Comunicat la 4 septembrie 2017 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 23349/17 Enrico Maria PASQUINI împotriva San Marino depusă la 20 martie 2017 OBIECTUL CAUZEI Reclamantul, dl Enrico Maria Pasquini, este un național italian, născut în 1948 și trăiește în San Marino. El este reprezentat în fața Curții de către dl A. Pagliano și dna L. Conti, avocați care practică în Napoli și, respectiv, Borgo Maggiore. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Într-o dată neespecificată a fost instituită o procedură penală împotriva reclamantului (la regizorul de timp material al societății S.M.I., o societate fiduciară care operează în San Marino) și un alt acuzat, printre altele Potrivit urmăririi, reclamantul, între aprilie 2009 și 10 martie 2010, a epuizat 2.633.055,77 de euro (EUR) dintr-un cont fiduciar deschis cu compania S.M.I de către o societate numită. Între timp, societatea S.M.I a fost pusă sub lichidare obligatorie (liquidarea hatta amministrativa) Prin hotărârea din 8 aprilie 2014 judecătorul de primă instanță (Comisario della Legge Decidente ) a constatat că reclamantul a fost vinovat de infracțiunile acuzate și, printre altele , l-a condamnat să compenseze societatea S.M.I. prin plata unei sume de bani care trebuie cuantificate în procedura civilă separată . Cu toate acestea, judecătorul a emis un ordin interimar de compensare ( (2) Procedura de recurs și procedurile în fața instanței constituționale Reclamantul au argumentat, printre altele , că perioada prescriptivă (limitare) a infracțiunii în conformitate cu legislația respectivă a fost deja expirată. Prin decizia din 1 decembrie 2015 judecătorul de apel penal ( Giudice d’Appello Penale ) a recunoscut că termenul de prelungire pentru infracțiunea de supărare a fost expirat. Cu toate acestea, judecătorul, din propunerea sa, a făcut trimitere la Curtea Constituțională a art. 196 din Codul de Procedură Penală (referitor la jurisdicția judecătorului de recurs – a se vedea legea internă relevantă de mai jos) ( Collegio Garante della Costuzionalita delle Norme) ). În opinia judecătorului, această ultimă dispoziție a fost în contrast cu art. 15 § 1, 2 și 3 din Carta Drepturilor Omului Fundamentale din San Marino și cu art. 1 din Convenție, deoarece nu a stabilit că, în cazul în care o infracțiune a devenit în condiții de timp, judecătorul de recurs ar putea, totuși, să decidă cu privire la fondul cererilor civile privind compensarea și restituirea (partea civilă). Potrivit judecătorului, o astfel de lacună a fost în contrast cu principiile de durată rezonabilă a procedurilor și a economiei procedurale și cu drepturile de apărare a unei părți civile. La 27 decembrie 2015, Legea nr. 189 din 22 decembrie 2015 a intrat în vigoare. A introdus art. 196 bis din Codul de Procedură Penală care prevede ca judecătorul de recurs să declare o perioadă de infracțiune Prin hotărârea din 26 ianuarie 2016, Curtea Constituțională a ordonat restituirea dosarului judecătorului de recurs penal, pentru ca acesta să decidă dacă, în opinia sa, în funcție de noua lege menționată mai sus, motivele plângerii constituționale împotriva articolului 196 din Codul de Procedură Penală există încă. Într-o audiere orală din 27 iunie 2016, părțile la procedură penală și-au formulat argumente orale. Reclamantul a susținut, printre altele, că noua lege are un caracter substanțial și nu a fost procedural, astfel că nu poate fi aplicată faptelor comise înainte de intrarea în vigoare. Prin hotărârea din 19 septembrie 2016, publicată la 22 În septembrie 2016, judecătorul judecător de apel penal a decis că infracțiunea grevată a abuzivării a fost interzisă. Prin urmare, judecătorul a respins această acuzație (nedomini procedere per intervenuta prescrizione ). Cu toate acestea, în baza articolului 196 bis din Codul de Procedură Penală, judecătorul a susținut ordinul interimar de compensare de EUR 2.633.055.77, precum și hotărârea conform căreia reclamantul a trebuit să plătească o sumă de bani care trebuie cuantificată în proceduri civile separate cu privire la „premiză ( presupposto Judecătorul a respins argumentul reclamantului conform căruia noua dispoziție nu poate fi aplicată în cazul în cauză. În opinia judecătorului, noua dispoziție are un caracter procedural clar, deoarece a oferit judecătorului competența de a delibera în ceea ce privește compensarea daunelor care decurg dintr-o infracțiune. Astfel, pe baza actului tempos regit principiu, noua dispoziție trebuia aplicată în toate procedurile care se desfășoară la data intrării în vigoare a