BALAȘCĂU c. ROUMANIE

BALAȘCĂU c. ROUMANIE (CtEDO, 2018)

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE Cerere nr. 5667/13 Silviu George BALAȘCĂU împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 6 februarie 2018 într-un comitet compus din Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată anterior la 10 ianuarie 2013, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Silviu George Balașcău, este un resortisant român născut în 1976 și rezident în Ștei. El a fost reprezentat în fața Curții de către domnul N.P. Balaci, avocat în Oradea. Guvernul român ( A fost reprezentat de agentul său, C. Brumar, de la Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți și astfel cum reiese din documentele emise de autoritățile judiciare, în special de Parchet și de instanțele interne, pot fi rezumate după cum urmează. Evenimentele din 6 septembrie 2011 La 6 septembrie 2011, în jurul orei 11:00, reclamantul a fost implicat într-un incident violent într-o benzinărie, unde amenințase un angajat și aruncase un topor în direcția sa înainte de a fugi fără să plătească 280 de lei românești (RON) pe care trebuia să le plătească. Această sumă a fost plătită ulterior de mama sa. O echipă de poliție a plecat în căutarea reclamantului. În aceeași zi, în jurul valorii de 12 45, ea l-a identificat pe solicitant, care călătorea cu mașina în apropierea clădirii sale și i-a făcut semn să se oprească. Reclamantul s-a lovit de marginea drumului înainte de a-și opri vehiculul. Desfășurarea ulterioară a faptelor este controversată. Versiunea din documentele oficiale Potrivit documentelor oficiale, faptele sunt următoarele. Reclamantul a ieșit din mașină, i-a amenințat pe polițiști cu un topor, a aplatizat capota mașinii și a fugit. Câteva ore mai târziu, când polițiștii au încercat să - i aresteze, el i - a insultat și i - a amenințat cu toporul înainte de a arunca cu pietre în direcția lor, iar luna a ajuns la unul dintre agenți și i - a cauzat răni care au necesitat patru zile de îngrijire medicală. P.O.T., unul dintre polițiștii din echipa care a ajuns prima la fața locului, profitând de faptul că el și reclamantul se cunoșteau, a încercat să-l convingă să nu folosească cuțitul pe care l-ar fi avut în mână și că ar fi fost împotriva polițiștilor. În conformitate cu P.O.T., reclamantul a devenit chiar mai agresiv și mai înspăimântător la unul dintre polițiștii deja prezenți la fața locului, care l-ar fi tentat să se apropie. Potrivit documentelor oficiale, la sosirea echipei S.I.R., reclamantul a încercat să înjunghie un polițist la gât și altul la abdomen înainte de a-și lua toporul în mașina sa și să-i amenințe din nou pe polițiști. În ciuda somațiilor din partea echipei S.I.R., care l-a rugat pe solicitant să-și oprească acțiunile agresive și să respecte ordinele polițiștilor, □ a continuat să arunce cu pietre în direcția membrilor echipei de intervenție, rănind un ofițer care a avut nevoie de cinci zile de îngrijire medicală, conform unui certificat medical. Unul dintre polițiști a tras un foc de armă în aer și altul îndreptându - se spre picioarele reclamantului, fără să - l atingă, dar fără să reușească însă să - l calmeze. Când reclamantul, care avea toporul în mână, a fost găsit la 10 metri de un polițist, acesta a tras un foc de armă și l-a rănit la piciorul stâng. Acesta din urmă a căzut la pământ și a fost imobilizat și încătușat, dar s-ar fi dovedit din nou agresiv față de polițiști. Reclamantul a fost ținut la sol până la sosirea ambulanței, 10-15 minute mai târziu. La 16 37, reclamantul a fost transportat la spital cu ambulanța, însoțit de o echipă de poliție. A suferit o intervenție chirurgicală la piciorul stâng și a fost supus unui tratament antibiotic. Potrivit raportului medical, el a devenit agitat în jurul orei 22:00, a atacat verbal alți pacienți și personalul medical și a refuzat cu violență să ia tratamentul său. Medicul a chemat poliția și a solicitat examinarea psihiatrică a reclamantului. Pe la miezul nopții, reclamantul și - a exprimat dorința de a părăsi spitalul fără însoțitor și, în jurul orei 2:00 a.m., o ambulanță s - a întors acasă. La 7 septembrie 2011, în această dimineață, după ce a încercat fără succes să-l vadă pe reclamant, M.E., partenerul mamei acestuia, a alertat poliția. Poliția, însoțit de M.E. și un vecin, au forțat intrarea în apartament și au găsit reclamantul nemișcat în cadă. Acesta a fost transportat la spitalul psihiatric. În perioada 7-9 septembrie 2011, reclamantul a fost internat într-un spital psihiatric cu următorul diagnostic: 2011 a fost supus unui control psihologic care ar fi confirmat diagnosticul de tulburări de comportament, dificultăți de adaptare socială, profesională și familială și tendințe agresive. Versiunea reclamantului Reclamantul arată că, după ce i-a oprit mașina, a ieșit la cererea polițiștilor și i-au dat un șut în față și că polițiștii, fără avertisment, l-au împușcat în picior și au continuat să-l lovească în abdomen, în timp ce, după părerea lui, era nemișcat din cauza rănii la