Kuligin împotriva Rusiei

A TREIA SECȚIE

DECIZIE Cererea nr. 13063/05 Vasiliy Tikhonovich KULIGIN împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secție), reunită la 14 noiembrie 2017 într-un comitet compus din: Branko Lubarda, președinte, Pere Pastor Vilanova, Georgios A. Serghides, judecători, și Fatoș Aracı, grefier adjunct de secție, Având în vedere cererea sus-menționată introdusă la 2 martie 2005, Având în vedere observațiile transmise de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant, După deliberare, pronunță următoarea decizie: ÎN FAPT Reclamantul, domnul Vasiliy Tikhonovich Kuligin, este cetățean rus, născut în 1937 și având reședința la Stavropol. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat inițial de domnul G. Matiouchkine, fostul reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, apoi de actualul său reprezentant, domnul M. Galperine.

A. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează. 1. Contextul cauzei Reclamantul era proprietarul unei parcele de teren situate la Stavropol. Pentru a ajunge la aceasta, el folosea o fundătură care aparținea municipalității. La 29 august 2002, primarul orașului Stavropol a adoptat un ordin prin care a dispus să se „considere [fundătura menționată ca] o cale publică de acces” (считать [...] подъездной дорогой общего пользования). La 23 octombrie 2002, primarul orașului Stavropol a abrogat ordinul sus-menționat și a dispus administrației municipale să închirieze unui vecin al reclamantului, Gr., un teren municipal care includea fundătura menționată.

Contractul de închiriere a fost încheiat la 5 noiembrie 2002. 2. Acțiunea reclamantului în anularea contractului de închiriere Reclamantul a continuat să se deplaseze la parcela sa. Cu toate acestea, considerând că existența contractului de închiriere încheiat între administrație și vecinul său îi cauzează prejudicii, el a sesizat justiția. El a solicitat anularea ordinului din 23 octombrie 2002 și a contractului de închiriere sus-menționat pentru contrarietate cu legea și pentru încălcarea procedurii de delimitare și a cerut să se dispună lui Gr. să înceteze orice împiedicare a folosirii parcelei sale. La 5 august 2004, tribunalul districtului Oktiabrski din Stavropol a respins acțiunea reclamantului.

El a considerat că administrația municipală nu încălcase legea atunci când a decis să închirieze terenul care includea fundătura lui Gr. Reclamantul a făcut apel. El s-a plâns în special că administrația, închiriind fundătura, nu o supusese unei servituți în conformitate cu articolul 274 din codul civil (a se vedea partea „Dreptul intern relevant”). La 17 septembrie 2004, curtea regională din Stavropol, însușindu-și concluziile judecătorului de fond, a confirmat sentința în apel. 3. Faptele ulterioare După comunicarea cererii, la 4 mai 2009, părțile au informat Curtea cu privire la alte evenimente care, în măsura în care pot fi considerate relevante pentru prezenta cauză, pot fi rezumate după cum urmează.

În 2007, administrația municipală i-a vândut lui Gr. terenul pe care i-l închiriase până atunci. Apoi, la o dată neprecizată în 2009, considerând că această tranzacție încalcă legislația funciară, ea a sesizat justiția cu o cerere de anulare a vânzării. Reclamantul a participat la proces ca parte terță. Între timp, la 9 iulie 2009, primarul orașului Stavropol adoptase un ordin prin care supunea fundătura în cauză unei servituți publice de trecere. Cu toate acestea, înscrierea servituții în registrul unificat al drepturilor imobiliare – condiție a valabilității sale – a fost suspendată până la soluționarea litigiului dintre administrație și Gr., iar această înscriere nu a avut loc niciodată. La 25 mai 2010, tribunalul districtului Oktiabrski din Stavropol a anulat contractul de vânzare a terenului.

El a considerat că vânzarea fusese efectuată cu încălcarea dispozițiilor materiale și procedurale ale legii funciare și a normelor de urbanism. Sentința a devenit definitivă la 10 august 2010. B. Dreptul intern relevant Potrivit articolului 23 § 1 din codul funciar, astfel cum era în vigoare la data faptelor, servitutea privată era reglementată de legea civilă. Potrivit articolului 23 § 9 din același cod, orice servitute, privată sau publică, trebuie să facă obiectul, ca drept real, al unei înscrieri în registrul unificat al drepturilor imobiliare. Potrivit articolului 274 din codul civil, proprietarul unui bun imobiliar poate solicita proprietarului unui bun imobiliar vecin și, în unele cazuri, nu vecin, să îi acorde un drept de folosință limitată asupra bunului său imobiliar: servitutea.