acesteia. Potrivit judecătorului, cel mult, ar putea apărea o îndoială în ceea ce privește aplicabilitatea noilor dispoziții în cadrul cărora audierea orală s-a desfășurat deja înainte de intrarea în vigoare a noului drept (care nu era cazul în cauză). În ceea ce privește ordonanța de compensare, judecătorul a susținut că comportamentul reclamantului se ridică la acturi de împiedicare și că nu a existat nici o îndoială cu privire la existența elementului subjectiv (dolo 3) Execuția hotărârii în Italia Prin decizia ex-parte din 24 noiembrie 2016, Curtea de Apel (Corte d’Appello) ) din Roma a declarat hotărârile judecătorului de primă instanță și ale judecătorului de apeluri penale imediat executive în Italia. La 10 ianuarie 2017, reclamantul a fost îndemnat să plătească ( at di precetto ) 2,633.005,77 EUR către societatea S.M.I. Legea internă relevantă din Carta privind drepturile omului San Marino art. 15 din Legea nr. 59 din 8 iulie 1974, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 36 din 26 iulie 1974 Februarie 2002, citind, în măsura în care este relevant, după cum urmează: „Protecția judiciară ( tutela juridică ) a drepturilor subiective ( diritti soggettivi ) și a intereselor legitime ( interessi legitimi ) este garantată în fața organelor jurisdicțiilor obișnuite și administrative și în fața instanței constituționale ( Collegio Garante della Costuzisionalita delle Norme Dreptul de apărare este garantat în fiecare fază a procedurii. Legea garantează durata rezonabilă, economia procedurală, publicitatea și independența procedurilor. ...” 2. Codul de procedură penală art. 196 din Codul de procedură penală citit, în măsura în care este cazul, după cum urmează: „Un judecător de recurs este competent să decidă numai în părțile hotărârii [prima instanță] la care se referă motivul.” Potrivit jurisprudenței interne stabilite (înainte de intrarea în vigoare a art. 196 bis, a se vedea mai jos) în cazul în care o infracțiune a devenit interzisă în timpul recursului, toate părțile unei hotărâri de primă instanță privind efectele civile (a se vedea art. 140 de mai jos) care rezultă din constatarea responsabilității penale acuzate în primă instanță, au fost revocate (caducazione ). Astfel, un judecător de apeluri penale nu a putut delibera asupra efectelor civile care rezultă dintr-o infracțiune în timp (a se vedea, printre altele, hotărârile judecătorului de apeluri penale din 11 iulie 1994, 13 septembrie 1994, 12 ianuarie 1995, 30 noiembrie 1995, 30 Iulie 1997, 8 august 1997, 18 februarie 1998, 16 iunie 1999, 23 august 2000). art. 196 bis din Codul de Procedură Penală, introdus prin art. 78 din Legea nr. 189 din 22 decembrie 2015 se citește după cum urmează: „Când o persoană acuzată a fost condamnată la restituire a elementelor sau la plata unei compensații unei părți civile pentru daunele cauzate de o infracțiune - chiar dacă daunele nu sunt încă cuantificate - judecătorul de recurs, care declară infracțiunile interzise, decide cu privire la motivele referitoare la obligațiile care decurg din infracțiune, în conformitate cu art. 140 din Codul Penal.” 3. Articolele 54, 59 și 140 din Codul Penal au citit, în măsura în care este relevant, după cum urmează: art. 54 „O infracțiune este îndelungată: (2), în termen de trei ani dacă este pedepsită de închisoare de gradul al doilea, prin interdicția de gradul al treilea sau al patrulea, cu o amendă...” art. 59 „În fiecare etapă a procedurii și nivelului de competență, judecătorul aplică amnistia sau prescripția, cu excepția cazului în care se stabilește deja că presupusele fapte nu au avut loc (il fatto non sussiste ), că acuzatul nu le-a comis, sau că faptele presupuse nu constituie o infracțiune, în care judecătorul trebuie să achite acuzatul prin formula prescrisă.” art. 140 „O persoană condamnată este responsabilă cu activele sale prezente și viitoare pentru următoarele obligații: (2) compensarea daunelor fizice și morale, materiale sau nemateriale și restituirea elementelor pe care le-a aprobat sau luat-o în posesie. ...” COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge în temeiul articolului 6 § 2 din Convenție despre o încălcare a presunției de inocence, în absența unei constatări de vinovăție, hotărârea a reflectat totuși convingerea judecătorului cu privire la vina sa. În plus, el a fost obligat să plătească daune pe baza exactă a acestei declarații de răspundere penală fără a fi fost constatată în procedura penală. 2 din Convenție, respectată în acest caz, în special având în vedere declarațiile judecătorului de apeluri penale?
