DOMJÁN v. HUNGARY

Reclamantul este resortisant maghiar, născut în Pécs și deținut în Penitenciarul Szeged. A. Circumstanțele cauzei și evoluția legislației naționale 1. Circumstanțele detenției reclamantului

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, se pot rezuma după cum urmează.

La 12 decembrie 2010, reclamantul a fost plasat în Penitenciarul Pálhalma. Acesta a susținut că în Penitenciarul Pálhalma a fost cazat într-o cameră de 30 m², împreună cu alte 14 persoane. Plimbarea în aer liber era limitată la doar o oră pe zi, reclamantul petrecându-și restul timpului în cameră. În plus, camera era infestată cu ploșnițe.

În martie 2011, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul Regiunii Transdanubia Centrală, unde inițial a fost cazat împreună cu alte 17 persoane într-o cameră de 45 m², după care a fost cazat împreună cu alte 13 persoane într-o cameră de 25 m². A susținut că în ambele camere toaleta era separată de suprafața de locuit doar printr-o perdea. Reclamantul avea voie să facă duș timp de 5 minute o dată pe săptămână.

La 11 ianuarie 2012, a fost transferat la Penitenciarul Districtual Baranya, unde a fost plasat într-o cameră de 60 m² unde erau 28 de deținuți, inclusiv reclamantul. Pe durata detenției sale, a beneficiat de plimbări în aer liber timp de doar o oră pe zi într-o curte de 25 m². Restul timpului și-l petrecea în cameră.

În perioada martie 2015 – 15 iulie 2015, reclamantul a fost deținut în Penitenciarul Districtual Veszprém. A fost cazat într-o cameră de 7 m² cu o capacitate de 3 persoane. Toaleta era separată. Reclamantul avea voie să facă duș timp de 10 minute o dată pe săptămână.

În perioada 15 iulie 2015 – 9 iulie 2016, reclamantul a fost deținut în Penitenciarul Szombathely, unde șase persoane erau cazate într-o cameră de 12 m². Plimbarea în aer liber era limitată la o oră pe zi.

Din data de 9 iulie 2016, reclamantul se află în detenție în Penitenciarul Szeged, unde este cazat împreună cu alte 11 persoane într-o cameră de 25 m². Reclamantul are libertate de mișcare în afara camerei. 2. Evoluția legislației naționale

La 25 octombrie 2016, Parlamentul Ungariei a adoptat Legea nr. CX din 2016 pentru modificarea Legii privind aspecte penale referitoare la hotărârea adoptată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Varga și alții împotriva Ungariei (denumită în continuare „Legea din 2016” – a se vedea infra , pct. 15). Legea a fost promulgată la 4 noiembrie 2016 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2017. Scopul legii era de a introduce căi de atac preventive și compensatorii pentru cauzele având ca obiect condițiile necorespunzătoare de detenție.

La 15 septembrie 2017, ministrul justiției din Ungaria a adresat președintelui Curții o scrisoare „privind executarea hotărârii-pilot pronunțată în cauza Varga și alții împotriva Ungariei ”. Ministrul a precizat că, în temeiul Legii din 2016, o plângere în care se invocă condiții de detenție contrare art. 3 din Convenție poate fi făcută la administrația penitenciarului care ar trebui, în măsura posibilă, să facă demersurile necesare pentru îmbunătățirea condițiilor sau compensarea prejudiciului suferit (de exemplu: transfer, creșterea duratei vizitelor sau a plimbării zilnice, precum și îmbunătățirea instalațiilor sanitare). Potrivit ministrului, în vederea progresului programului de extindere a capacității penitenciarelor, exista o „perspectivă concretă” de identificare a unor unități penitenciare cu capacitate suficientă. Însă o cale de atac preventivă putea fi folosită doar în cursul privării de libertate. Ulterior punerii în libertate și în termen de 6 luni de la încetarea executării pedepsei se putea introduce doar o acțiune compensatorie. Aceasta putea fi soluționată prin acordarea unei sume de bani, calculate în funcție de numărul de zile petrecute în condiții contrare art. 3 din Convenție, compensația pentru o zi fiind de cel puțin 1 200 de forinți maghiari [HUF – circa 4 euro (EUR)] și cel mult 1 600 HUF (circa 5,3 EUR). Este la latitudinea instanței acordarea unei sume proporționale cu gravitatea încălcării constatate, luând în considerare, de exemplu, absența separării toaletelor de suprafața de locuit din cameră în plus față de situația generală de supraaglomerare sau alte condiții necorespunzătoare de detenție. Suma astfel calculată se plătește în termen de 60 de zile de la comunicarea deciziei.

Ministrul a mai precizat că, în perioada 1 ianuarie – 7 august 2017, au fost depuse 5 447 de cereri la unitățile penitenciare, ceea ce demonstrează accesibilitatea noii căi de atac. Referitor la termenele stricte prevăzute de Legea din 2016, ministrul a argumentat că respectiva cale de atac îndeplinea totodată cerința de soluționare rapidă și a subliniat că judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate trebuie să motiveze decizia sa. Cu privire la cuantumul despăgubirii, ministrul a remarcat că legislația italiană adoptată în urma hotărârii-pilot pronunțate în cauza Torreggiani și alții împotriva Italiei (nr. 43517/09 și alte 6 cauze, 8 ianuarie 2013) a stabilit suma ce trebuie acordată la 8 EUR pe zi de detenție în condiții incompatibile cu cerințele prevăzute la art. 3 din Convenție. Având în vedere capacitatea maximă tolerabilă și realitățile economice din cele două țări, opțiunea legiuitorului maghiar de a stabili tariful zilnic la 4 – 5 EUR putea fi considerată rezonabilă.

În ultimul rând, ministrul a observat că din 3 554 de cauze care au fost sesizate judecătorilor delegați cu executarea pedepselor privative de libertate, 248 de plângeri au fost soluționate până la data de 14 iulie 2017, iar despăgubirile acordate au totalizat 153 510 900 HUF (aproximativ 497 040 EUR). Mai mult, ca urmare a măririi capacității penitenciarelor, realizate în cadrul planului de acțiune, supraaglomerarea penitenciarelor maghiare a scăzut considerabil: dacă în 2014 indicele de ocupare a fost de 413%, în 2016 și 2017 valorile au fost de 131% și, respectiv, 129%.