Potrivit articolului 275 din acest cod, servitutea urmează bunul imobiliar în caz de cesiune a drepturilor asupra acestui bun.

CAPĂT DE CERERE

Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge că a fost privat de trecerea pe care o folosea pentru a se deplasa la parcela sa și că nu a beneficiat de un acces alternativ. ÎN DREPT A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție Reclamantul se plânge că, de la închirierea către vecinul său a unui teren municipal care include fundătura pe care o folosea pentru a ajunge la parcela sa, aceasta este inaccesibilă pentru el. El invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care are următorul cuprins: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor.” 1. Argumentele părților Potrivit Guvernului, cererea este inadmisibilă din mai multe motive. În primul rând, reclamantul nu ar fi avut niciun drept asupra terenului municipal în cauză, astfel încât articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu s-ar aplica nici ratione materiae, nici ratione personae. În al doilea rând, reclamantul nu ar fi epuizat căile de recurs interne, în măsura în care nu a formulat acțiune în revendicarea unei servituți de trecere.

În al treilea rând, prin crearea unei servituți publice în 2009, apoi prin anularea vânzării terenului către Gr., drepturile reclamantului ar fi fost restabilite la nivel intern, astfel încât el nu ar mai avea calitatea de victimă în sensul articolului 34 din Convenție. Reclamantul contestă poziția Guvernului și își reiterează capătul de cerere. 2. Aprecierea Curții Curtea reamintește că le revine reclamanților sarcina de a-și susține capetele de cerere atât în drept, explicând de ce, în opinia lor, dispoziția invocată din Convenție a fost încălcată, cât și în fapt, furnizându-i elementele factuale de probă necesare. Ea constată că, în speță, reclamantul nu a explicat niciodată în ce a constat ingerința în dreptul său la respectarea bunurilor sale, ale cărei victimă se considera.

Într-adevăr, el nu a indicat niciodată cine – autoritățile, vecinul său sau alte persoane – l-a împiedicat în mod real să ajungă la parcela sa și nici ce obstacole concrete, materiale sau juridice, a întâlnit. Atât în fața instanțelor interne, cât și în cererea sa în fața Curții sau în observațiile sale, reclamantul s-a limitat întotdeauna să spună că a fost privat de accesul la parcela sa, fără mai multe precizări. De altfel, din documentele dosarului rezultă că, după închirierea terenului municipal, reclamantul a continuat să se deplaseze la parcela sa. Curtea consideră astfel că reclamantul nu și-a susținut prin niciun fapt concret capătul de cerere întemeiat pe imposibilitatea de a ajunge la parcela sa.

În măsura în care capătul de cerere al reclamantului se referă la tranzacțiile imobiliare care au avut loc între autoritățile locale și terți cu privire la un teren vecin parcelei reclamantului, Curtea consideră că aceste tranzacții nu pot fi analizate în sine ca o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. În cele din urmă, în ceea ce privește lipsa unui drept obligatoriu din punct de vedere juridic al reclamantului asupra parcelei în litigiu, Curtea observă existența în dreptul rus a unui mecanism destinat să ofere proprietarilor posibilitatea să li se atribuie un drept limitat de folosință a unui bun imobiliar – servitutea (a se vedea partea „Dreptul intern relevant”).

Deși reclamantul însuși a invocat această posibilitate în apelul său împotriva sentinței din 5 august 2004, el nu a solicitat în justiție să i se atribuie o servitute de trecere. Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea concluzionează că capătul de cerere al reclamantului este vădit nefondat și că trebuie respins, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Având în vedere această concluzie, ea consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra celorlalte excepții de inadmisibilitate invocate de Guvern. B. Cu privire la celelalte capete de cerere Reclamantul denunță o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție privind alte fapte, precum și o încălcare a articolelor 3, 4 și 6 din Convenție.

