SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 68964/13 Constantin MUJEA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 28 noiembrie 2017 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea prezentată la 24 octombrie 2013, Având în vedere decizia din 18 decembrie 2014 luată de președinte în temeiul articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentului, domnul Constantin Mujea, este un resortisant român născut în 1957 și rezident în Olanu. Guvernul român ( Tribunalul de Primă Instanță din Drăgășani ( (art. 180 alineatul (2) din Codul penal (CP) și încălcarea domiciliului [art. 192 alineatul (1) din CP]. Reclamantul a fost acuzat că a bătut în cuie la C.P. după ce s-a cățărat gardul separat de cele două proprietăți ale acestora. Printr-o hotărâre din 4 aprilie 2013, după audierea mai multor martori, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o amendă penală și la plata unor daune-interese și l-a relaxat pe șeful infracțiunii de domiciliu. În ceea ce privește rănirea, pe baza mărturiilor colectate, a procesului-verbal de căutare la fața locului, a fotografiilor judiciare și a documentelor medico-legale, instanța concluzionează că reclamantul a bătut într-adevăr C.P. În ceea ce privește încălcarea domiciliului, instanța a constatat că agresiunea victimei a avut loc în grădina acesteia. El a menționat apoi că spațiul în care recurentul intrase nu era închis în sensul articolului 192 din CP, dat fiind că, în opinia sa, expresia "spațiul în care reclamantul intrase în interior" nu era închisă în sensul articolului 192 din CP, întrucât, potrivit acestuia, expresia "spațiul în cauză" nu era închisă în sensul articolului 192 din CP. În acest caz, instanța a considerat că fotografiile făcute de poliția judiciară pe parcursul cercetărilor la fața locului nu erau închise de toate părțile. Parchetul și reclamantul au formulat fiecare o acțiune împotriva acestei hotărâri. Parchetul susținea că, potrivit procesului-verbal întocmit în cursul cercetării la fața locului desfășurate în cursul anchetei, grădina C.P. era separată de terenul care aparținea reclamantului printr-o închidere. Nu s-au prezentat dovezi în fața tribunalului departamental din Vâlcea ( 10 printr-o hotărâre definitivă din 17 iunie 2013, tribunalul departamental a confirmat condamnarea reclamantului pentru atac și rănire și l-a condamnat în plus față de șeful încălcării dreptului de proprietate și i-a acordat o pedeapsă de șapte luni de închisoare cu suspendare. În ceea ce privește încălcarea dreptului de proprietate asupra domiciliului, tribunalul departamental a considerat că expresia "spațiu" se referea la un spațiu separat de terenul vecin printr-un gard și care, la fel ca o dependență, contribuia la utilizarea unui bun, cum ar fi în cazul unei grădini. În opinia tribunalului departamental, dispozițiile legale nu impun ca închiderea să facă spațiul inaccesibil, ci să fie realizată astfel încât să se sugereze voința proprietarului de a interzice oricui să intre fără acordul său. Tribunalul departamental a considerat că, în cazul de față, grădina victimei era înconjurată de un gard, inclusiv de partea clădirii al cărei proprietar era reclamanta. Se consideră că, în aceste condiții, elementele constitutive ale încălcării dreptului de domiciliu erau reunite. Dreptul intern relevant la art. 192 alineatul (1) din CP, intitulat "Încalcarea domiciliului" În acest sens, este exprimat faptul de a intra, fără drept și în orice fel, într-o locuință, o locuință, o dependență sau un spațiu închis în aceasta, fără consimțământul persoanei care le utilizează, sau refuzul de a părăsi aceste locuri la cererea acesteia din urmă, se pedepsește cu o pedeapsă de 3 luni până la 3 ani de închisoare sau de la data de 13. Dispozițiile relevante în speță din Codul de procedură penală în vigoare la data faptelor și referitoare la competențele instanțelor de recurs sunt descrise în cauza Găitanaru c. România 26082/05, §§ 17-18, 26 iunie 2012). GRIEF 14. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul a declarat că nu a beneficiat de un proces echitabil. ÎN  15. Recurentul se plânge că tribunalul departamental și-a pronunțat sentința în absența unei administrații directe a probelor. În acest sens, el invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, care se citește astfel în părțile sale relevante în speță Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată. Guvernul susține că întrebările examinate de tribunalul departamental pentru a-l condamna pe reclamant al șefului încălcării domiciliului aveau un caracter juridic esențial. În opinia sa, întrebarea dacă grădina victimei era un spațiu în sensul art. 192 alin. Guvernul arată că, în aceste condiții, instanța de recurs nu a fost obligată să procedeze la o nouă interpretare a mărturiilor administrate în fața instanței de primă instanță. După ce a intrat în grădina acestuia din urmă și nu a reușit să-l relaxeze pe șeful de încălcare a dreptului de a-și îndeplini obligațiile, din cauza faptului că grădina victimei nu era complet închisă. Guvernul susține că acest din urmă aspect nu putea fi clarificat de audierea martorilor. Prin urmare, consideră că concluziile Curții în cauza Găitanaru c. România 26082/05, 26 Iunie 2012) nu sunt aplicabile în speță. 