picior. Ancheta penală privind evenimentele din 6 septembrie 2011 La 6 septembrie 2011, poliția s-a dus la locul evenimentelor pentru a stabili circumstanțele faptelor și utilizării armelor de foc. Cuțitul și toporul în posesia reclamantului în timpul incidentului au fost identificate și fotografiate. Cu această ocazie, a fost întocmit un proces-verbal. Acesta a descris locul și lista obiectelor găsite în apropiere 17. La 9 septembrie 2011, mama reclamantului sesizează tribunalul din Bihor cu privire la o plângere penală și a solicitat efectuarea unei anchete cu privire la modul în care, potrivit opiniei sale abuzive, membrii echipei S.I.R. a lui Bihor au acționat pentru a-și imobiliza fiul. Organele de investigație au fost interogate de polițiști prezenți, inclusiv P.O.T. (punctul 8 de mai sus) și de mai mulți martori. Reclamantul a declarat că nu-și amintea nimic despre evenimentele din 6 septembrie 2011. M.E. (punctul 13 de mai sus) a spus că, în ziua incidentului, el a informat poliția că reclamantul nu se simțea bine și că este confuz, și a cerut ajutor pentru a-l duce la spitalul psihiatric. El a indicat că poliția se prezentase imediat la domiciliul reclamantului, dar că acesta își părăsise apartamentul cu mașina. El a spus atunci că a cerut poliției să fie atentă, deoarece, în opinia sa, reclamantul nu a respectat ordinele care i-au fost date. El a expus apoi desfășurarea incidentului cu poliția și a declarat în special că, după ce l-a imobilizat pe reclamant, un polițist a ținut capul lui mai departe cu piciorul până la sosirea ambulanței, 10 - 15 minute mai târziu. Un vecin care a asistat de la fereastra sa la incidentul din 6 septembrie 2011 a declarat că a văzut un polițist lovind o dată pe reclamant și apoi, atunci când mama reclamantului a încercat să-l interogheze, a văzut un alt polițist împușcându-l în spatele său, în direcția unui grup de martori. Un alt vecin, care era în mașina sa când polițiștii și-au folosit armele de foc, a confirmat versiunea polițiștilor și a declarat că nu i-a văzut lovindu-l pe reclamant. Un vecin, precum și alți trei martori au declarat că au asistat la actele de violență pe care le-ar fi comis recurentul și au indicat că nu i-au văzut pe polițiști lovindu-l. Prin rezoluția din 21 mai 2012, Parchetul din apropierea tribunalului de primă instanță din Beiuș a pronunțat o hotărâre de a nu-i judeca pe polițiștii în cauză în temeiul articolului 10 litera (a) din Codul de procedură penală ( Parchetul consideră că polițiștii nu au comis acte interzise de lege și că și-au îndeplinit în mod corect atribuțiile de serviciu, care includeau, dacă este necesar, utilizarea de arme de foc. Pe de altă parte, raportul de expertiză psihiatrică realizat la 21 noiembrie 2011 a arătat că reclamantul suferea de tulburări psihice și că nu dispunea de discernământ la data faptelor (punctul 29 de mai jos). Printr-o rezoluție din 8 iunie 2012, procurorul-șef al Parchetului, menționând că rezultă din investigațiile efectuate în speță că utilizarea forței a fost necesară și că polițiștii în cauză respectaseră procedurile prevăzute de lege, a respins plângerea mamei reclamantului. Prin hotărârea definitivă din 17 iulie 2012, pe baza dispozițiilor articolului 278 alineatul (8) litera (b) din CPP (punctul 31 de mai jos), Tribunalul de Primă Instanță din Beiuș a acceptat plângerea formulată de mama reclamantului împotriva deciziei de nejudiciare a Parchetului cu privire la polițiști și a modificat temeiul juridic al acesteia. Bazându-se pe întregul dosar al anchetei, precum și pe declarația mamei reclamantului în fața sa, tribunalul consideră că organele de poliție au tras un glonț în piciorul reclamantului și apoi l-au lovit în abdomenul acestuia Cu toate acestea, având în vedere lipsa de interes a polițiștilor de a acționa în mod abuziv față de solicitant, el a considerat că utilizarea forței nu a fost excesivă și că agenții au acționat strict în limita atribuțiilor lor. Prin urmare, el a considerat că polițiștii nu puteau fi considerați responsabili pentru această încălcare. Acesta concluzionează că temeiul juridic al deciziei de nejudiciare a poliției ar trebui să fie art. 10 litera (d) din CPP, conform căruia acțiunea penală nu poate fi exercitată în cazul în care elementele legate de o încălcare a dreptului comunitar nu sunt reunite. 