Având în vedere cele de mai sus, ministrul a solicitat Curții să declare că sunt efective căile de atac preventive și compensatorii prevăzute de Legea din 2016 și că acestea trebuie să fie epuizate în conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție.

În scrisoarea din 27 septembrie 2017, Grefa Curții i-a solicitat reclamantului să precizeze dacă a făcut uz de căile de atac prevăzute de Legea din 2016 sau dacă intenționa să procedeze astfel. În răspunsul său din 12 octombrie, reclamantul a declarat că depusese plângere în conformitate cu legislația internă relevantă și că procesul era pe rolul Înaltei Curți Szeged. B. Dreptul intern relevant

Legea din 2016 a introdus, printre altele, articole noi în Legea nr. CCXL din 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor, a anumitor măsuri coercitive și a izolării pentru infracțiuni. În măsura relevantă, dispozițiile respective prevăd următoarele: Compensații pentru condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale Art. 10/A „(1) Persoanele condamnate și persoanele deținute pentru alte motive au dreptul la compensații pentru nealocarea suprafeței de locuit pentru fiecare persoană privată de libertate prevăzută de lege și pentru alte condiții de detenție care încalcă interzicerea torturii și a tratamentelor crude, inumane ori degradante, în special pentru încălcări cauzate de nesepararea toaletelor, de lipsa aerisirii ori a iluminatului sau a încălzirii corespunzătoare și a dezinfecției (în continuare: condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale). Se acordă compensație pentru numărul de zile petrecute în condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale. Compensația este plătită de stat. (2) În cadrul specificat la alin. (1), nu se poate solicita altă indemnizare sau despăgubire pentru încălcarea drepturilor personalității, însă persoanele condamnate și persoanele deținute pentru alte motive pot introduce acțiuni în fața instanței civile pentru a obține despăgubiri suplimentare, în plus față de cuantumul compensației. (3) Compensația pentru o zi va fi de cel puțin 1 200 HUF și cel mult 1 600 HUF. (4) Se poate depune cerere de compensație în termen de 6 luni de la data la care a încetat existența condițiilor de detenție contrare drepturilor fundamentale. Acest termen este absolut. În sensul prezentului alineat, nu se va considera că a încetat existența condițiilor de detenție contrare drepturilor fundamentale în cazul în care respectivele condiții au fost întrerupte pentru o perioadă scurtă, ci pentru cel mult 30 de zile, pe motiv că în acea perioadă de detenție a persoanei condamnate sau a persoanei deținute pentru alte motive s-a alocat suprafața de locuit prevăzută de lege. (5) Cererea de compensație poate fi depusă de o persoană condamnată sau o persoană deținută pentru alte motive ori de către avocatul acesteia sau, în cazul în care persoana a fost deja pusă în libertate, de către reprezentantul său legal. Cererea de compensație se depune în scris la unitatea penitenciară unde se execută privarea de libertate sau, în cazul în care persoana condamnată sau persoana deținută pentru alte motive a fost pusă în libertate, la unitatea penitenciară care a pus-o în libertate. În cererea de compensație, persoana condamnată sau persoana deținută pentru alte motive declară dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare: CEDO) a obligat statul să îi plătească despăgubiri ca urmare a condițiilor de detenție contrare drepturilor fundamentale și dacă o instanță civilă i-a acordat deja o indemnizare sau despăgubiri pentru încălcarea drepturilor personalității. Dacă răspunsul este da, persoana privată de libertate va menționa totodată în cerere denumirea instanței și numărul cauzei. (6) Cu excepția persoanelor private de libertate aflate în tratament nevoluntar sau nevoluntar temporar, o condiție suplimentară pentru depunerea unei astfel de cereri de compensație este prezentarea în prealabil, de către persoana condamnată sau persoana deținută pentru alte motive, a plângerii adresate în temeiul art. 144/B conducerii organului responsabil pentru executarea pedepsei cu privire la condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale. Această condiție se aplică în cazul în care numărul de zile petrecute în condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale a fost mai mare de treizeci (30). În cazul în care durata existenței condițiilor de detenție contrare drepturilor fundamentale este mai mare, nu este necesară depunerea unei alte plângeri în termen de 3 luni. În cazul în care persoana condamnată sau persoana deținută pentru alte motive nu și-a putut exercita dreptul de plângere din motive independente de aceasta, nu i se va imputa acest fapt. (7) Va fi posibilă satisfacerea altor pretenții din compensația acordată numai (a) în valoare egală cu o pretenție civilă sau o indemnizare ori despăgubire pentru încălcarea drepturilor personalității acordată în temeiul unei hotărâri civile definitive în legătură cu infracțiunea pentru executarea căreia se acordă compensația; și (b) în valoare egală cu o pretenție de alocație pentru copil în cadrul procedurii de executare pentru încasarea alocației pentru copil. (8) Dacă în cazurile prevăzute la alin. (7) valoarea compensației nu este suficientă pentru a acoperi toate pretențiile, se satisfac, în proporție egală, în primul rând pretenția la alocația pentru copil, apoi pretențiile civile și indemnizarea sau despăgubirea pentru încălcarea drepturilor personalității acordată ca urmare a infracțiunii. Art. 10/B (1) Ministrul Justiției face demersurile necesare pentru plata compensației acordate. (2) În cadrul demersurilor pentru plata compensației, ministrul justiției solicită, de la registrul ținut de oficiul Uniunea Executorilor Judecătorești din Ungaria, date despre orice proceduri, amânate sau pendinte, de executare a alocației pentru copil față de persoana condamnată sau deținută pentru alte motive, precum și numărul cauzei și numele executorului judecătoresc cu competență teritorială în cauza respectivă. (3) În cazul în care datele obținute în temeiul alin. (2) sau de la judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate arată că s-a pus în mișcare procedura de executare pentru încasarea alocației pentru copil sau pentru satisfacerea unei pretenții civile ori pentru plata indemnizării sau a despăgubirii pentru încălcarea drepturilor personalității acordate împotriva persoanei private de libertate ca urmare a săvârșirii infracțiunii, ministrul justiției informează executorul cu privire la cuantumul compensației acordate debitorului și pretențiile care pot fi satisfăcute din compensație prin încasarea datoriei. În astfel de cazuri, compensația poate fi plătită, în conformitate cu art. 10/A alin. (8), numai după ce executorul judecătoresc a luat măsurile de executare necesare pentru poprirea datoriei. (4) În cazul în care, în decizia sa, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate dispune ca o pretenție civilă neplătită parțial sau integral ori o indemnizare sau despăgubire pentru încălcarea drepturilor personalității acordată ca urmare a infracțiunii săvârșite să se deducă și să se plătească beneficiarilor acestor pretenții, restul compensației se va plăti persoanei condamnate sau persoanei deținute pentru alte motive. În cazul în care datele disponibile arată că s-a pus în mișcare procedura de executare pentru încasarea alocației pentru copil, se poate plăti compensația numai după ce executorul judecătoresc a luat, în conformitate cu art. 10/A alin. (8), măsurile de executare necesare pentru poprirea alocației pentru copil. Alocația pentru copil se încasează în principal din compensația care trebuie plătită persoanei condamnate sau persoanei deținute pentru alte motive. (5) Plata se poate efectua prin transfer bancar în contul bancar indicat