17. Curtea amintește că normele de aplicare a articolului 6 din Convenție în cazul procedurilor de recurs depind de caracteristicile procedurii în cauză: trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii interne și de rolul instanței de apel în ordinea juridică națională. În cazul în care o audiere publică a avut loc în primă instanță, lipsa unor dezbateri publice în apel poate fi justificată de particularitățile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului de recurs intern, la nivelul competențelor instanței judecătorești în cauză, modul în care interesele reclamantului au fost efectiv expuse și protejate în fața acesteia, în special natura chestiunilor pe care instanța respectivă trebuia să le soluționeze ( Botten c. Norvegia, 19 februarie 1996, § 39, Rec., 1996, I. Curtea subliniază că, atunci când o instanță de recurs este obligată să cunoască o cauză în fapt și în drept și să studieze în ansamblul său problema vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, din motive de echitate a procedurii, să decidă cu privire la aceste chestiuni fără o apreciere directă a mărturiilor prezentate în persoană fie de pârâtul care susține că nu a comis actul care a făcut obiectul unei infracțiuni penale (a se vedea, printre altele, Ekbatani c. Suedia, 26 mai 1988, § 32, seria A n 134 Constantinescu c. România, n 28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII Dondarini c. Saint Marin, n 50545/99, § 27, 6 iulie 2004 Igual Coll c. Spania, n 37496/04, § 27, 10 martie 2009; a se vedea, de asemenea, a eroro Kashlev c. Estonia, n 22574/08, §§ 48-50, 26 aprilie 2016), fie de către martorii care au depus în timpul procedurii și de declarațiile la care dorește să dea o nouă interpretare (a se vedea, de exemplu, Dan c. Moldova, n 8999/07, § 30-35, 5 iulie 2011 Găitanaru , citată anterior, §§ 29-36 ; și Hogea c. România , n 31912/04, §§ 49-54, 29 octombrie 2013). 19. Curtea observă, de asemenea, că admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele dreptului intern, că aceaceasta este, în principiu, instanțelor naționale pe care trebuie să le aprecieze elementele colectate de acestea și că misiunea care îi este încredințată prin convenție constă în a verifica dacă procedura luată în considerare în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil ( García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999 I. Astfel, s 1989, § 89, seria A n 158). 20. Îndreptându-se spre faptele din speță, Curtea arată că tribunalul departamental l-a condamnat pe reclamant fără a efectua o nouă audiere a martorilor ascultați de instanța de primă instanță. 21. În această privință, Comisia observă deja că, în cazuri similare, în sistemul judiciar din România, competența instanțelor sesizate cu privire la o cale de atac (recurs) nu era limitată numai la chestiuni de drept (a se vedea, a étro Meftah și alții c. Franța [GC], n 32911/96, 35237/97 și 34595/97, § 42, CEDH 2002 VII). Într-adevăr, Comisia a observat că procedura aplicabilă în acest cadru era o procedură completă care urma aceleași norme ca și o procedură pe fond și că instanța de apel putea decide fie să confirme executarea reclamantului pronunțată de instana inferioară, fie să îl declare vinovat în urma unei evaluări complete a problemei vinovăiei sau a nevinovăției persoanei în cauză, prin administrarea, dacă este cazul, a unor noi mijloace de probă ( România, nr. 53897/00, § 38, 8 martie 2007 Găitanaru , citată anterior, § 30 ; și Marius Dragomir România , n 21528/09, § 25, 6 octombrie 2015). 