24. Tribunalul a explicat în special că lovitura de picior a fost lovită de unul dintre polițiștii din abdomenul reclamantului, prin faptul că, în ciuda glonțului pe care l-a primit în picior, acesta a încercat să riposteze cu ajutorul toporului său. Pe de altă parte, instanța a indicat că nici un mijloc de probă nu a confirmat faptul că reclamantul sau mama sa, care a intervenit în timpul laierării fiului său cu polițiștii, a fost lovit în față și a arătat că toporul și cuțitul folosite de solicitant pentru a amenința polițiștii au fost găsite în mașina sa. La 7 septembrie 2011, tribunalul de primă instanță din Beiuș a inițiat o anchetă împotriva reclamantului, care a fost acuzat de mai multe acuzații împotriva reclamantului. Reclamantul a declarat că nu are nicio amintire cu privire la evenimentele din 6 septembrie 2011. El a spus că, pe vremea faptelor, el se întâlnea cu doi prieteni din copilărie care și - au pus droguri în cafea pentru a - i fura banii și mașina; el a declarat că nu a consumat niciodată alcool sau droguri pe cont propriu. Ca martor, mama reclamantului a spus că fiul său trecea printr-o perioadă complicată din punct de vedere familial din cauza separării acestuia de partenera sa. Ea a arătat că pe atunci reclamantul consuma mult alcool și că era deja găsit la spitalul psihiatric din cauza comportamentului său agresiv. Ea a afirmat că, în dimineața zilei de 6 septembrie 2011, reclamantul aflat într-o stare euforică, a chemat poliția pentru a-i preveni de potențialul pericol pe care îl reprezintă. Ea a declarat că, în timpul intervenției poliției, și fratele reclamantului i-a rugat pe polițiști să nu-l împuște pe acesta, care era încă agitat. Ea a spus că unul dintre polițiști, care îl cunoștea pe reclamant, a încercat să-l calmeze și că acesta i-a răspuns că nu se simte bine. Ea a adăugat ea a crezut că ambele prieteni din copilărie cu care se întâlnea reclamantul ar fi putut să-i vândă droguri și să ia în considerare faptul că incidentul cu polițiștii nu ar fi avut loc dacă fiul său nu ar fi fost într-o stare psihică fragilă în momentul faptei. Reclamantul a fost supus unei expertize psihiatrice. Potrivit concluziilor raportului de expertiză, emis la 21 noiembrie 2011, ca urmare a bolii sale psihiatrice, calificată drept boală psihică în principal delirantă (paranoidă) Prin urmare, la 8 decembrie 2011, Parchetul a efectuat o anchetă și, la 16 decembrie 2011, a solicitat Tribunalului de Primă Instanță din Beiuș să ia o măsură de securitate împotriva reclamantului, și anume obligația ca persoana în cauză să se supună unui tratament medical, o măsură neprivativă de libertate prevăzută la art. 113 din CP. Prin hotărârea din 23 ianuarie 2012, pe baza elementelor anchetei, în special pe baza declarațiilor reclamantului și ale poliției, pe baza audierilor martorilor ale căror mame ale reclamantului, pe baza certificatelor medico-legale ale poliției, pe baza procesului-verbal de constatare la fața locului al poliției, a fotografiilor luate la fața locului și a raportului oficial al poliției, și după audierea părților, Tribunalul a constatat că recurentul a săvârșit faptele reținute împotriva sa, dar că nu era capabil de discernământ la momentul respectiv. Prin urmare, observând că starea reclamantului era îmbunătățită printr-un tratament medical și că acesta era pregătit să continue acest tratament, instanța a acceptat cererea procurorului și a luat măsura indicată împotriva reclamantului. Procedura privind depunerea în fața unui tribunal a unei plângeri împotriva unei decizii luate de un procuror cu ocazia unei inculpări penale a fost prezentată la articolele 275- 278 din CPP în vigoare la data faptelor în cauză. Părțile relevante în speță ale articolului 278 se citeau astfel art. 278 După respingerea de către procuror a unei plângeri introduse în temeiul articolelor 275 - 278 privind încheierea unei anchete penale (...) printr-o decizie de clasificare fără întârziere (neceperea urmeirii) (...), partea vătămată sau orice altă persoană ale cărei interese legitime au fost rănite poate depune, în termen de 20 de zile. o plângere la instanța judecătorească care, în principiu, este competentă să examineze cauza în primă instanță (...). (...) Judecătorul dă cuvântul autorului plângerii, apoi persoanei care a făcut obiectul anchetei penale care a fost închisă și, în cele din urmă, procurorului. Cu ocazia examinării cauzei, judecătorul apreciază decizia în litigiu pe baza actelor și a înscrisurilor existente și pe baza oricărui nou document adus la cunoștință. Judecătorul hotărăște în una dintre următoarele moduri: respinge plângerea pentru întârziere, inadmisibilitate sau nefondare și confirmă decizia în litigiu acceptă plângerea, anulează decizia în litigiu și trimite cauza procurorului pentru a deschide sau redeschide ancheta penală. Judecătorul trebuie să prezinte motivele trimiterii și, în același timp, să indice faptele și circumstanțele care trebuie soluționate, precum și elementele relevante care trebuie prezentate acceptă plângerea, anulează decizia în litigiu și, în cazul în care înscrisurile din dosar sunt suficiente, păstrează cauza pentru o examinare suplimentară, în conformitate cu normele de procedură aplicabile, în primă instanță și, dacă este cazul, în apel. (...) (10) Procurorul, autorul plângerii, persoana vizată de decizia de refuz locul și orice persoană ale cărei interese legitime sunt prejudiciate se pot adresa în recurs împotriva hotărârii instanței pronunțate la punctul 8 literele (a) și (b). (...) GRIFS Reclamantul denunță o necunoaștere a dreptului său la viață garantat prin art. 2 din convenție din cauza comportamentului abuziv și disproporționat al poliției împotriva sa. El susține că, în timpul faptelor în cauză, el