DUARTE c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

11.02.2025

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

DUARTE c. ROUMANIE (CtEDO, 2025)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr 53521/22 Pierre DUARTE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 11 februarie 2025 într-un comitet compus din Anne Louise Bormann, președinta Sebastian Rădulețu, András Jakab, judecători și Simeon Petrovski, grefier adjunct al secțiunii, cererea nr. 53521/22 îndreptat împotriva României și al cărui resortisant francez, dl Pierre Duarte ( După ce a intenționat să facă acest lucru, pronunță decizia următoare: "Privirea se referă la acuzațiile reclamantului de a fi supus unor rele tratamente în timpul unui interogatoriu de către poliție, în necunoașterea articolului 3 din Convenție; aceasta tratează, de asemenea, din punctul de vedere al articolului 6 din Convenție, lipsa de echitate a procedurii penale desfășurate împotriva celui căruia i se adresează. La 12 ianuarie 2017, reclamantul a fost arestat de poliție și interogat în calitate de suspect, în prezența unui avocat ales și a unui interpret, pentru acuzații de contact sexual cu un copil minor. Reclamantul a declarat că a avut relații cu minorul în cauză la o dată la care acesta din urmă avea 15 ani și nu a avut cunoștință de vârsta sa. În conformitate cu art. 220 din Codul penal, relațiile sexuale cu un copil minor nu sunt ilegale decât dacă minorul are sub 15 ani. La 13 ianuarie 2017, reclamantul a declarat că a avut primele contacte cu minorul la o dată la care acesta din urmă nu a atins vârsta de 15 ani, fără a-i cunoaște vârsta. La 13 ianuarie 2017, reclamantul a fost eliberat sub supraveghere judiciară. Retrimis la judecată în fața tribunalelor de primă instanță din București (□ instanța de primă instanță În plus, reclamantul, reprezentat de un avocat, a confirmat declarația sa din 13 ianuarie 2017 și a confirmat declarația sa din 12 ianuarie 2017. El a explicat că și-a schimbat poziția în declarația sa din 13 ianuarie 2017 din cauza presiunii exercitate de anchetatorii care ar fi amenințat să-l închidă și să-l agreseze fizic. Prin hotărârea din 8 iulie 2019, pe baza unui set de probe, Tribunalul de Primă Instanță l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an și șase luni de închisoare a șefului de relații sexuale cu un copil minor. El a menționat că argumentele prezentate de reclamant pentru a-și justifica schimbarea declarației nu au fost dovedite și că nu a făcut nici un demers împotriva avocatului său. Pe baza recursului reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 5 decembrie 2019, notificată la 22 ianuarie 2020 unei adrese pe care recurentul o avea în România, instanța de apel din București ( La 11 septembrie 2020, reclamantul, reprezentat de un alt avocat ales de acesta, a formulat o acțiune în casare, cale de atac extraordinară, împotriva hotărârii definitive din 5 decembrie 2019, invocând art. 438 alineatul (1) punctul 7 din Codul de procedură penală (CPP) care permitea ca hotărârea definitivă să fie încălcată atunci când persoana acuzată fusese condamnată pentru fapte care nu erau pedepsite prin legea penală, reclamantul susținea că instanța judecătorească nu a interpretat corect dovezile și nici nu a stabilit în mod corect faptele. Prin hotărârea definitivă din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție (inclusiv Curtea Supremă de Justiție) a declarat acțiunea în Casație inadmisibilă. Aceasta a arătat că numai criticile referitoare la absența incriminării și absența unor elemente obiective ale dreptului comunitar se refereau la motivul de casare prevăzut la art. 438 alineatul (1) punctul 7 din CPP. Cu toate acestea, în cazul de față, prin motivele sale de casare, recurentul contesta revizuirea admisibilității probelor și interpretarea acestora pentru a stabili o nouă situație de fapt, aspecte care nu intră sub incidența articolului 438 alineatul (1) punctul 7 din CPP, nici a oricăruia dintre motivele de casare enumerate la art. 438 alineatul (1) din CPP. Hotărârile pronunțate în urma unei căi de atac nu sunt notificate din oficiu părților. Între timp, la 12 decembrie 2019, un mandat european de arestare întemeiat pe hotărârea din 8 iulie 2019 devenit executoriu la 5 decembrie 2019 (punctul 7 de mai sus) a fost emis de autoritățile române împotriva reclamantului. La 8 februarie 2021, procurorul general al Republicii Franceze lângă Tribunalul Judiciar din Paris a emis o hotărâre de recunoaștere și de executare în Franța a condamnării pronunțate în România. La 20 iunie 2022, autoritățile judiciare franceze i-au prezentat reclamantului o citație în fața instanței de aplicare a pedepselor în vederea executării în Franța a condamnării pronunțate în România. Invocând art. 3 din convenție, reclamantul se plânge că a fost supus unor tratamente abuzive de către poliție pentru a-și schimba declarația din 12 februarie 2017. Pe teren la art. 6 din convenție, se plânge de durata excesivă a procesului, de nerespectarea prezumției de nevinovăție, de lipsa de independență a justiției și de neechivocitatea procedurii pentru că a fost condamnat pe baza dovezilor obținute prin necunoașterea articolului 3 din convenție. Referindu-se la jurisprudența sa cu privire la stabilirea faptelor pretinse în materie de rele tratamente (a se vedea Salman c. Turcia [GC], nr 2286/93, § 100, CEDH 2000-VII, și Bouyid c. Belgia [GC], nr 23380/09, § 82, CEDH 2015), Curtea arată că, în acest caz, reclamantul nu a prezentat în fața sa niciun început de probă care să facă plauzibile afirmațiile sale. Într-adevăr, niciun document medical care să ateste suferința