non ‑ remboursement des médicaments bosentan et sildénafil et 3) des défaillances concernant la fourniture ininterrompue d’oxygène à domicile. Sur l’absence de médecins et d’établissements spécialisés dans le traitement de l’hypertension pulmonaire

Compte tenu de l’incidence des maladies rares et des ressources limitées dont disposent les autorités étatiques, la Cour considère qu’il n’est pas de son ressort de contrôler les choix opérés par les États contractants en matière de formation de spécialistes des maladies rares ou de mise en place d’établissements médicaux spécialisés dans ces maladies (paragraphe 21 ci ‑ dessus).

En l’espèce, la Cour note qu’il ressort de la documentation médicale produite devant elle que le requérant a été hospitalisé plusieurs fois dans les institutions médicales moldaves, qu’il a été examiné à de multiples reprises par les médecins moldaves, que ceux-ci ont établi un diagnostic préalable, lequel s’est avéré correct puisque confirmé dans un établissement spécialisé en Roumanie, et que l’intéressé s’est vu en outre prescrire par les médecins moldaves des traitements, et notamment les médicaments bosentan et sildénafil, qui n’apparaissent pas inadéquats.

La Cour observe par ailleurs que le requérant ne se plaint d’aucune négligence médicale de la part des médecins moldaves l’ayant examiné ou d’un quelconque refus de soins lors de ses hospitalisations en République de Moldova. Elle estime par conséquent que les éléments du dossier ne lui permettent pas de mettre en cause le niveau de compétence desdits médecins ou la qualité des soins reçus par le requérant dans les hôpitaux moldaves.

Compte tenu des circonstances de l’espèce, et à supposer même que le cadre réglementaire de la République de Moldova relatif à la maladie du requérant ait été défaillant, la Cour n’est pas convaincue que l’absence de médecins moldaves spécialistes de l’hypertension artérielle pulmonaire et d’établissements médicaux spécialisés dans cette maladie a nui au requérant au point de mettre sa vie en danger.

La Cour considère donc qu’en l’espèce, la partie du grief tiré du volet matériel de l’article 2 de la Convention, relative à l’absence de médecins et d’établissements spécialisés dans le traitement de l’hypertension artérielle pulmonaire est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Sur le non-remboursement des médicaments bosentan et sildénafil

La Cour réitère qu’une question peut se poser sous l’angle de l’article 2 de la Convention lorsqu’il est prouvé que les autorités d’un État contractant ont mis la vie d’une personne en danger en lui refusant les soins médicaux qu’elles se sont engagées à fournir à l’ensemble de la population ( Lopes de Sousa Fernandes , précité, § 173)

Elle rappelle également que jusqu’à présent, dans les affaires où les requérants estimaient que l’État devait financer une forme donnée de traitement conventionnel dont ils n’étaient pas en mesure d’assumer eux‑mêmes les coûts, elle a conclu à la non-violation de l’article 2 de la Convention ( Nitecki c. Pologne (déc.), n o 65653/01, 21 mars 2002, Pentiacova et autres c. Moldova (déc.), n o 14462/03, 4 janvier 2005, Georghe c. Roumanie (déc.), n o 19215/04, 22 septembre 2005, et Wiater , décision précitée, §§ 39-43).

La Cour ne voit aucune raison d’adopter une approche différente en l’espèce. Elle constate qu’à partir du mois d’août 2016, le requérant a reçu les médicaments bosentan et sildénafil gratuitement de la part d’un autre État, à savoir la Roumanie (paragraphe 4 ci-dessus). Elle relève en outre que le premier diagnostic de la maladie de l’intéressé a été établi par les médecins moldaves en mai 2016, et que pour ce qui concerne la période d’environ trois mois qui s’est écoulée entre mai et août 2016, les médicaments en question n’étaient pas fournis gratuitement ou remboursés par l’État défendeur. Dès lors, elle estime que, durant cette période de trois mois et pour ce qui est spécifiquement des médicaments en question, l’on ne saurait conclure que le requérant s’est vu refuser des soins médicaux qui étaient par ailleurs généralement disponibles en République de Moldova. 31. À l’aune de ce qui précède, la Cour estime que la non-prise en charge par l’État des médicaments bosentan et sildénafil ne saurait constituer un manquement aux obligations positives découlant du volet matériel de l’article 2 de la Convention. Partant, cette partie de la requête est également manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Sur la fourniture d’oxygène à domicile

La Cour relève que l’oxygénothérapie était indispensable au requérant pour éviter une hypoxie, qui est un cas d’urgence médicale. Elle fait remarquer que les autorités étatiques moldaves ont reconnu elles-mêmes qu’un problème sérieux se posait quant à l’approvisionnement par l’État des patients souffrant, comme le requérant, d’insuffisance respiratoire chronique en oxygène à domicile (paragraphe 7 ci-dessus). 33 . La Cour doit cependant déterminer si ce dysfonctionnement a effectivement nui au requérant. Elle note que l’intéressé a pu se procurer lui ‑ même l’oxygène dont il avait besoin et qu’il ne soutient pas que l’oxygène et les équipements d’administration d’oxygène n’étaient pas disponibles en République de Moldova. La Cour relève en outre que l’intéressé n’allègue pas qu’il y a eu des périodes d’interruption, même courtes, dans son traitement par oxygénothérapie à domicile en raison d’un manque de moyens ou de la survenue de quelconques obstacles. Ce que le requérant reproche aux autorités étatiques c’est de ne pas avoir financé la fourniture d’oxygénothérapie à domicile mais pas d’être responsables d’une interruption de cette thérapie, dont il aurait eu à subir les conséquences.