a fost singur în fața mai multor polițiști înarmați, care, după părerea sa, au continuat să-i dea lovituri în abdomen, în timp ce a rămas nemișcat în urma împușcăturii din piciorul său stâng. De asemenea, se referă la articolele 5, 7 și 8 din Convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, susținând că împușcătura trasă de polițiști i-a provocat o infirmitate permanentă, piciorul stâng fiind acum mai scurt decât piciorul drept, ceea ce l-ar împiedica să-și găsească un loc de muncă și susține că a trebuit să facă operații chirurgicale și să urmeze tratamente medicale costisitoare. Pe teren de la art. 13 din Convenție, reclamantul afirmă că ancheta efectuată de autorități nu a fost eficientă și că se referă în primul rând la legitimarea abuzurilor comise de poliție în ceea ce o privește. El consideră că nu s-a adus nicio dovadă cu privire la afirmația că a încercat să riposteze după ce polițiștii i-au tras un glonț în piciorul stâng, ceea ce ar fi justificat ca unul dintre ei să-l lovească în abdomen. În cele din urmă, acesta se plânge că nu s-a putut apăra împotriva hotărârii definitive din 17 iulie 2012 a Tribunalului de Primă Instanță din Beiuș (punctele 23-25 de mai sus). Recurentul se plânge de comportamentul abuziv al polițiștilor împotriva sa, precum și de lipsa de eficiență a anchetei. Cu toate acestea, în ceea ce privește mai multe articole din Convenție (punctele 32 și 33 de mai sus), Curtea, amanta calificării juridice a faptelor cauzei (Guerra și alte cauze c. Italia, 19 februarie 1998, § 44, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998-I), consideră că obiecțiunile ridicate se referă la o analiză din perspectiva articolului 3 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Gramade c. România, nr 14974/09, § 51, 11 februarie 2014). art. 3 din Convenție nu poate astfel să fie supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. Argumentele părților Reclamantul Reclamantul a afirmat că polițiștii au manifestat un comportament abuziv și disproporționat față de el și că a fost singur în fața mai multor polițiști înarmați care ar fi continuat să-i dea bătăi de picior în timp ce el ar fi rămas nemișcat, repetând că, în momentul incidentelor în cauză, el nu era responsabil pentru acțiunile sale (punct) 29 de mai sus), susținând că a fost drogat de prietenii săi. El arată că mama sa a informat poliția despre starea sa de agitație și că unul dintre polițiștii la'a constatat el însuși (punctele 8 și 28 de mai sus), ceea ce ar fi trebuit, în opinia sa, să oblige autoritățile să-l ducă la spital pentru a primi un tratament, nu să-l agreseze și să-l împuște. El susține apoi că polițiștii nu au tras focuri de avertisment și că aceștia sunt țintiți direct și consideră că forța folosită de echipa S.I.R. era excesivă în raport cu situația. Guvernul declară că polițiștii nu au avut nici o durere în persoana reclamantului și că utilizarea forței a fost absolut necesară de către corporațiile acestuia din urmă. El consideră că reclamantul a demonstrat un nivel ridicat de pericol folosind arme albe împotriva polițiștilor, care ar fi fost recuperate în timpul anchetei. El adaugă că folosirea forței a fost absolut conformă cu legea. 37. Guvernul susține că reclamantul a declarat că nu-și amintește nimic despre ziua incidentului. În acest context, consideră că versiunea faptelor din lai i-a fost sugerată de terți. El asigură că, cu excepția mamei reclamantului și a unui alt martor, nimeni nu a susținut că reclamantul a fost bătut de polițiști după ce a fost reținut. 38. În cele din urmă, guvernul arată că organele Convenției nu vor înlocui propria lor viziune a faptelor cu cea a instanțelor și instanțelor interne care, în speță, au reținut că polițiștii acționaseră în conformitate cu dispozițiile legale. Curtea face trimitere la principiile care decurg din jurisprudența sa privind art. 3 din Convenție (a se vedea în special Bouyid c. Belgia [GC], nr. 23380/09, §§ 81-90, CEDH 2015). 40. În speță, Comisia observă în primul rând că se confruntă cu versiuni divergente ale evenimentelor din 6 septembrie 2011. Cu toate acestea, în pofida acestor versiuni diferite, aceasta observă că părțile și mai sunt de părere că reclamantul a fost împușcat la piciorul stâng și că a primit cel puțin o lovitură de picior în abdomen (punctele 10 și 15 de mai sus). De asemenea, autoritățile interne, și anume Parchetul și Tribunalul, au ajuns la această concluzie pe baza elementelor de probă colectate în cursul anchetei (punctele 21, 23 și 25 de mai sus). Curtea constată că nimic din dosar nu confirmă faptul că reclamantul a suferit alte acte de violență din partea poliției. În acest context și având în vedere faptul că reclamantul a declarat în mod constant că nu își amintește ce s-a întâmplat la 6 septembrie 2011 (punctele 18 și 27 de mai sus), Curtea nu poate reține versiunea faptelor prezentate de acesta (punctul 15 de mai sus). 