de persoana condamnată sau persoana deținută pentru alte motive ori se poate face în numerar sau în contul bancar al beneficiarului indemnizării sau despăgubirii pentru încălcarea drepturilor personalității acordate ca urmare a infracțiunii comise, în conformitate cu cererea sa. În cazul în care persoana condamnată sau persoana deținută pentru alte motive este încă privată de libertate, poate solicita ca această compensație să fie transferată într-un cont de depozit. (6) Ministrul Justiției poate prelucra date cu caracter personal care au fost obținute în temeiul alin. (2)–(4) și au legătură cu executarea unei pretenții privind alocația pentru copil sau a unei pretenții civile ori a indemnizării sau despăgubirii pentru o încălcare a drepturilor personalității acordate ca urmare a infracțiunii săvârșite, în termen de 30 de zile de la data plății compensației. Acțiunea în repararea prejudiciului cauzat de condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale Art. 70/A (1) Decizia privind eventuala plată a unei compensații către o persoană privată de libertate pentru prejudiciul cauzat de condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale se ia de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, la cererea persoanei private de libertate sau a avocatului său. Decizia judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate poate fi luată și pe baza unor înscrisuri. (2) Unitatea penitenciară transmite cererea, împreună cu avizul său privind cererea, judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în termen de 15 zile sau, în cazul în care sunt implicate mai multe unități penitenciare, în termen de 30 de zile, cu precizarea că, în cazul în care persoana privată de libertate a depus plângere referitoare la condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale, avizul unității penitenciare poate fi transmis doar după ce s-a soluționat plângerea, inclusiv cererea de control judecătoresc depusă împotriva unei decizii de transfer. La aviz se anexează un rezumat al dosarului persoanei private de libertate conținând informații despre condițiile de detenție din perioada vizată în plângere. (3) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate verifică, din oficiu, dacă CEDO a obligat statul să plătească despăgubiri persoanei private de libertate ca urmare a condițiilor sale de detenție contrare drepturilor fundamentale sau dacă o instanță civilă a acordat o indemnizare sau despăgubire pentru încălcarea drepturilor personalității, iar în cazul în care răspunsul este afirmativ, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate trebuie să obțină deciziile relevante înainte de a lua o decizie. (4) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate va evalua ansamblul condițiilor de detenție ale deținutului și va stabili compensația pentru o zi în funcție de întinderea prejudiciului cauzat. Ulterior, compensația se calculează înmulțind compensația pentru o zi cu timpul petrecut în condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale. (5) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate respinge cererea pe baza înscrisurilor, fără examinarea fondului, în cazul în care (a) cererea a fost depusă tardiv (b) cererea a fost depusă de o persoană neîndreptățită să depună o astfel de cerere (c) persoana privată de libertate nu a depus plângerea în conformitate cu art. 144/D sau (d) în legătură cu perioada indicată în cerere, CEDO a obligat statul să plătească o compensație sau o instanță civilă a acordat o indemnizare sau despăgubire pentru încălcarea drepturilor personalității ca urmare a condițiilor de detenție contrare drepturilor fundamentale ale persoanei private de libertate. (6) În cazul în care persoana privată de libertate a fost pusă în libertate, procedura se desfășoară de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate cu competență în raza teritorială a unității penitenciare; în cazul în care a fost formulată o cerere separată în acest sens de persoana privată de libertate sau de avocatul său, competența soluționării ei va aparține judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate cu competență în raza teritorială în care se află domiciliul sau reședința persoanei private de libertate. [...] Art. 70/B (1) În cazul în care instanța care a judecat cauza penală îndreptată împotriva persoanei private de libertate a admis pretenția civilă a părții vătămate sau a moștenitorului acesteia ori a delegat executarea pretenției civile unei alte căi legale, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate va solicita părții vătămate să depună, în termen de 15 zile, o declarație privind faptul dacă persoana privată de libertate a plătit pretenția civilă acordată părții vătămate sau a plătit – în cazul în care partea vătămată a introdus o acțiune în recuperarea prejudiciului cauzat de infracțiune sau pentru plata despăgubirilor pentru încălcarea drepturilor personalității – indemnizarea sau despăgubirea pentru încălcarea drepturilor personalității acordate de instanța civilă. În cazul în care persoana privată de libertate nu a efectuat plata integrală, declarația confirmă, de asemenea, dacă partea vătămată solicită deducerea pretenției restante din orice compensație care i se poate acorda persoanei private de libertate. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate solicită totodată părții vătămate să precizeze cuantumul exact pe care îl solicită și să anexeze orice înscrisuri aflate în posesia sa în legătură cu pretenția civilă sau cu indemnizarea ori despăgubirea pentru încălcarea drepturilor personalității care i-a fost acordată ca urmare a infracțiunii comise. În cazul în care judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate soluționează cauza pe baza înscrisurilor, acesta obține din partea persoanei private de libertate o declarație cu privire la plata indemnizării sau despăgubirii pentru încălcarea drepturilor personalității la care a fost obligată ca urmare a infracțiunii comise. (3) În cazul în care partea vătămată solicită plata părții restante din indemnizarea sau despăgubirea pentru încălcarea drepturilor personalității care i-a fost acordată ca urmare a infracțiunii comise, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate solicită de la registrul ținut de oficiul Uniunii Executorilor Judecătorești din Ungaria date despre orice procedură suspendată sau pendinte declanșată pentru încasarea acestor pretenții, precum și numărul cauzei și numele executorului judecătoresc cu competență în cauză. (4) În cazul prevăzut la alin. (1), termenul prevăzut la art. 50 alin. (1) lit. (d) se prelungește cu 60 de zile. În cazul în care solicitarea adresată părții vătămate nu a produs niciun efect în termen de 60 de zile, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate soluționează cauza ignorând orice sumă restantă din indemnizarea sau despăgubirea pentru încălcarea drepturilor personalității acordată ca urmare a infracțiunii săvârșite. (5) Judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate va lua măsuri pentru plata, din cuantumul compensației către beneficiar, a oricărei restanțe din pretenția civilă sau din indemnizarea ori despăgubirea pentru încălcarea drepturilor personalității acordată ca urmare a infracțiunii săvârșite, în cazul în care (a) pretenția civilă sau indemnizarea ori despăgubirea pentru încălcarea drepturilor personalității acordată părții vătămate ca urmare a infracțiunii săvârșite nu a fost plătită încă sau nu a fost plătită integral de către persoana privată de libertate, (b) nu s-a declanșat nicio procedură de executare pentru încasarea creanțelor menționate la lit. a), (c) în cadrul examinării unei declarații de apărare în acest sens depusă de persoana privată de libertate sau de avocatul său, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate a stabilit că termenul de prescripție