22. În speță, Curtea constată că instanța de recurs este de acord cu această ultimă posibilitate, dar că nu a examinat noi elemente de probă. Cu toate acestea, Comisia observă că această instanță nu a efectuat nici o nouă interpretare a faptelor, nici nu a dat o nouă conotație acțiunilor reclamantului. Întradevăr, existența faptelor reproșate reclamantului a fost stabilită de instanța de primă instanță (puncte 6 și 7 de mai sus). Instanța departamentală este limitată la a confirma condamnarea reclamantului, indicând că persoana respectivă a bătut în mod efectiv la C.P. și a reafirmat că, în acest scop, reclamantul a intrat în grădina victimei. În schimb, spre deosebire de instanță, tribunalul departamental a dat o nouă interpretare expresiei În conformitate cu art. 192 alineatul (1) din CP (punctele 11 și 12 de mai sus). În opinia Curții, prin examinarea acestui element, instanța de recurs este limitată, astfel cum susține guvernul (punctul 16 de mai sus) mai sus, cu simpla apreciere a unei chestiuni de drept (a se vedea mutatis mutandis Leșcc. România (dec.) [comitet], n 28841/09, § 20, 13 septembrie 2016). 23. Pe de altă parte, acest lucru este numai după ce a pus sub semnul întrebării concluziile Tribunalului cu privire la acest punct de drept pe care tribunalul departamental l-a pronunțat, pentru prima dată, condamnarea penală a recurentului șefului încălcării domiciliului, iar în această privință, reclamantul, reprezentat de un avocat, și-a putut expune argumentele. În plus, în fața Curții, reclamantul nu a prezentat niciun motiv care să sugereze că o nouă audiere a martorilor ar fi fost utilă în această privință (a se vedea mutatis mutandis Leș, decizia menționată anterior, § 21 24. În concluzie, având în vedere abordarea urmată de tribunalul departamental în speță și având în vedere procedurile luate în considerare în ansamblul lor, Curtea nu identifică nicio aparență de încălcare a dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. 25. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod clar greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 21 decembrie 2017. Andrea Tamietti Paulo de Albuquerque Adjunct Președinte
Requête n
o
68964/13
Constantin MUJEA
contre la Roumanie
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 28 novembre 2017 en un comité composé de
:
Paulo Pinto de Albuquerque,
président,
Egidijus Kūris,
Iulia Motoc,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 24 octobre 2013,
Vu la décision du 18 décembre 2014 prise par le Président aux termes de l’article
54
§
3 du règlement de la Cour,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Le requérant, M. Constantin Mujea, est un ressortissant roumain né en
1957 et résidant à Olanu.
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
A.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Par une décision du 19 octobre 2012, le tribunal de première instance de Drăgășani («
le tribunal
») engagea une action publique à l’encontre du requérant du chef de coups et blessures (article 180 § 2 du code pénal (CP)) et de violation de domicile (article 192 § 1 du CP). Le requérant était accusé d’avoir porté des coups de bêche à C.P. après avoir escaladé la clôture séparant leurs deux propriétés.
5.
Par un jugement du 4 avril 2013, après avoir entendu plusieurs témoins, le tribunal condamna le requérant du chef de coups et blessures à une amende pénale et au paiement de dommages-intérêts et le relaxa du chef de violation de domicile.
6
.
S’agissant de l’infraction de coups et blessures, se fondant sur les témoignages recueillis, le procès-verbal de recherche sur les lieux, les photographies judiciaires et les documents médicolégaux, le tribunal conclut que le requérant avait bel et bien porté des coups à C.P.
7
.
En ce qui concerne l’infraction de violation de domicile, le tribunal observa que l’agression de la victime avait eu lieu dans le jardin de celle-ci. Il nota ensuite que l’espace dans lequel le requérant avait pénétré n’était pas clôturé au sens de l’article 192 du CP, étant donné que, selon lui, l’expression «
espace clôturé
» se référait à un endroit séparé par une clôture des terrains voisins, de nature à suggérer la volonté du propriétaire d’interdire à quiconque d’y pénétrer sans son accord. Or le tribunal estima que, en l’espèce, il ressortait des photographies réalisées par la police judiciaire à l’occasion de la recherche sur les lieux que le jardin de la victime n’était pas clôturé de tous les côtés.
8.
Le parquet et le requérant formèrent chacun un recours contre ce jugement. Le parquet soutenait que, selon le procès-verbal dressé lors de la recherche sur les lieux effectuée au cours de l’enquête, le jardin de C.P. était séparé du terrain appartenant au requérant par une clôture.
9.
Aucune preuve ne fut administrée devant le tribunal départemental de Vâlcea («
le tribunal départemental
»), devant lequel le requérant fut représenté par un avocat.
10.
Par un arrêt définitif du 17 juin 2013, le tribunal départemental confirma la condamnation du requérant pour coups et blessures et le condamna de surcroît du chef de violation de domicile. Il lui infligea une peine de sept mois d’emprisonnement avec sursis.
11
.