41. Aceasta remarcă faptul că toate persoanele care au participat la evenimentele în cauză, inclusiv membrii familiei reclamantului, au declarat că acesta a fost agitat și agresiv, că nu a fost stăpân pe comportamentul său și că a trebuit să fie controlat (punctele 8, 19, 20 și 28 litera (c). Mai sus). Mama reclamantului și tovarășul său au informat poliția, înainte de incident, despre starea îngrijorătoare a reclamantului și a solicitat ajutor pentru a-l duce la spitalul psihiatric (punctele 13 și 28 mai) Se pare că operațiunea polițienească în cauză a fost dusă cu unicul scop de a-l calma pe solicitant și, eventual, de a-l duce la spital, ceea ce s-a întâmplat mai întâi pentru a-i trata rana la picior și apoi pentru a primi tratamentul cerut de boala sa la spitalul psihiatric (puncte) 12-14 de mai sus. Reclamantul a admis, în observațiile sale în fața Curții, că starea sa la momentul respectiv de fapt necesită o conduită în spital (punctul 35 de mai sus). 42. În continuare, Curtea consideră că, având în vedere agresivitatea recurentului și nevoia necontestate de a-l controla, intervenția polițiștilor a fost proporțională. Într-adevăr, înscrisurile din dosar arată fără îndoială că reclamantul și-a manifestat în mod agresiv în ziua incidentului (punctul 4 de mai sus) și că nu și-a controlat propriile activități (puncte) 18, 27 și 29 de mai sus). 43. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se asigura că, în aceste privințe, au ajuns la concluzii la care au ajuns autoritățile interne pe baza tuturor dovezilor disponibile în speță. 44. 3 din Convenție este vădit nefondată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. Pe partea de procedură a art. 3 din Convenția Argumentele părților Reclamantul 45. Reclamantul se plânge de absența unei anchete eficiente privind relele tratamente pe care le-ar fi suferit, susținând că declarațiile polițiștilor sunt identice și, prin urmare, ne credibile. Guvernul 46. Guvernul susține că, în circumstanțele concrete ale cauzei, faptul că mama reclamantului a sesizat poliția cu privire la o plângere privind relele tratamente pe care fiul său le-ar fi suportat satisface obligația de a epuiza căile de atac interne. 47. Acesta declară că poliția a inițiat imediat o anchetă privind utilizarea forței de către polițiști, precum și o anchetă în urma plângerii depuse de mama reclamantului. În opinia sa, nu există indicii care să permită Curții să se îndoiască de temeinicia deciziei de nejudiciare, confirmată definitiv de Tribunalul de Primă Instanță din Beiuș la 17 iulie 2012 (punctul 23-25 de mai sus). În mod similar, guvernul arată că autoritățile interne au efectuat o anchetă la fața locului, pe care le-au interogat protagoniștii incidentului în cauză, precum și mai mulți martori și că au avut la dispoziție rezultatele expertizei medicale efectuate în speță. În cele din urmă, guvernul susține că ancheta, cu o durată de zece luni, a respectat cerințele de celeritate în acest domeniu. Curtea face trimitere la principiile care decurg din jurisprudența sa privind obligația de a efectua o anchetă efectivă asupra acuzațiilor de tratament care intră sub incidența art. 3 din Convenția supusă de către o persoană în mâinile unor funcționari ai statului (a se vedea, printre altele, Bouyid, citată anterior, § 114 123, și Jeronovičs c. Letonia [GC], n 44898/10, § 103 CEDH 2016). 50. În speță, Curtea constată că o anchetă a fost inițiată imediat de către autoritățile care au căutat dacă utilizarea forței era justificată în circumstanțele cauzei. În plus, autoritățile au răspuns fără întârziere plângerii prezentate de mama reclamantului. 51. Curtea observă, de asemenea, că locurile evenimentelor au fost supuse unei anchete, probele materiale colectate, inclusiv cuțitul și toporul, martorii identificați și audiați; toate persoanele care au participat la incidente au fost audiate în cursul investigațiilor (punctele 16, 18, 19 și 20 de mai sus). 52. Hotărârile Parchetului și, ulterior, cele ale tribunalelor s-au bazat pe toate elementele de probă colectate sau puse la dispoziția acestora de către părți (punctele 21 și 23 de mai sus). Reclamantul a fost audiat (punctul 18 de mai sus) și nimic din dosar nu scoate în evidență vreo dificultate pentru □ de a participa activ la procedurile desfășurate în speță. 53. În cele din urmă, Curtea constată că ancheta a durat puțin mai mult de nouă luni, începând chiar în ziua respectivă, la 6 septembrie 2011 (punctul 16 de mai sus) și fiind încheiată la data adoptării hotărârii definitive din 17 iulie 2012 (punctul 23 de mai sus). În circumstanțele concrete ale cauzei, acest termen corespunde cerinței de celeritate impuse de art. 3 din convenție. Din aceste motive, Curtea consideră că ancheta efectuată în speță nu identifică nicio aparență de încălcare a articolului 3 din Convenție. Prin urmare, rezultă că partea materială a acestei dispoziții este în mod evident greșit întemeiată și că trebuie respinsă, în temeiul articolului (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 1 martie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Grefier Adjunct Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