prevăzut în Codul civil nu a expirat încă. (6) În decizie, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate obligă statul la plata compensației și invită statul să efectueze plata în termen de 60 de zile de la comunicarea deciziei. Controlul judecătoresc asupra unei decizii privind măsurile luate ca urmare a unei plângeri în legătură cu condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale și privind transferul Art. 75/A (1) Cererea persoanei private de libertate sau a avocatului acesteia pentru controlul judecătoresc asupra unei decizii privind măsurile luate ca urmare a plângerii în legătură cu condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale și privind transferul se soluționează de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în termen de 5 zile lucrătoare de la primirea cererii. (2) În cazul în care judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate constată că directorul unității penitenciare nu a luat nicio măsură, judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, în aplicarea – mutatis mutandis – a art. 72 alin. (1) lit. (d), obligă directorul unității penitenciare să desfășoare procedura. (3) Cheltuielile ocazionate de procedura penală sunt suportate de stat. [...] Plângerea privind condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale Art. 144/B (1) Persoana privată de libertate sau avocatul său poate depune plângere în scris, întemeiată pe condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale, direct la conducerea unității penitenciare. (2) Plângerea se soluționează în termen de 15 zile de la depunerea acesteia. La primirea plângerii, în cazul unor condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale, directorul unității penitenciare ia măsurile necesare pentru a îmbunătăți condițiile sau pentru a compensa prejudiciul suferit. Cu excepțiile specificate în alin. (3) infra , directorul unității penitenciare emite o decizie care precizează măsurile ce trebuie luate. (3) În cazul în care condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale ca urmare a lipsei suprafeței de locuit prevăzute de lege pentru fiecare persoană privată de libertate nu pot fi stopate în unitatea penitenciară respectivă, directorul unității penitenciare va contacta de urgență departamentul din Administrația Națională a Penitenciarelor însărcinat cu locurile de deținere și solicită transferul persoanei într-o altă unitate penitenciară capabilă să garanteze suprafața de locuit prevăzută de lege pentru fiecare persoană privată de libertate. (4) Șeful departamentului din Administrația Națională a Penitenciarelor însărcinat cu locurile de deținere soluționează cererea în termen de 8 zile, prin decizie motivată. În cazul în care suprafața de locuit prevăzută de lege pentru fiecare persoană privată de libertate poate fi garantată într-o altă unitate penitenciară, șeful departamentului din Administrația Națională a Penitenciarelor însărcinat cu locurile de deținere va desemna o astfel de unitate penitenciară pentru executarea pedepsei privative de libertate; în caz contrar, nu va lua nicio decizie și va informa directorul unității penitenciare în acest sens. La luarea unei decizii privind transferul persoanei private de libertate, se iau în considerare drepturile de vizită ale persoanei private de libertate. (5) În cazul în care condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale din cauza lipsei suprafeței de locuit prevăzute de lege pentru fiecare persoană privată de libertate nu pot fi stopate nici în unitatea penitenciară respectivă, nici prin transferul persoanei într-o altă unitate penitenciară, directorul unității penitenciare ia măsuri pentru a compensa prejudiciul, cu condiția ca acesta să nu fi luat nicio astfel de măsură și ca luarea unei astfel de măsuri să nu împiedice îndeplinirea sarcinilor, și sub rezerva asigurării condițiilor aferente. (6) Persoana privată de libertate și avocatul său se pot adresa judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate pentru reexaminarea măsurilor luate în temeiul alin. (2) și (5) de mai sus sau în cazul neluării de măsuri, precum și dacă transferul încalcă drepturile de vizită ale persoanei private de libertate. Cererea de reexaminare are efect suspensiv asupra transferului. Art. 187/A (1) În cazul în care scopurile privării de libertate se pot atinge și în acest mod, dacă liberarea condiționată este iminentă sau dacă s-a exclus liberarea condiționată, anterior potențialei date de punere în libertate persoana privată de libertate poate executa pedeapsa sub supraveghere electronică dacă aceasta consimte la măsura respectivă și dacă a fost condamnată la închisoare pentru o infracțiune săvârșită din culpă. Același lucru se aplică persoanei condamnate pentru o infracțiune săvârșită cu intenție, cu condiția ca aceasta (a) să nu fi fost condamnată pentru o infracțiune săvârșită cu violență împotriva altei persoane, prevăzută la art. 459 alin. (1) pct. 26 din Codul penal, (b) să se afle la prima condamnare la pedeapsa închisorii cu executare ori să fie autorul altei infracțiuni fără a fi recidivist; (c) să execute o pedeapsă care nu depășește 5 ani de închisoare. (1a) Executarea pedepsei sub supraveghere electronică (a) cel mult un an, dacă persoana privată de libertate a fost condamnată la pedeapsa închisorii pentru o infracțiune săvârșită din culpă, (b) cel mult 10 luni, în alte cazuri decât cele menționate la lit. (a). [...] Art. 390 (8) În cazul în care o persoană arestată preventiv sau avocatul său a depus plângere privind condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale, directorul unității penitenciare anexează, de asemenea, o declarație de consimțământ din partea persoanei împuternicite să ia decizii în legătură cu persoana arestată preventiv la cererea făcută în temeiul art. 144/B alin. (3) pentru transferul persoanei arestate preventiv în altă unitate penitenciară. În astfel de cazuri, termenul pentru soluționarea plângerii și luarea unei decizii este de 30 de zile. Art. 436 [...] (10) O cerere de compensație în temeiul art. 10/A, adoptat prin art. 22 din Legea nr. CX din 2016, poate fi depusă și de o persoană condamnată sau o persoană deținută pentru alte motive (a) pentru care prejudiciul cauzat de condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale a încetat să existe în termen de un an înainte de intrarea în vigoare a modificării, (b) care a depus o cerere la CEDO invocând condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale, iar cererea a fost înregistrată de CEDO înainte de intrarea în vigoare a modificării, cu excepția cazului în care persoana privată de libertate a depus cererea la CEDO după 10 iunie 2015 și până la data primirii cererii au trecut mai mult de 6 luni de la încetarea încălcării. (11) În sensul alin. (10), termenul absolut precizat în art. 10/A (4) începe să curgă la data intrării în vigoare a prezentei dispoziții. La soluționarea cererilor depuse în temeiul alin. (10), art. 10/A alin. (6) nu se aplică, iar termenul prevăzut pentru procedura în fața judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate în temeiul art. 50 alin. (1) lit. d) se prelungește cu 30 de zile. (12) În cazul în care se obțin date care indică faptul că, înainte de intrarea în vigoare a cererii de compensație prevăzute la art. 10/A din Legea nr. CX din 2016, ca urmare a condițiilor de detenție contrare drepturilor fundamentale (a) a fost început procesul în fața unei instanțe civile; (b) s-a depus o cerere la CEDO, iar cererea a fost înregistrată de CEDO înainte de data intrării în vigoare a modificării judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate suspendă procedura până la soluționarea acestui proces sau, în cazul unei proceduri pendinte în fața CEDO, până la comunicarea de către CEDO a trimiterii cauzei pentru soluționare în fața instanței naționale.”