S’agissant de l’infraction de violation de domicile, le tribunal départemental considéra que l’expression «
espace clôturé
» renvoyait à un espace séparé des terrains voisins par une clôture et qui, tout comme une dépendance, contribuait à l’usage d’un bien, comme dans le cas d’un jardin. De l’avis du tribunal départemental, les dispositions légales ne requièrent pas que la clôture rende l’espace inaccessible, mais qu’elle soit réalisée de manière à suggérer la volonté du propriétaire d’interdire à quiconque d’y pénétrer sans son accord. Le tribunal départemental considéra que, dans le cas d’espèce, le jardin de la victime était entouré d’une clôture, y compris du côté de l’immeuble dont le requérant était propriétaire. Il estima que, dans ces conditions, les éléments constitutifs de l’infraction de violation de domicile étaient réunis.
B.
Le droit interne pertinent
12
.
L’article 192 § 1 du CP, intitulé «
violation de domicile
», est ainsi libellé
:
«
Le fait de pénétrer, sans droit et de quelque manière que ce soit, dans une habitation, un logement, une dépendance ou un espace clôturé y attenant, sans le consentement de la personne qui les utilise, ou le refus de quitter lesdits lieux à la demande de cette dernière, est passible d’une peine de 3 mois à 3 ans de prison ou d’amende.
»
13.
Les dispositions pertinentes en l’espèce du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits et relatives aux pouvoirs des juridictions de recours sont décrites dans l’affaire
Găitănaru c. Roumanie
(n
o
26082/05, §§
17-18, 26 juin 2012).
GRIEF
14.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant allègue ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable.
15.
Le requérant se plaint que le tribunal départemental ait prononcé sa condamnation en l’absence d’administration directe des preuves. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1 de la Convention, qui se lit ainsi dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
16
.
Le Gouvernement avance que les questions examinées par le tribunal départemental afin de condamner le requérant du chef de violation de domicile revêtaient un caractère essentiellement juridique. Selon lui, la question de savoir si le jardin de la victime était «
un espace clôturé
» au sens de l’article 192 § 1 du CP impliquait d’interpréter les dispositions du droit national. Le Gouvernement indique que, dans ces conditions, la juridiction de recours n’a pas été amenée à procéder à une nouvelle interprétation des témoignages administrés devant le tribunal de première instance. Il expose que ce tribunal avait déjà établi que le requérant avait bel et bien porté des coups à C.P. après avoir pénétré dans le jardin de ce dernier et qu’il n’avait relaxé l’intéressé du chef de violation de domicile qu’en raison du fait que le jardin de la victime n’était pas entièrement clôturé. Le Gouvernement argue que ce dernier aspect ne pouvait pas être éclairci par l’audition de témoins. Il considère donc que les conclusions de la Cour dans l’affaire
Găitănaru c. Roumanie
(n
o
26082/05, 26
juin
2012)
ne sont pas applicables en l’espèce.
17.
La Cour rappelle que les modalités d’application de l’article 6 de la Convention aux procédures d’appel dépendent des caractéristiques de la procédure dont il s’agit
: il convient de tenir compte de l’ensemble de la procédure interne et du rôle dévolu à la juridiction d’appel dans l’ordre juridique national. Lorsqu’une audience publique a eu lieu en première instance, l’absence de débats publics en appel peut se justifier par les particularités de la procédure en question, eu égard à la nature du système d’appel interne, à l’étendue des pouvoirs de la juridiction d’appel, à la manière dont les intérêts du requérant ont réellement été exposés et protégés devant celle-ci, et notamment à la nature des questions que ladite juridiction avait à trancher (
Botten c. Norvège
, 19 février 1996, § 39,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
I).
18.
La Cour souligne que, lorsqu’une instance d’appel est amenée à connaître d’une affaire en fait et en droit et à étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence, elle ne peut, pour des motifs d’équité de la procédure, décider de ces questions sans appréciation directe des témoignages présentés en personne soit par l’accusé qui soutient qu’il n’a pas commis l’acte tenu pour une infraction pénale (voir, entre autres,
Ekbatani c. Suède
, 26 mai 1988, § 32, série A n
o
134
;
Constantinescu c.
Roumanie
, n
o
‑
VIII
;
Dondarini c.
Saint
‑
Marin
, n
o
50545/99, § 27, 6 juillet 2004
;
Igual Coll c.
Espagne
, n
o
37496/04, § 27, 10 mars 2009
; voir, également,
a contrario
,
Kashlev c.