5667/13

Silviu George BALAȘCĂU

contre la Roumanie

La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant le 6 février 2018 en un comité composé de

:

Paulo Pinto de Albuquerque,

président,

Egidijus Kūris,

Iulia Motoc,

juges,

et de Andrea Tamietti,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 10 janvier 2013,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Silviu George Balașcău, est un ressortissant roumain né en 1976 et résidant à Ștei. Il a été représenté devant la Cour par M

e

N.P.

Balaci, avocat à Oradea.

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») a été représenté par son agente, M

me

C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties et tels qu’ils ressortent des documents émanant des autorités judiciaires, notamment du parquet et des tribunaux internes, peuvent se résumer comme suit.

1.

Les événements du 6 septembre 2011

4

.

Le 6 septembre 2011, vers 11 heures, le requérant fut impliqué dans un incident violent dans une station-service, où il avait menacé un employé et jeté une hache dans sa direction avant de s’enfuir sans payer les 280

lei

roumains (RON) d’essence qu’il devait. Cette somme fut ultérieurement payée par sa mère.

5.

Une équipe de police partit à la recherche du requérant. Le même jour, vers 12

h

45, elle identifia le requérant, qui circulait en voiture à proximité de son immeuble et lui fit signe de s’arrêter. Le requérant heurta le bas-côté avant de stopper son véhicule.

6.

Le déroulement ultérieur des faits est controversé.

a)

Version ressortant des documents officiels

7

.

Selon les documents officiels, les faits sont les suivants. Le requérant est sorti de son véhicule, a menacé les policiers avec une hache, a aplati le capot de leur véhicule et s’est enfui. Quelques heures plus tard, lorsque les policiers ont essayé de l’immobiliser, il les a insultés et menacés avec la hache avant de jeter des pierres dans leur direction, dont l’une a atteint l’un des agents et lui a causé des lésions ayant nécessité quatre jours de soins médicaux. C’est pour cette raison que les policiers ont demandé au service d’intervention rapide de la police («

le S.I.R.

») de les aider à immobiliser l’intéressé.

8

.

P.O.T., l’un des policiers de l’équipe arrivée sur place en premier, profitant du fait que le requérant et lui se connaissaient, s’est approché de l’intéressé pour essayer de le convaincre de ne pas utiliser le couteau qu’il aurait eu dans la main et qu’il aurait brandi contre les policiers. À la question «

Silviu, que veux-tu faire

?

», le requérant lui a répondu

: «

[O.], je ne sais pas ce qu’il m’arrive, je ne suis pas bien

». Selon P.O.T., le requérant était devenu encore plus agressif, gesticulant de manière menaçante vers l’un des policiers déjà présents sur les lieux, qui aurait lui aussi tenté de l’approcher.

9

.

Toujours selon les documents officiels, à l’arrivée de l’équipe du S.I.R., le requérant a tenté de poignarder un policier au cou et un autre à l’abdomen avant d’aller chercher sa hache dans sa voiture et de menacer de nouveau les policiers. Malgré des sommations de l’équipe du S.I.R., qui a enjoint au requérant d’arrêter ses agissements agressifs et d’obéir aux ordres des policiers, l’intéressé a continué à jeter des pierres en direction des membres de l’équipe d’intervention, blessant un officier qui a eu besoin de cinq jours de soins médicaux, selon un certificat médical.

10

.

L’un des policiers a alors tiré un coup de feu en l’air et un autre en direction des pieds du requérant, sans le toucher mais sans pour autant réussir à le calmer. Un autre coup de feu a été tiré par les policiers lorsque le requérant s’est dirigé vers eux. Quand le requérant, qui avait sa hache dans les mains, s’est retrouvé à dix mètres de l’un des policiers, celui-ci a tiré un coup de feu et a blessé l’intéressé au pied gauche. Ce dernier est tombé à terre et a été immobilisé et menotté, mais il se serait de nouveau montré agressif à l’égard des policiers. L’un des agents lui a alors donné un coup de pied dans l’abdomen.

11

.

Le requérant a été maintenu au sol jusqu’à l’arrivée de l’ambulance, 10 à 15 minutes plus tard.

12

.

À 16

h

37, le requérant a été transporté à l’hôpital en ambulance, accompagné d’une équipe de police. Il a subi une opération du pied gauche et a été mis sous traitement antibiotique. Selon le rapport médical, il est devenu agité vers 22 heures, a agressé verbalement les autres patients et le personnel médical et a refusé avec violence de prendre son traitement. Le médecin a appelé la police et a demandé l’examen psychiatrique du requérant. Vers minuit, le requérant a exprimé la volonté de quitter l’hôpital sans accompagnateur et, vers 2 heures du matin, une ambulance l’a ramené à son domicile.

13

.

Le 7 septembre 2011, dans la matinée, ayant essayé sans succès de voir le requérant, M.E., le compagnon de la mère de celui-ci, a alerté la police. Les policiers, accompagnés par M.E. et un voisin, ont forcé l’entrée de l’appartement et ont trouvé le requérant immobile dans sa baignoire. Celui-ci a été transporté à l’hôpital psychiatrique.