Reclamantul a susținut că condițiile de detenție nu au îndeplinit normele compatibile cu art. 3 din Convenție. În special, s-a plâns că a fost deținut în camere supraaglomerate. Art. 3 prevede următoarele: „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” 1. Hotărârea-pilot

La 10 martie 2015, Curtea a pronunțat o hotărâre-pilot privind condițiile de detenție din Ungaria (a se vedea Varga și alții împotriva Ungariei , nr. 14097/12 și alte 5, 10 martie 2015). A constatat o încălcare a art. 3 și art. 13 din Convenție, a considerat că aceste încălcări au apărut „într-o problemă larg răspândită rezultată din funcționarea defectuoasă a sistemului penitenciar maghiar” și a susținut că Ungaria „ar trebui să prezinte, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, un calendar al adoptării măsurilor necesare și al aplicării căilor de atac preventive și compensatorii în cazul unor pretinse încălcări ale art. 3 din Convenție cauzate de condiții de detenție inumane și degradante” ( ibid ., pct. 110 și 113 și pct. 9 din dispozitiv). Curtea a adoptat hotărâri-pilot privind problema supraaglomerării penitenciarelor și în cazul altor state: România (a se vedea Rezmiveș și alții împotriva României , nr. 61467/12 și alte 3, 25 aprilie 2017); Bulgaria (a se vedea Neshkov și alții împotriva Bulgariei , nr. 36925/10, 21487/12, 72893/12, 73196/12, 77718/12 și 9717/13, 27 ianuarie 2015); Italia (a se vedea Torreggiani și alții împotriva Italiei , nr. 43517/09 și alte 6, 8 ianuarie 2013); Polonia (a se vedea Orchowski împotriva Poloniei , nr. 17885/04, 22 octombrie 2009; și Norbert Sikorski împotriva Poloniei , nr. 17599/05, 22 octombrie 2009); și Rusia (a se vedea Ananyev și alții împotriva Rusiei , nr. 42525/07 și 60800/08, 10 ianuarie 2012). Mai mult decât atât, Curtea a rezumat normele aplicabile pentru evaluarea supraaglomerării în penitenciare în hotărârea pronunțată de Marea Cameră în cauza Muršić împotriva Croației [(MC), nr. 7334/13, pct. 102-141, CEDO 2016].