Curtea apreciază, în lumina ansamblului elementelor aflate în posesia sa, că faptele denunțate nu relevă nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție. Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit nefondate și că trebuie respinse, în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba franceză și comunicată în scris la 7 decembrie 2017. Fatoș Aracı Branko Lubarda Grefier adjunct Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION Requête n o 13063/05 Vasiliy Tikhonovich KULIGIN contre la Russie La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 14 novembre 2017 en un comité composé de : Branko Lubarda, président, Pere Pastor Vilanova, Georgios A. Serghides, juges, et de Fatoș Aracı, greffière adjointe de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 2 mars 2005, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Vasiliy Tikhonovich Kuligin, est un ressortissant russe né en 1937 et résidant à Stavropol. Le gouvernement russe (« le Gouvernement ») a été représenté initialement par M. G. Matiouchkine, ancien représentant de la Fédération de Russie auprès de la Cour européenne des droits de l’homme, puis par son représentant actuel, M. M. Galperine.

A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. 1. Le contexte de l’affaire Le requérant était propriétaire d’une parcelle de terrain sise à Stavropol. Pour y accéder, il empruntait une impasse appartenant à la municipalité. Le 29 août 2002, le maire de Stavropol adopta un arrêté ordonnant de « considérer [ladite impasse comme] une voie publique d’accès » ( считать [...] подъездной дорогой общего пользования ). Le 23 octobre 2002, le maire de Stavropol abrogea l’arrêté précité et ordonna à l’administration municipale de louer à un voisin du requérant, Gr., un terrain municipal comprenant ladite impasse. Le bail fut conclu le 5 novembre 2002. 2. L’action du requérant en annulation du bail Le requérant continua à se rendre sur sa parcelle.

Néanmoins, estimant que l’existence du bail conclu entre l’administration et son voisin lui faisait grief, il saisit la justice. Il demandait l’annulation de l’arrêté du 23 octobre 2002 et du bail précité pour contrariété à la loi et pour violation de la procédure de bornage, et réclamait que fût ordonné à Gr. de cesser toute entrave à l’usage de sa parcelle. Le 5 août 2004, le tribunal du district Oktiabrski de Stavropol rejeta l’action du requérant. Il considéra que l’administration municipale n’avait pas violé la loi en décidant de louer le terrain comprenant l’impasse à Gr. Le requérant fit appel. Il se plaignait notamment que l’administration, en louant l’impasse, n’avait pas assujetti celle-ci à une servitude conformément à l’article 274 du code civil (voir la partie « Le droit interne pertinent »). Le 17 septembre 2004, la cour régionale de Stavropol, faisant siennes les conclusions du juge de première instance, confirma le jugement en appel.

3. Les faits ultérieurs Après la communication de la requête, le 4 mai 2009, les parties informèrent la Cour d’autres événements qui, pour autant qu’ils puissent être considérés comme pertinents pour la présente affaire, peuvent être résumés comme suit. En 2007, l’administration municipale vendit à Gr. le terrain qu’elle lui louait jusqu’alors. Puis, à une date non précisée en 2009, considérant que cette transaction violait la législation foncière, elle saisit la justice d’une demande en annulation de la vente. Le requérant participa au procès comme tierce partie. Entre-temps, le 9 juillet 2009, le maire de Stavropol avait adopté un arrêté assujettissant l’impasse en cause à une servitude publique de passage.

Toutefois, l’inscription de la servitude au registre unifié des droits immobiliers – la condition de sa validité – fut suspendue jusqu’à ce qu’il fût statué sur le litige entre l’administration et Gr., et cette inscription n’eut jamais lieu. Le 25 mai 2010, le tribunal du district Oktiabrski de Stavropol annula le contrat de vente du terrain. Il considéra que la vente avait été effectuée en violation des dispositions matérielles et procédurales de la loi foncière et des normes d’urbanisme. Le jugement devint définitif le 10 août 2010. B. Le droit interne pertinent Selon l’article 23 § 1 du code foncier, tel qu’en vigueur à l’époque des faits, la servitude privée était régie par la loi civile.