14

.

Du 7 au 9 septembre 2011, le requérant a été interné à l’hôpital psychiatrique avec le diagnostic suivant

: «

trouble de personnalité de type paranoïde

; troubles mentaux et de comportement dus à la consommation de drogues diverses et d’autres substances psychoactives, intoxication aiguë

». Son état s’est amélioré pendant son séjour à l’hôpital. Le 8

septembre

2011, il a subi un contrôle psychologique qui aurait confirmé le diagnostic de troubles du comportement, de difficultés d’adaptation sociale, professionnelle et familiale, et de tendances agressives.

b)

Version du requérant

15

.

Le requérant indique que, après avoir arrêté son véhicule, il en est sorti à la demande des policiers et que ces derniers lui ont donné des coups de pied au visage. Il ajoute que ces policiers, sans sommation, lui ont tiré une balle dans le pied gauche et ont continué à lui donner des coups de pied dans l’abdomen alors que, d’après lui, il était immobile à la suite de sa blessure au pied.

2.

L’enquête pénale sur les événements du 6 septembre 2011

16

.

Le 6 septembre 2011, la police se rendit sur le lieu des événements afin d’établir les circonstances des faits et de l’usage des armes à feu. Le couteau et la hache en possession du requérant pendant l’incident furent identifiés et photographiés. À cette occasion, un procès-verbal fut dressé. Celui-ci décrivait les lieux et listait les objets trouvés à proximité.

17.

Le 9 septembre 2011, la mère du requérant saisit le parquet près le tribunal de Bihor d’une plainte pénale. Elle demandait qu’une enquête soit menée sur la manière, selon elle abusive, dont les membres de l’équipe du S.I.R. de Bihor avaient agi afin d’immobiliser son fils.

18

.

Les organes d’enquête procédèrent à l’interrogation des policiers présents, y compris P.O.T. (paragraphe 8 ci-dessus), et de plusieurs témoins. Le requérant déclara qu’il ne se souvenait de rien quant aux événements du 6

septembre

2011.

19

.

M.E. (paragraphe 13 ci-dessus) raconta que, le jour de l’incident, il avait prévenu la police que le requérant ne se sentait pas bien et qu’il était confus, et avait demandé de l’aide pour le conduire à l’hôpital psychiatrique. Il indiqua que la police s’était aussitôt présentée au domicile du requérant mais que celui-ci avait quitté son appartement en voiture. Il dit avoir alors demandé à la police de faire attention car, selon lui, le requérant n’obéissait pas aux ordres qui lui étaient donnés. Il exposa ensuite le déroulement de l’incident avec la police et déclara notamment que, après avoir immobilisé le requérant, un policier avait maintenu la tête de l’intéressé avec son pied jusqu’à l’arrivée de l’ambulance, 10 à 15

minutes plus tard.

20

.

Un voisin qui avait assisté depuis sa fenêtre à l’incident du 6

septembre

2011 déclara avoir vu un policier frapper une fois le requérant et, ensuite, quand la mère du requérant avait essayé d’intervenir, avoir vu un autre policier la tirer derrière lui, en direction d’un groupe de témoins. Un autre voisin, qui était dans sa voiture lorsque les policiers avaient fait usage de leurs armes à feu, confirma la version des policiers et déclara ne pas avoir vu ces derniers frapper le requérant. Il indiqua cependant les avoir vus tenter de l’immobiliser. Un voisin ainsi que trois autres témoins déclarèrent avoir assisté aux actes de violence qu’aurait commis le requérant et indiquèrent ne pas avoir vu les policiers le frapper.

21

.

Par une résolution du 21 mai 2012, le parquet près le tribunal de première instance de Beiuș rendit une décision de non-lieu à l’égard des policiers en cause sur le fondement de l’article 10 a) du code de procédure pénale («

le CPP

»). Le parquet estima que les policiers n’avaient pas commis d’actes prohibés par la loi et qu’ils avaient accompli de façon correcte leurs attributions de service, lesquelles comprenaient, si nécessaire, l’utilisation d’armes à feu. Il nota par ailleurs qu’un rapport d’expertise médicolégale psychiatrique réalisé le 21 novembre 2011 avait attesté que le requérant souffrait de troubles psychiques et qu’il était dépourvu de discernement à la date des faits (paragraphe 29 ci-dessous). La mère du requérant introduisit une plainte auprès du procureur hiérarchiquement supérieur pour contester ladite décision.

22.

Par une résolution du 8 juin 2012, le procureur en chef du parquet, précisant qu’il ressortait des investigations menées en l’espèce que l’utilisation de la force avait été nécessaire et que les policiers mis en cause avaient respecté les procédures prévues par la loi, rejeta la plainte de la mère du requérant.

23

.

Par un jugement définitif du 17 juillet 2012, se fondant sur les dispositions de l’article 278

1

le CP

»). Toutefois, eu égard à l’absence d’intention des policiers d’agir de façon abusive à l’égard du requérant, il jugea que l’usage de la force n’avait pas été excessif et que les agents avaient agi strictement dans la limite de leurs attributions. Par conséquent, il considéra que les policiers ne pouvaient pas être tenus pour responsables de l’infraction en question. Il conclut que le fondement juridique de la décision de non-lieu prise à l’égard des policiers devait être l’article 10 d) du CPP, selon lequel l’action pénale ne peut pas être exercée lorsque les éléments constitutifs d’une infraction ne sont pas réunis.