Estonie
, n
o
22574/08, §§ 48-50, 26 avril 2016), soit par les témoins ayant déposé pendant la procédure et aux déclarations desquels elle souhaite donner une nouvelle interprétation (voir, par exemple,
Dan c.
Moldova
, n
o
8999/07, §§ 30-35, 5 juillet 2011
;
Găitănaru
, précité, §§ 29-36
; et
Hogea c. Roumanie
, n
o
31912/04, §§ 49-54, 29 octobre 2013).
19.
La Cour fait également observer que la recevabilité des preuves relève au premier chef des règles du droit interne, que c’est en principe aux juridictions nationales qu’il revient d’apprécier les éléments recueillis par elles et que la mission qui lui est confiée par la Convention consiste à rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris le mode de présentation des moyens de preuve, a revêtu un caractère équitable (
García Ruiz c. Espagne
[GC], n
o
‑
I). Ainsi, s’«
il incombe en principe au juge national de décider de la nécessité ou de [l’]opportunité de citer un témoin (...), des circonstances exceptionnelles pourraient conduire la Cour à conclure à l’incompatibilité avec l’article 6 de la non-audition d’une personne comme témoin
» (
Bricmont c.
Belgique
, 7
juillet
1989, § 89, série A n
o
158).
20.
Se tournant vers les faits de l’espèce, la Cour relève que le tribunal départemental a condamné le requérant sans procéder à une nouvelle audition des témoins entendus par la juridiction de première instance.
21.
À cet égard, elle note qu’elle a déjà constaté dans des affaires similaires que, dans le système judiciaire roumain, la compétence des juridictions saisies d’un recours (
recurs
) n’était pas limitée aux seules questions de droit (voir,
a contrario
,
Meftah et autres c. France
[GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, § 42, CEDH 2002
‑
VII). En effet, elle a observé que la procédure applicable dans ce cadre était une procédure complète qui suivait les mêmes règles qu’une procédure au fond et que la juridiction de recours pouvait décider soit de confirmer l’acquittement du requérant prononcé par l’instance inférieure soit de déclarer celui-ci coupable au terme d’une appréciation complète de la question de la culpabilité ou de l’innocence de l’intéressé, en administrant le cas échéant de nouveaux moyens de preuve (
Dănilă c. Roumanie
, n
o
53897/00, §
38, 8
mars
2007
;
Găitănaru
, précité, § 30
; et
Marius Dragomir
c.
Roumanie
, n
o
21528/09, § 25, 6 octobre 2015).
22.
En l’espèce, la Cour note que la juridiction de recours s’est prévalue de cette dernière possibilité mais qu’elle n’a pas examiné de nouveaux éléments de preuve. Toutefois, elle remarque que cette juridiction n’a ni procédé à une nouvelle interprétation des faits ni donné une nouvelle connotation aux actions du requérant. En effet, l’existence des faits reprochés au requérant a été établie par le tribunal de première instance (paragraphes
6 et 7 ci-dessus). Le tribunal départemental s’est borné à confirmer la condamnation du requérant en indiquant que l’intéressé avait effectivement porté des coups à C.P. et à réaffirmer que, pour ce faire, le requérant avait pénétré dans le jardin de la victime. En revanche, à la différence du tribunal, le tribunal départemental a donné une nouvelle interprétation à l’expression «
espace clôturé
» figurant à l’article 192 § 1 du CP (paragraphes 11 et 12 ci-dessus). De l’avis de la Cour, en se livrant à l’examen de cet élément, la juridiction de recours s’est limitée – comme le soutient le Gouvernement (paragraphe 16 ci-dessus) – à la simple appréciation d’une question de droit (voir,
mutatis mutandis
,
Leș c.
Roumanie
(déc.) [comité], n
o
28841/09, § 20, 13 septembre 2016).
23.
Par ailleurs, ce n’est qu’après avoir remis en cause les conclusions du tribunal sur ce point de droit que le tribunal départemental a prononcé, pour la première fois, la condamnation pénale du requérant du chef de violation de domicile. Or, à cet égard, le requérant, représenté par un avocat, a pu exposer ses arguments. De plus, devant la Cour, le requérant n’a pas apporté d’éléments laissant penser qu’une nouvelle audition des témoins aurait été utile sur ce point (voir,
mutatis mutandis
,
Leș
, décision
précitée, §
21).
24.
En conclusion, compte tenu de l’approche suivie par le tribunal départemental en l’espèce, et eu égard aux procédures considérées dans leur ensemble, la Cour ne décèle aucune apparence de violation du droit du requérant à un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
25.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et qu’elle doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 21 décembre 2017.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Greffier adjoint
Président