În prezenta cauză, Curtea va examina dacă, în lumina, inter alia , a principiilor enunțate în hotărârea-pilot, intrarea în vigoare a Legii din 2016 a oferit o cale de atac efectivă sau o combinație de căi de atac cu caracter atât preventiv cât și compensatoriu, care să garanteze o compensație reală pentru încălcările Convenției cauzate de supraaglomerarea penitenciarelor și alte condiții necorespunzătoare de detenție și, dacă da, dacă reclamantul a epuizat acele căi de atac. 2. Legea din 2016 a) Calea de atac preventivă

Curtea observă că, în temeiul noului art. 144/B, persoanele private de libertate sau avocații lor pot depune la directorul unității penitenciare o plângere în care susțin că respectivele condiții de detenție le încalcă drepturile fundamentale. În cazul în care constată că plângerea este întemeiată, directorul trebuie să emită, în termen de 15 zile, o decizie care să indice demersurile necesare pentru îmbunătățirea condițiilor. Aceste demersuri pot include transferul în cadrul aceleiași unități penitenciare sau într-o altă unitate, transfer care poate fi dispus ținând seama de drepturile de vizită ale persoanei private de libertate [a se vedea noul art. 144/B alin. (3) și alin. (4)]. În cazul în care transferul nu este posibil ori suficient, directorul trebuie să ia măsuri pentru a compensa prejudiciul suferit [a se vedea noul art. 144/B alin. (5)].

În opinia Curții, nimic nu demonstrează că noua „plângere privind condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale” nu va oferi perspective reale de îmbunătățire a condițiilor de detenție necorespunzătoare și nu va fi capabilă să ofere persoanelor private de libertate o posibilitate efectivă de a aduce aceste condiții în conformitate cu cerințele art. 3 din Convenție. Deși plângerea va fi examinată mai întâi de o autoritate nejudiciară – directorul penitenciarului – noul art. 144/B alin. (6) totodată prevede explicit exercitarea controlului judecătoresc de către judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate pentru examinarea demersurilor făcute de director sau a lipsei demersurilor necesare.

De asemenea, Curtea observă că, în decizia din iunie 2017 (a se vedea supra , pct. 16), Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a salutat angajamentul autorităților de a soluționa problema supraaglomerării penitenciarelor din Ungaria și a observat: a) că măsurile substanțiale luate par să prezinte primele rezultate concrete, în special o scădere a indicelui de supraaglomerare și o reducere a insuficienței spațiilor de deținere; b) extinderea în continuare a aplicării „executării pedepsei sub supraveghere electronică”, facilitarea și creșterea folosirii arestului la domiciliu și o ușoară scădere a numărului de inculpați aflați în stare de arest preventiv. Aceste îmbunătățiri, ca și cele care ar putea fi realizate în viitor, ar putea ajuta autoritățile maghiare să facă, în fiecare caz în parte, demersuri concrete și efective pentru a trata în continuare problema sistemică a supraaglomerării penitenciarelor. b) Calea de atac compensatorie

În ceea ce privește cererea de compensație pecuniară, aceasta poate fi făcută atât de persoane condamnate, cât și de persoane deținute pentru alte motive decât executarea pedepsei închisorii. Un reclamant poate pretinde nu doar că nu i s-a alocat suprafața de locuit prevăzută de lege, ci și că orice alte condiții de detenție (în special nesepararea toaletelor; lipsa aerisirii corespunzătoare, a iluminatului corespunzător sau a încălzirii corespunzătoare și a dezinfecției corespunzătoare) a încălcat interzicerea torturii și a tratamentelor crude, inumane ori degradante [a se vedea noul art. 10/A alin. (1)].

Depunerea unei cereri de compensație pecuniară trebuie să întrunească două pre-condiții: depunerea în prealabil a unei plângeri privind condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale, în temeiul noului art. 144/B (a se vedea supra , pct. 16); și respectarea termenului de 6 luni care curge de la data la care condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale au încetat să existe [a se vedea noul art. 10/A alin. (4) și (6)] sau, pentru persoana deja pusă în libertate la data intrării în vigoare a Legii din 2016, de la 1 ianuarie 2017 [a se vedea noul art. 436 alin. (10) lit. a) și alin. (11)]. Curtea este de părere că niciuna dintre aceste două condiții nu pare a fi un obstacol nerezonabil în calea accesibilității căii de atac. Aceasta observă că s-au introdus dispoziții tranzitorii [în special, noul articol 436 alin. (10) lit. b) și alin. (11)] pentru a permite reclamanților care au depus cerere la Curte să solicite compensație la nivel național.

Cererea de compensație se înaintează, în termen de cel mult 30 de zile [a se vedea noul art. 70/A alin. (2)], judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, care trebuie să evalueze ansamblul condițiilor de detenție ale persoanei private de libertate și să stabilească compensația pentru o zi în funcție de întinderea prejudiciului cauzat [a se vedea noul art. 70/A alin. (4)]. Cuantumul compensației se calculează înmulțind compensația pentru o zi [între 1 200 HUF (aproximativ 4 EUR) și 1 600 HUF (aproximativ 5,3 EUR)] cu timpul petrecut în condiții de detenție contrare drepturilor fundamentale [a se vedea, de asemenea, noul art. 10/A alin. (1) și alin. (4)].

Curtea a hotărât, în diverse situații, că, în conformitate cu principiul subsidiarității, autorităților naționale trebuie să li se lase o marjă mai largă de apreciere în ceea ce privește executarea unei hotărâri-pilot și evaluarea cuantumului compensației de plătit. O astfel de evaluare ar trebui să se realizeze într-un mod compatibil cu propriile sisteme și tradiții juridice și să țină seama de nivelul de trai din țara respectivă, chiar dacă aceasta are ca efect acordarea unor sume mai mici decât cele stabilite de Curte în cauze similare [ Cocchiarella împotriva Italiei (MC), 64886/01, pct. 80, CEDO 2006-V; Kurić și alții împotriva Sloveniei (reparație echitabilă) (MC), nr. 26828/06, pct. 141, CEDO 2014; Bizjak împotriva Sloveniei (dec.), nr. 25516/12, pct. 39, 8 iulie 2014; Anastasov și alții împotriva Sloveniei (dec.), nr. 65020/13, pct. 71, 18 octombrie 2016 și Hodžić împotriva Sloveniei (dec.), nr. 3461/08, pct. 13, 4 aprilie 2017].