psihologică nu a fost prezentat în sprijinul afirmațiilor sale. Tribunalul de Primă Instanță și-a judecat, de asemenea, afirmațiile neîntemeiate (punctul 6 de mai sus). În plus, deși reprezentat de un avocat ales de acesta în timpul declarațiilor sale din 12 și 13 În ianuarie 2017, nu s-a depus nicio plângere penală împotriva anchetatorilor șefului abuzului de funcții sau de rele tratamente (a se vedea Dulbastru c. România (dec.), nr. 47004/11, § 21, 18 decembrie 2012 și a se vedea, de asemenea, hotărârea pronunțată în Bretean c. România (dec.) [comitet], nr. 25478/05, § 31-34, 6 În cele din urmă, Curtea constată că, având în vedere că reclamantul nu a prezentat niciun început de probă pentru a face să se apere acuzațiile sale de maltratare din partea agenților de stat, autoritățile naționale nu au fost obligate să deschidă din oficiu o anchetă în această privință, în conformitate cu cerințele articolului 3 din convenție (a se vedea, pentru a compara, Hajrulahu c. l. l mai fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei , n 37537/07, § 68, 29 octombrie 2015) În consecință, acest aspect este inadmisibil și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alineatele (1), (3) litera (a) și (4) din convenție. În ceea ce privește afirmațiile reclamantului întemeiate pe durata excesivă a procedurii împotriva sa, Curtea amintește că a constatat deja că o acțiune în răspundere civilă delictoasă reprezenta o cale de atac eficientă pentru a denunța durata excesivă a procedurilor și că reclamanții erau obligați să le utilizeze începând cu 22 martie 2015 (a se vedea Brudan c. România, nr. 75717/14, §§ 86-88, 10 aprilie 2018). În speță, reclamantul nu a exercitat acțiunea menționată anterior, în timp ce acesta era disponibil la data la care a sesizat Curtea, și anume la 15 noiembrie 2022. Prin urmare, acest aspect trebuie respins pentru neobosirea căilor de atac interne în temeiul articolului 1 și al articolului 4 din convenție. 14. În acest sens, Curtea trebuie să se asigure că au fost prezentate în termenul de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție (a se vedea Sabri Güneș c. Turcia [GC], nr 27396/06, § 29, 29 iunie 2012 și Orhan c. Türkiye (dec.), În această privință, Comisia face trimitere la principiile generale privind respectarea termenului de șase luni și la cele care definesc o cale de atac efectivă prevăzute în Hotărârile Lekić c. Slovenia ([GC], n 36480/07, § 65, 11 decembrie 2018), Mocanu și alții c. România ([GC], n 10865/09 și 2 altele, § 260, CEDO 2014 (extrași)), Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia ([GC], n 56080/13, § 129-132, 19 decembrie 2017) și Comunitatea genevocă de acțiune sindicală (CGAS) c. Elveția ([GC], n 21881/20, § 139, 27 noiembrie 2023). În special, trebuie să se examineze dacă acțiunea în casare constituia, în speță, o cale de atac eficientă care ar putea remedia în mod direct obiecțiile reclamantului, menținând în același timp în minte dreptul la rejudecare furnizat de către persoana în cauză în formularul de rejudecare conform căruia acesta a fost doar data de 20 În ceea ce privește măsura în care aceaceasta este o cale de atac extraordinară (punctul 10 în fine de mai sus). 16. Curtea observă că, în dreptul penal român, acțiunea în casare reprezintă o cale de atac extraordinară strict limitată la motive de casare clar definite în CPP. Or, obiecțiunile ridicate de reclamant în fața Curții nu corespundeau motivului de casare definit la art. 438 alineatul (1) punctul 7 din CPP, care permitea casarea unei hotărâri definitive în cazul în care faptele nu erau prevăzute de legea penală (punctele 8 și 11 de mai sus). În plus, Înalta Curte a declarat acțiunea inadmisibilă, fără a iniția temeiul cauzei, pe motiv că mijloacele de atac invocate de către aceasta nu corespundeau niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de CPP (punctul 9 de mai sus 17. Prin urmare, Curtea consideră că recurentul, care a fost asistat de un avocat la alegerea sa (punctul 8 de mai sus), putea să știe în mod rezonabil, din momentul în care a inițiat acțiunea în casare, că o astfel de procedură nu era susceptibilă de a aduce un remediu la Õ pe care inteniona să o ridice în fața Curții și că, ulterior, aceasta nu ar fi putut fi luată în considerare la calcularea termenului pentru introducerea acesteia (a se vedea Prin urmare, Comisia nu poate accepta argumentele prezentate de reclamant pentru a justifica întârzierea cu care a fost sesizat (punctul 15 de mai sus). 18. În acest context, este suficient să se observe că: în speță, decizia internă definitivă este hotărârea pronunțată de instanța de apel la 5 decembrie 2019 și . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cu toate că reclamantul susține că hotărârea menționată îi fusese notificată la o adresă în România unde nu mai avea reședința, nu mai este mai puțin adevărat că persoana, reprezentată de un avocat, era informată cu privire la motivarea hotărârii menționate până la 11 septembrie 2020, data la care a sesizat Curtea de Primă Instanță cu privire la acțiunea sa în Casație (punctul 8 de mai sus). Termenul de șase luni a început să curgă cel târziu la 11 septembrie 2020 și a expirat la 11 martie 2021 la miezul nopții. Or, cererea a fost depusă la 15 noiembrie 2022, adică după expirarea termenului respectiv. 19. Prin urmare, restul obiecțiunilor ridicate de reclamant din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție sunt întârziate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alineatele (1) și (4) din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 martie 2025. Simeon Petrovski Anne Louise Bormann grefier adjunct Președintele