Dans ces conditions, la Cour n’est pas en mesure de conclure que les dysfonctionnements systémiques liés à l’approvisionnement par le système public de santé en oxygène à domicile ont nui au requérant au point de mettre sa vie en danger. Les éléments dont elle dispose ne lui permettent pas non plus d’établir que les autorités étatiques étaient au courant d’un risque imminent pour la vie du requérant en raison d’une oxygénothérapie défaillante à domicile et qu’elles ont privé celui-ci en connaissance de cause de la possibilité d’avoir accès à des soins d’urgence vitaux. 35 . Enfin et dans la mesure où le requérant se plaint d’une insuffisance de financement public de l’oxygénothérapie à domicile, la Cour note que ni les parties ni les instances internes ne font état d’une quelconque réglementation spécifique en la matière. Elle précise également que, même si les autorités ont, certes, fourni par moment de l’oxygène au requérant, la base juridique de cette assistance est incertaine. Aussi, la Cour estime que les éléments dont elle a eu connaissance ne lui permettent pas de conclure que l’oxygénothérapie à domicile faisait partie des soins médicaux qui étaient par ailleurs généralement disponibles en République de Moldova. L’État a donc choisi, compte tenu de ses ressources limitées, de ne pas financer la thérapie en question à domicile à l’ensemble de la population et il n’appartient pas à la Cour de remettre en cause ce choix difficile (paragraphe 21 ci-dessus). Or, elle fait observer que le requérant ne s’est jamais vu refuser l’oxygénothérapie lors de ses hospitalisations. La Cour n’entend minimiser en rien les difficultés que le requérant a rencontrées pour se procurer de l’oxygène à domicile. Cependant, elle juge que, dans les circonstances de la présente affaire, on ne saurait dire que l’État défendeur n’a pas ménagé un juste équilibre entre les intérêts concurrents du requérant et de la société dans son ensemble.

Il s’ensuit que la partie du grief tiré de l’article 2 de la Convention sous son volet matériel, relative à une fourniture défaillante d’oxygène au domicile du requérant est également manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Sur le grief tiré de l’article 8 de la Convention

La Cour rappelle qu’en matière de santé publique, les principes qui se dégagent da sa jurisprudence relative à l’article 2 de la Convention, s’appliquent également sur le terrain de l’article 8 ( İbrahim Keskin c. Turquie , n o 10491/12, §§ 61-65, 27 mars 2018, Mehmet Ulusoy et autres c. Turquie , n o 54969/09, § 82, 25 juin 2019, et Vavřička et autres c. République tchèque [GC], n os 47621/13 et 5 autres, § 282, 8 avril 2021). Elle réitère également que la marge d’appréciation de l’État est particulièrement large lorsque, comme en l’espèce, les questions en litige impliquent de fixer des priorités pour ce qui est de l’affectation des ressources limitées de l’État ( McDonald c. Royaume-Uni , n o 4241/12, § 54, 20 mai 2014).

Dans un certain nombre d’affaires ayant trait au refus de l’État de financer des soins ou des équipements médicaux, la Cour a conclu à la non ‑ violation de l’article 8 de la Convention ( Nitecki , décision précitée, Sentges c. Pays-Bas (déc.), n o 27677/02, 8 juillet 2003, et Pentiacova et autres, décision précitée).

En l’espèce, la Cour note que le problème de l’accès à l’oxygénothérapie à domicile ne se pose pas, puisque le requérant a pu s’en procurer à ses propres frais (paragraphe 33 ci-dessus). Elle rappelle également avoir conclu ci-dessus qu’il ne ressort pas des éléments dont elle a eu connaissance que cette thérapie était offerte par l’État à l’ensemble de la population ou qu’il existait une quelconque base légale mettant à la charge de l’État l’obligation de la fournir au domicile des patients qui auraient rempli les critères pour la recevoir (paragraphe 35 ci-dessus).

Eu égard à tous ces éléments, la Cour estime que les circonstances de la présente affaire, dans laquelle le requérant dénonce une insuffisance du financement public des soins médicaux qui lui ont été prescrits et non pas une impossibilité d’avoir accès à ces soins ni un non-respect par l’État de sa propre législation en matière de prise en charge des soins médicaux, se rapprochent des circonstances des affaires Nitecki , Sentges , et Pentiacova et autres (toutes les trois précitées). Nonobstant les difficultés que le requérant a pu rencontrer pour financer les traitements médicaux requis par son état de santé, dont la Cour a pleinement conscience, elle ne saurait considérer que, dans les circonstances de l’espèce, l’État a dépassé la marge d’appréciation qui lui était accordée (comparer avec McDonald , précité, § 58).

Ayant par ailleurs déjà examiné la question des obligations positives de l’État sous l’angle de l’article 2 de la Convention, la Cour n’aperçoit donc aucune raison d’arriver à une conclusion différente sur le terrain de l’article 8 de la Convention (comparer avec Nitecki, décision précitée).

Partant, le grief tiré de l’article 8 de la Convention est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 27 février 2025. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Greffière adjointe Présidente