În plus, Curtea reiterează că, în contextul supraaglomerării penitenciarelor, în cauza Bizjak (decizie citată anterior, pct. 37-43) a hotărât că compensația acordată de o către o instanță națională și care reprezenta aproximativ 30% din cea acordată de Curte în hotărârea-pilot Mandić și Jović împotriva Sloveniei (nr. 5774/10 și 5985/10, pct. 132, 20 octombrie 2011) nu pare a fi nerezonabilă sau disproporționată. Curtea a luat o poziție similară în cauza Stella și alții împotriva Italiei [(dec.), nr. 49169/09 și alte 10, pct. 19 și 62, 16 septembrie 2014], în care nivelul compensațiilor disponibile pe plan intern era de 8 EUR pentru fiecare zi de detenție în condiții incompatibile cu art. 3 din Convenție. Având în vedere realitățile economice, la sugestia Guvernului (a se vedea supra , pct. 11), Curtea ajunge la aceeași concluzie cu privire la o sumă de 4 – 5,30 EUR pentru fiecare zi de detenție în condiții necorespunzătoare în contextul maghiar. În plus, Curtea subliniază, în această privință, că obiectul prezentei decizii este potențiala compatibilitate a sistemului intern de compensație ad hoc , nu întrebarea dacă, având în vedere sumele acordate la nivel național, reclamantul și-a pierdut statutul de victimă. Acest al doilea tip de evaluare se poate efectua, în fiecare caz în parte, numai după ce s-a încercat calea de atac națională relevantă (a se vedea Bizjak , decizie citată anterior, pct. 43; Anastasov și alții , decizie citată anterior, pct. 72; și Hodžić , decizie citată anterior, pct. 15).

De asemenea, trebuie observat că, în conformitate cu noul art. 70/B alin. (6), dacă se acordă compensații, judecătorul responsabil cu executarea pedepselor privative de libertate trebuie să solicite statului să efectueze plata în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei. În cele din urmă, Curtea nu poate ignora faptul că Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei, în decizia din iunie 2017 (a se vedea supra , pct. 16), „a salutat faptul că, drept răspuns la hotărârea-pilot Varga și alții autoritățile maghiare au introdus [...] o cale de atac compensatorie care vizează garantarea unei compensații cu adevărat efective pentru încălcările Convenției care decurg din condițiile materiale necorespunzătoare de detenție”. c) Concluzie

În lumina celor de mai sus, Curtea este convinsă că Legea din 2016 prevede o combinație de căi de atac, atât preventive, cât și compensatorii, care garantează în principiu reparații reale pentru încălcările Convenției cauzate de supraaglomerarea penitenciarelor și de alte condiții necorespunzătoare de detenție din Ungaria. 3. Epuizarea căilor de atac interne a) Principii generale

Conform jurisprudenței constante a Curții, o caracteristică fundamentală a mecanismului de protecție instituit de Convenție este faptul că acesta este subsidiar sistemelor naționale de apărare a drepturilor omului. Curtea se ocupă de supravegherea îndeplinirii de către statele contractante a obligațiilor care le revin în temeiul Convenției. Nu ar trebui să preia rolul statelor contractante, a căror responsabilitate este să se asigure că drepturile și libertățile fundamentale consacrate sunt respectate și protejate la nivel național. Regula epuizării căilor de atac interne se bazează pe supoziția – reflectată în art. 13 din Convenție, cu care are o strânsă legătură – că există o cale de atac efectivă în raport cu pretinsa încălcare. Prin urmare, regula este o parte indispensabilă a funcționării acestui sistem de protecție [a se vedea Vučković și alții împotriva Serbiei (excepție preliminară) (MC), nr. 17153/11 și alte 29, pct. 69, 25 martie 2014].

Statele sunt exonerate de răspundere pentru actele lor în fața unui organism internațional înainte să fi avut posibilitatea de a remedia neregulile prin intermediul propriului sistem juridic, iar persoanele care doresc să invoce competența de control a Curții în ceea ce privește plângerile împotriva unui stat sunt astfel obligate să folosească mai întâi căile de atac prevăzute de sistemul juridic național [a se vedea Vučković și alții , citată anterior, pct. 70; și Mozer împotriva Republicii Moldova și a Rusiei (MC), nr. 11138/10, pct. 115, CEDO 2016]. Curtea subliniază în mod insistent că nu este o instanță de prim grad de jurisdicție; nu este competentă, după cum nu este nici măcar indicat pentru funcționarea ei, ca instanță internațională, să soluționeze un mare număr de cauze care necesită constatarea unor fapte principale sau calcularea unei compensații pecuniare – ambele ar trebui, din punct de vedere al principiului și practicii efective, să fie de competența instanțelor naționale [a se vedea Demopoulos și alții împotriva Turciei (MC) (dec.), nr. 46113/99 și alte 7, pct. 69, CEDO 2010].

