VOICU v. THE NETHERLANDS

Prezentul regulament este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în toate statele membre. Cererea se referă la legalitatea în temeiul articolului 5 § 1 din Convenția de detenție a reclamantului în Țările de Jos în scopul predarii sale – pe baza unui mandat european de arestare – la România pentru a fi judecat pentru suspiciune de a fi comis mai multe infracțiuni. În conformitate cu Țările de Jos Surrender Act (Superlevingswet ), o cerere de predare trebuie stabilită în termen de 90 de zile de la arestarea persoanei în cauză. De-a lungul acestei perioade, detenția unei persoane pentru predare ar trebui suspendată până la stabilirea cererii. Durata detenției reclamantului pentru predare a fost mai mare de 90 de zile deoarece instanța Țărilor de Jos a decis să aștepte răspunsurile la întrebările preliminare care au fost puse la Curtea a Uniunii Europene (CJUE) de către o instanță germană într-un caz similar.

Curtea de Apel a respins această cerere la 30 ianuarie 2017, hotărând că Decizia-cadru 2002/584 a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre au permis, în anumite circumstanțe (de exemplu, în așteptarea unui răspuns la întrebările preliminare adresate CJUE), o perioadă mai lungă de detenție. Având în vedere faptul că interesele unei interpretări și aplicării corecte a legislației UE și – în acest sens – să pună întrebări preliminare prevalențat în ceea ce privește interesul ordinului juridic național, aceasta a constatat că durata perioadei de 90 de zile ar trebui să fie luată în considerare între momentul în care a fost pusă o întrebare preliminară CJUE și răspunsul acesteia la această întrebare.

Cu toate acestea, la 16 iulie 2015 CJUE a pronunțat o hotărâre preliminară în cazul ministrul justiției și egalității c. Francis Lanigan (la cererea Curții anterioare irlandeze; cazul C-237/15) în care a susținut că este posibilă o perioadă mai lungă de detenție în scopul predarii, cu condiția ca acest lucru să fie „în conformitate cu legea statului membru de executare a QUESTIONS TO PARTE Detenția reclamantului în sensul predarii sale către România a intrat în domeniul de aplicare al articolului 5 § 1 litera (a), (b), (c), (d), (e) și/sau (f) din Convenție? Reclamantul a fost privat de libertate în încălcarea articolului 5 § 1 din Convenție? În special, a fost prelungirea detenției reclamantului în scopul predecesării sale către România dincolo de 90 de zile de la atenția sa „în conformitate cu o procedură prevăzută de lege”?

A fost modul în care, în decizia sa din 30 ianuarie 2017, Curtea de Apel din Amsterdam ( Gerechtshof ) a aplicat Legea de Supraveghere ( Supravegherewet ) în lumina Deciziei-cadru 2002/584 a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de presă între statele membre compatibile cu cerințele referitoare la „calitatea dreptului” (a se vedea, de exemplu, J.N. c. Regatul Unit , nr. 37289/12 , §§ 75-78, 19 mai 2016; și Ismoilov și alții c. Rusia ) , nr. 2947/06, § 137, 24 aprilie 2008)? Au fost luate inițiative legislative care vizează corectarea insuficientă a punerii în aplicare a Deciziei-cadru 2002/584 a Consiliului în Actul privind transferul constatat de Curtea de Apel din Amsterdam într-o hotărâre din 3 mai 2016 (ECLI:GHAMS:2016:1838)?

Communicated on 5 October 2017

THIRD SECTION

Application no. 34414/17 Nicolae VOICU against the Netherlands lodged on 3 May 2017

SUBJECT MATTER OF THE CASE

The application concerns the lawfulness under Article 5 § 1 of the Convention of the applicant’s detention in the Netherlands for the purpose of his surrender – on the basis of a European arrest warrant – to Romania for standing trial on suspicion of having committed several offences. Under the Netherlands Surrender Act ( Overleveringswet ), a request for surrender must be determined within 90 days after the arrest of the person concerned. Past this period, a person’s detention for surrender should be suspended pending the determination of the request. The duration of the applicant’s detention for surrender lasted longer than 90 days because the Netherlands courts decided to await answers to preliminary questions which had been put to the Court of Justice of the European Union (CJEU) by a German court in a similar case.

The applicant claims that, pursuant to domestic statutory rules, his detention should have been suspended after 90 days. The Court of Appeal rejected that claim on 30 January 2017, finding that the Council Framework Decision 2002/584 of 13 June 2002 on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States allowed, under certain circumstances (like pending an answer to preliminary questions put to the CJEU), a longer period of detention. Considering that the interests of a correct interpretation and application of EU law and – in that connection – to put preliminary questions prevailed over the interest of the national legal order, it found that the running of the 90 days period should be considered interrupted between the moment on which a preliminary question was put to the CJEU and the latter’s answer to that question.

However, on 16 July 2015 the CJEU had given a preliminary ruling in the case Minister for Justice and Equality v. Francis Lanigan (at the request of the Irish High Court; case C-237/15) in which it held that longer period of detention for the purpose of surrender is possible provided that this is “ in accordance with the law of the executing Member State ”. QUESTIONS tO THE PARTIES 1. Did the applicant’s detention for the purposes of his surrender to Romania fall within the scope of paragraph(s) (a), (b), (c), (d), (e) and/or (f) of Article 5 § 1 of the Convention? 2. Was the applicant deprived of his liberty in breach of Article 5 § 1 of the Convention? In particular, was the prolongation of the applicant’s detention for the purpose of his surrender to Romania beyond 90 days after his apprehension “in accordance with a procedure prescribed by law”?

3. Was the manner in which, in its decision of 30 January 2017 in the present case, the Amsterdam Court of Appeal ( gerechtshof ) applied the Surrender Act ( Overleveringswet ) in light of the Council Framework Decision 2002/584 of 13 June 2002 on the European arrest warrant and the surrender procedures between Member States compatible with the requirements relating to the “quality of law” (see, for instance, J.N. v. the United Kingdom , no. 37289/12, §§ 75-78, 19 May 2016; and Ismoilov and Others v. Russia , no. 2947/06, § 137, 24 April 2008)? 4. Have any legislative initiatives been taken aimed at correcting the insufficient implementation of the Council Framework Decision 2002/584 in the Surrender Act as found by the Amsterdam Court of Appeal in a decision given on 3 May 2016 (ECLI:GHAMS:2016:1838)?