Communicated on 4 September 2017
Application no. 23349/17
Enrico Maria PASQUINI
against San Marino
lodged on 20 March 2017
The applicant, Mr Enrico Maria Pasquini, is an Italian national, who was born in 1948 and lives in San Marino. He is represented before the Court by Mr A. Pagliano and Mrs L. Conti, lawyers practising in Naples and Borgo Maggiore, respectively.
A.
The circumstances of the case
The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.
1.The first instance proceedings
On an unspecified date criminal proceedings were instituted against the applicant (at the material time director of company S.M.I., a fiduciary company operating in San Marino) and another accused,
inter alia
, for the continuing offence of aggravated embezzlement. According to the prosecution, the applicant, between April 2009 and 10 March 2010, had embezzled 2,633,055.77 euros (EUR) from a fiduciary account opened with company S.M.I by a named company.
On an unspecified date, company S.M.I., which in the meantime had been put under compulsory liquidation (
liquidazione coatta amministrativa
), joined the criminal proceedings as a civil party.
By a judgment of 8 April 2014 the first-instance judge (
Commissario della Legge Decidente
) found the applicant guilty of the offence charged and,
inter alia
, sentenced him to compensate company S.M.I. by paying to it a sum of money to be quantified in separate civil proceedings. The judge, however, issued an interim compensation order (
provvisionale
) of EUR
2,633,055.77.
2.The appeal proceedings and the proceedings before the constitutional court
The applicant appealed arguing,
inter alia
, that the prescriptive (limitation) period of the offence of embezzlement as provided by the relevant law had already expired.
By a decision of 1 December 2015 the Judge of Criminal Appeals (
Giudice d’Appello Penale
) acknowledged that the limitation period for the offence of embezzlement had expired. However the judge, of his own motion, referred the question of the constitutionality of Article
196 of the Code of Criminal Procedure (concerning the jurisdiction of the judge of appeal – see relevant domestic law below) to the Constitutional Court (
Collegio Garante della Costituzionalita’ delle Norme
). In the opinion of the judge, the latter provision was in contrast with Article
15 §§
1, 2, and 3 of the San Marino Fundamental Human Rights Charter and with Article
6
§
1 of the Convention since it failed to provide that, in the case that an offence had become time-barred, the judge of appeal could nevertheless decide on the merits of the civil claims concerning compensation and restitution (to the civil party). According to the judge such a lacuna was in contrast with the principles of reasonable duration of proceedings and procedural economy and with the rights of defence of a civil party.
On 27 December 2015 Law No. 189 of 22 December 2015 entered into force. It introduced Article 196
bis
of the Code of Criminal Procedure which provided that the judge of appeal, declaring an offence time
‑
barred could nevertheless decide on the civil obligations deriving from that offence.
By a Judgment of 26 January 2016 the Constitutional Court ordered the restitution of the case file to the Judge of Criminal Appeals, in order for the latter to decide whether, in his opinion, in the light of the above-mentioned new law, the reasons for the constitutional complaint against Article
196 of the Code of Criminal Procedure still existed.
In an oral hearing of 27
June 2016 the parties to the criminal proceedings made their oral submissions. The applicant, argued,
inter alia
, that the new law had a substantive nature and not a procedural one, thus it could not be applied to facts committed prior to its entry into force.