Cu toate acestea, singurele căi de atac a căror epuizare este impusă de art. 35 din Convenție sunt cele care se referă la încălcările invocate și, în același timp, sunt disponibile și suficiente. Existența unor astfel de căi de atac trebuie să fie suficient de certă nu doar teoretic, ci și practic, altminteri nu vor avea accesibilitatea și eficacitatea necesare (a se vedea Vernillo împotriva Franței , 20 februarie 1991, pct. 27, seria A nr. 198; Akdivar și alții împotriva Turciei , 16 septembrie 1996, pct. 66, Rapoarte de hotărâri și decizii 1996-IV ; și Dalia împotriva Franței , 19 februarie 1998, pct. 38, Rapoarte 1998-I). În plus, în conformitate cu „principiile general recunoscute ale dreptului internațional”, pot exista împrejurări speciale care îl eliberează pe reclamant de obligația de a epuiza căile de atac interne [a se vedea Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 75, CEDO 1999-V]. Cu toate acestea, Curtea subliniază că existența unor simple îndoieli cu privire la șansele de succes ale unei anumite căi de atac care nu este vădit inutilă nu constituie un motiv valabil pentru neepuizarea căilor de atac interne [a se vedea hotărârea Akdivar și alții , citată anterior, pct. 71; Brusco împotriva Italiei (dec.), nr. 69789/01, CEDO 2001-IX; Grzinčič împotriva Sloveniei , nr. 26867/02, pct. 84, 3 mai 2007; Hodžić , decizie citată anterior, pct. 18; și Muratović împotriva Serbiei (dec.), nr. 41698/06, pct. 15, 21 martie 2017]. Într-adevăr, în cazul în care sistemele juridice asigură apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, este în principiu sarcina persoanei vătămate să testeze amploarea acestei apărări și să permită instanțelor naționale să dezvolte aceste drepturi prin interpretare [a se vedea Vučković și alții , citată anterior, pct. 84; pentru aplicări specifice ale acestui principiu, a se vedea Köksal împotriva Turciei (dec.), nr. 70478/16, pct. 28, 6 iunie 2017, Hasan Uzun împotriva Turciei (dec.), nr. 10755/13, pct. 69, 30 aprilie 2013 și Șefik Demir împotriva Turciei (dec.), nr. 51770/07, pct. 32 din 16 octombrie 2012, în care Curtea a subliniat că atunci când s-a adoptat o nouă dispoziție legală cu scopul specific de a crea o cale de atac capabilă să repare capătul de cerere formulat de reclamant, exista un interes pentru introducerea unei cauze în fața instanțelor naționale pentru a le permite să aplice dispoziția în discuție].

Aprecierea epuizării sau neepuizării căilor de atac interne se face, de regulă, în raport cu data la care cererea a fost introdusă la Curte. Cu toate acestea, după cum Curtea a hotărât în mai multe situații, această regulă face obiectul unor excepții, care pot fi justificate de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze (a se vedea Demopoulos și alții , decizie citată anterior, pct. 87, cu trimiterile suplimentare). Printre astfel de excepții se numără situațiile în care, în urma unei hotărâri-pilot pe fond în care Curtea a constatat o încălcare sistemică a Convenției, statul pârât a pus la dispoziție o cale de atac specifică pentru a remedia la nivel intern plângerile persoanelor aflate într-o situație similară (a se vedea Łatak împotriva Poloniei , nr. 52070/08, pct. 79, 12 octombrie 2010; Stella și alții , decizie citată anterior, pct. 41, Muratović , decizie citată anterior, pct. 16; și Hodžić , decizie citată anterior, pct. 19; a se vedea, de asemenea, Köksal , decizie citată anterior, pct. 24-30, în care, la data adoptării deciziei Curții, legislația statului pârât prevedea constituirea în viitor a unei comisii pentru examinarea plângerilor similare celor ale reclamantului, cu posibilitatea ulterioară de control judecătoresc în fața instanțelor administrative și în fața Curții Constituționale). b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză

Curtea a constatat mai sus că Legea din 2016 îndeplinește în principiu criteriile stabilite în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Varga și alții împotriva Ungariei (a se vedea supra , pct. 21-30). În consecință, întrucât Curtea consideră că se justifică aplicarea excepției de la principiul epuizării căilor de atac interne (a se vedea supra , pct. 34), prezentul reclamant și toți ceilalți aflați în situația sa trebuie să utilizeze căile de atac introduse prin această lege, și anume, plângerea privind condițiile de detenție (a se vedea noul art. 144/B) și/sau cererea de compensație pentru condițiile de detenție contrare drepturilor fundamentale (a se vedea noul art. 10/A).

În răspunsul la solicitarea de informații suplimentare, adresată de grefă, reclamantul a afirmat, în scrisoarea din 12 octombrie 2017, că a folosit aceste căi de atac, procesele care au urmat fiind pendinte în fața instanțelor naționale.

În consecință, Curtea observă că, pe de o parte, soluția cauzei reclamantului este în prezent incertă. Pe de altă parte, dacă cererea sa adresată instanțelor naționale se dovedește a nu avea succes, acesta are posibilitatea să depună o nouă cerere la Curte în termen de 6 luni de la epuizarea tuturor căilor de atac interne efective.

Curtea subliniază, de asemenea, că este dispusă să își schimbe abordarea cu privire la posibila eficacitate a căilor de atac în discuție în cazul în care practica autorităților naționale ar demonstra, pe termen lung, că deținuților li se refuză transferul și/sau compensația din motive de formă, că procedurile interne sunt excesiv de lungi sau că jurisprudența internă nu respectă cerințele Convenției [a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis , Bizjak , decizie citată anterior, pct. 44; Uzun împotriva Turciei (dec.), nr. 10755/13, pct. 41, 30 aprilie 2013; Muratović , decizie citată anterior, pct. 19; și Hodžić , decizie citată anterior, pct. 22]. Orice control viitor va include soluționarea acestui aspect dacă autoritățile naționale au aplicat Legea din 2016 într-o manieră care este în conformitate cu hotărârea-pilot și cu normele Convenției în general. Competența definitivă de control a Curții se aplică în raport cu orice plângere depusă de reclamanți care, în conformitate cu principiul subsidiarității, au epuizat căile de atac disponibile (a se vedea Köksal , decizie citată anterior, pct. 29).

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că acest capăt de cerere este inadmisibil deoarece este prematur și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 1 și § 4 din Convenție. B. Capătul de cerere formulat în temeiul art. 13 din Convenție

De asemenea, reclamantul s-a plâns că nu a avut la dispoziție o cale de atac internă efectivă în raport cu capătul de cerere formulat în temeiul art. 3, ceea ce contravine art. 13 din Convenție, care prevede: „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [prezenta] Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Curtea a constatat deja că cele două noi căi de atac sunt în principiu efective în sensul art. 35 § 1 din Convenție (a se vedea supra , pct. 30). Având în vedere strânsa legătură dintre acea dispoziție și art. 13, această constatare este valabilă și în contextul prezentei plângeri [a se vedea Atanasov și Apostolov împotriva Bulgariei (dec.), nr. 65540/16 și 22368/17, pct. 72, 27 iunie 2017].

Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 23 noiembrie 2017. Andrea Tamietti Ganna Yudkivska Grefier adjunct Președinte