Selon l’article 23 § 9 du même code, toute servitude, privée ou publique, doit faire l’objet, en tant que droit réel, d’une inscription au registre unifié des droits immobiliers. Selon l’article 274 du code civil, le propriétaire d’un bien immobilier peut exiger du propriétaire d’un bien immobilier voisin, et dans certains cas non voisin, de lui accorder un droit d’usage limité sur son bien immobilier : la servitude. Selon l’article 275 de ce code, la servitude suit le bien immobilier en cas de cession des droits sur ce bien. GRIEF Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, le requérant se plaint d’avoir été privé du passage qu’il utilisait pour se rendre sur sa parcelle et de ne pas avoir bénéficié d’un accès alternatif.

EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention Le requérant se plaint que, depuis la location à son voisin d’un terrain municipal comprenant l’impasse qu’il empruntait pour accéder à sa parcelle, celle-ci lui est inaccessible. Il invoque l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, qui est ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» 1. Les arguments des parties Selon le Gouvernement, la requête est irrecevable pour plusieurs raisons. Premièrement, le requérant n’aurait eu aucun droit sur le terrain municipal en cause, de sorte que l’article 1 du Protocole n o 1 ne s’appliquerait ni ratione materiae ni ratione personae . Deuxièmement, le requérant n’aurait pas épuisé les voies de recours internes en ce qu’il n’a pas formé d’action en revendication d’une servitude de passage. Troisièmement, avec la création d’une servitude publique en 2009, puis avec l’annulation de la vente du terrain à Gr., les droits du requérant auraient été rétablis au niveau interne, de sorte qu’il n’aurait plus la qualité de victime au sens de l’article 34 de la Convention.

La requérant conteste la position du Gouvernement et réitère son grief. 2. L’appréciation de la Cour La Cour rappelle qu’il incombe aux requérants d’étayer leurs griefs tant en droit, en expliquant pourquoi, à leur avis, la disposition invoquée de la Convention a été violée, qu’en fait, en lui fournissant les éléments factuels de preuve nécessaires. Elle constate que, en l’espèce, le requérant n’a jamais expliqué en quoi a consisté l’ingérence dans son droit au respect de ses biens dont il se disait victime. En effet, il n’a jamais indiqué qui – des autorités, de son voisin ou d’autres personnes – l’avait réellement empêché d’accéder à sa parcelle ni quels obstacles concrets, matériels ou juridiques, il avait rencontrés.

Devant les instances internes comme dans sa requête devant la Cour ou dans ses observations, le requérant s’est toujours limité à dire qu’il avait été privé d’accès à sa parcelle, sans plus de précisions. Par ailleurs, il ressort des documents du dossier que, après la mise en location du terrain municipal, le requérant avait continué à se rendre sur sa parcelle. La Cour estime ainsi que le requérant n’a étayé par aucun fait précis son grief tiré de l’impossibilité d’accéder à sa parcelle. Dans la mesure où le grief du requérant porte sur les transactions immobilières ayant eu lieu entre les autorités locales et des tiers au sujet d’un terrain voisin de la parcelle du requérant, la Cour considère que ces transactions ne peuvent pas en elles-mêmes s’analyser en une ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens.

Enfin, quant à l’absence d’un droit juridiquement contraignant du requérant sur la parcelle litigieuse, la Cour relève l’existence en droit russe d’un mécanisme destiné à donner aux propriétaires la possibilité de se voir attribuer un droit limité de l’usage d’un bien immobilier – la servitude (voir la partie « Le droit interne pertinent »). Bien que le requérant ait lui-même invoqué cette possibilité dans son appel du jugement du 5 août 2004, il n’a pas demandé en justice à se voir attribuer une servitude de passage. Compte tenu de tout ce qui précède, la Cour conclut que le grief du requérant est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Compte tenu de cette conclusion, elle estime qu’il n’est pas nécessaire de se prononcer sur les autres exceptions d’irrecevabilité soulevées par le Gouvernement. B. Sur les autres griefs Le requérant dénonce une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention concernant d’autres faits, ainsi qu’une violation des articles 3, 4 et 6 de la Convention. La Cour juge, à la lumière de l’ensemble des éléments en sa possession, que les faits dénoncés ne révèlent aucune apparence de violation des droits et libertés énoncés dans la Convention. Il s’ensuit que ces griefs sont manifestement mal fondés et qu’ils doivent être rejetés, au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 7 décembre 2017. Fatoș Aracı Branko Lubarda Greffière adjointe Président