By a judgment of 19
September 2016, published on 22
September 2016, the Judge of Criminal Appeals ruled that the offence of aggravated embezzlement was time-barred. Thus, the judge dismissed this charge (
non doversi procedere per intervenuta prescrizione
). Nevertheless, relying on Article
196
bis
of the Code of Criminal Procedure, the judge upheld the interim compensation order of EUR
2,633,055.77 as well as the ruling that the applicant had to pay a sum of money to be quantified in separate civil proceedings on “the premise (
presupposto
) of the (applicant’s) criminal responsibility”. The judge rejected the applicant’s argument that the new provision could not be applied in the case at hand. In the judge’s view, the new provision had a clear procedural nature since it provided the judge with the power to deliberate on the compensation of damages deriving from an offence. Thus, on the basis of the
tempus
regit actum
principle, the new provision had to be applied in all the proceedings which were ongoing on the date of its entry into force. According to the judge, at most, a doubt could arise as to the applicability of the new provision in proceedings in which the oral hearing had already taken place before the entry into force of the new law (which was not the case at hand). In connection with the compensation order, the judge held that the applicant’s behaviour amounted to acts of embezzlement and that there was no doubt as to the existence of the subjective element (
dolo
).
3.The execution of the judgment in Italy
By an ex-parte decision of 24
November 2016 the Court of Appeal (
Corte d’Appello
) of Rome declared the judgments of the first-instance judge and of the Judge of Criminal Appeals immediately enforceable in Italy.
On 10
January 2017 the applicant was served with an injunction to pay (
atto di precetto
) EUR
2,633,005.77 to company S.M.I.
B.
Relevant domestic law
1.
San Marino Fundamental Human Rights Charter
Article
15 of Law No. 59 of 8 July 1974, as amended by Law No
36 of 26
February 2002, reads, in so far as relevant, as follows:
“The judicial protection (
tutela giurisdizionale
) of subjective rights (
diritti soggettivi
) and legitimate interests (
interessi legittimi
) is guaranteed before the organs of the ordinary and administrative jurisdictions and before the constitutional court (
Collegio Garante della Costituzionalita’ delle Norme
).
The right of defence is guaranteed in every phase of the proceedings.
The law guarantees the reasonable duration, procedural economy, publicity and independence of proceedings.
...”
2.Code of Criminal Procedure
Article
196 of the Code of Criminal Procedure reads, in so far as relevant, as follows:
Article 196
“A judge of appeal is competent to decide only on the parts of the [first-instance] judgment to which the pleas put forward refer.”
According to established domestic case-law (before the entry into force of Article
196
bis,
see below) in the case that an offence had become time
‑
barred during appeal, all the parts of a first-instance judgment concerning the civil effects (see Article
140 below) deriving from the finding of the accused’s criminal responsibility at first instance, were to be revoked (
caducazione
). Thus, a Judge of Criminal Appeals could not deliberate on the civil effects deriving from a time-barred offence (see, among other authorities, the judgments of the Judge of Criminal Appeals of 11
July 1994, 13
September 1994, 12
January 1995, 30
November 1995, 30
July 1997, 8
August 1997, 18
February 1998, 16
June 1999, 23
August 2000).
Article
196
bis
of the Code of Criminal Procedure, introduced by Article
78 of Law No.
189 of 22
December 2015 reads as follows:
Article 196
bis
“When an accused person has been sentenced to restitute items or to pay to a civil party compensation for damages caused by an offence - even if the damages are yet to be quantified - the judge of appeal, who declares the offence time-barred, shall decide on the pleas concerning the obligations deriving from the offence, in accordance with Article 140 of the Criminal Code.”
Articles
54, 59 and 140 of the Criminal Code read, in so far as relevant, as follows:
Article 54
“An offence is time-barred:
(2), within three years if it is punished by imprisonment of the second degree, by prohibition of the third or fourth degree, by a fine...”
Article 59
“At every stage of the proceedings and level of jurisdiction the judge shall apply amnesty or prescription, unless it is already established that the alleged facts had never occurred (
il fatto non sussiste
), that the accused had not committed them, or that the alleged facts did not constitute a crime, in which cases the judge must acquit the accused by the prescribed formula.”
Article 140
“A convicted person is responsible with his or her present and future assets for the following obligations:
(2) the compensation of physical and moral, material or non-material damages and the restitution of the items which he had misappropriated or taken possession of.
...”
The applicant complains under Article
6 §
2 of the Convention about a violation of the presumption of innocence,
in so far as in the absence of a finding of guilt, the judgment nevertheless reflected the judge’s convincement as to his guilt. Moreover, he was made to pay damages based precisely on this declaration of criminal responsibility without this having been ascertained in the criminal proceedings.
Was the presumption of innocence, guaranteed by Article
6 §
2 of the Convention, respected in the present case, in particular given the statements made by the Judge of Criminal Appeals?