24.

Le tribunal exposa en particulier que le coup de pied assené par l’un des policiers dans l’abdomen du requérant s’expliquait par le fait que, en dépit de la balle que l’intéressé venait de recevoir dans le pied, celui-ci avait cherché à riposter à l’aide de sa hache.

25

.

Le tribunal indiqua par ailleurs qu’aucun moyen de preuve ne confirmait que le requérant ou sa mère, qui était intervenue lors de l’altercation de son fils avec les policiers, avait reçu des coups de pied au visage. Il releva que la hache et le couteau utilisés par le requérant pour menacer les policiers avaient été retrouvés dans son véhicule.

26

.

Les parties ne se pourvurent pas en recours contre ce jugement.

3.

La procédure à l’encontre du requérant

27

.

Le 7 septembre 2011, le parquet près le tribunal de première instance de Beiuș engagea une enquête à l’encontre du requérant, lequel était accusé de plusieurs délits d’outrage et menace. Le requérant déclara n’avoir aucun souvenir des événements du 6 septembre 2011. Il raconta que, à l’époque des faits, il fréquentait deux amis d’enfance qui auraient mis de la drogue dans son café afin de lui voler de l’argent et sa voiture

; il déclara n’avoir jamais consommé d’alcool ou de drogues de son propre chef.

28

.

Entendue en tant que témoin, la mère du requérant raconta que son fils traversait une période compliquée sur le plan familial en raison de la séparation de celui-ci d’avec sa compagne. Elle indiqua que le requérant consommait à l’époque beaucoup d’alcool et qu’il s’était déjà retrouvé à l’hôpital psychiatrique en raison de son comportement agressif. Elle dit que, le matin du 6 septembre 2011, le requérant se trouvant dans un état euphorique, elle avait appelé la police pour les prévenir du potentiel danger qu’il représentait. Elle déclara que, lors de l’intervention policière, le frère du requérant avait lui aussi prié les policiers de ne pas tirer sur celui-ci, lequel était encore agité. Elle raconta que l’un des policiers, qui connaissait le requérant, avait tenté de le calmer et que celui-ci lui avait répondu qu’il ne se sentait pas bien. Elle ajouta qu’elle pensait que les deux

amis d’enfance que le requérant fréquentait avaient pu lui vendre des drogues et estimait que l’incident avec les policiers n’aurait pas eu lieu si son fils n’avait pas été dans un état psychique fragile au moment des faits.

29

.

Le requérant fut soumis à une expertise psychiatrique. Selon les conclusions du rapport d’expertise, rendu le 21 novembre 2011, du fait de sa maladie psychiatrique, qualifiée de «

trouble psychique principalement délirant (paranoïde)

», le requérant n’était pas capable de discernement lors des événements en cause. Par conséquent, le 8 décembre 2011, le parquet clôtura l’enquête et, le 16 décembre 2011, il demanda au tribunal de première instance de Beiuș de prendre à l’encontre du requérant une mesure de sûreté, à savoir l’obligation pour l’intéressé de se soumettre à un traitement médical, mesure non privative de liberté prévue par l’article

113 du CP.

30

.

Par un jugement du 23 janvier 2012, se fondant sur les éléments de l’enquête, en particulier sur les déclarations du requérant et des policiers, les auditions des témoins dont la mère du requérant, les certificats médicolégaux des policiers, le procès-verbal de constat sur les lieux dressé par la police, les photographies prises sur les lieux et le rapport officiel de la police, et après avoir entendu les parties, le tribunal constata que le requérant avait commis les faits retenus à son encontre, mais qu’il n’était pas capable de discernement au moment desdits faits. Par conséquent, notant que l’état du requérant s’était amélioré grâce à un traitement médical et que celui-ci était prêt à le continuer, le tribunal fit droit à la demande du procureur et prit la mesure indiquée à l’encontre du requérant.

B.

Le droit interne pertinent

31

.

La procédure relative au dépôt auprès d’un tribunal d’une plainte contre une décision prise par un procureur lors d’une instruction pénale était exposée aux articles 275 à 278

1

du CPP en vigueur à l’époque des faits litigieux. Les parties pertinentes en l’espèce de l’article 278

1

se lisaient ainsi

:

Article 278

1

«

1)

Après le rejet, par le procureur, d’une plainte introduite en vertu des articles

275 à 278 et concernant la clôture d’une enquête pénale (...) par une décision de classement sans suite (

neînceperea urmăririi penale

) (...), la partie lésée, ou toute autre personne dont les intérêts légitimes ont été lésés, peut déposer, dans un délai de vingt

jours à compter de la notification de la décision litigieuse, une plainte auprès du juge du tribunal qui est en principe compétent pour examiner l’affaire en première instance (...).

(...)

6)

Le juge donne la parole à l’auteur de la plainte, puis à la personne qui faisait l’objet de l’enquête pénale ayant été clôturée, et enfin au procureur.

7)

Lors de l’examen de l’affaire, le juge apprécie la décision litigieuse en se fondant sur les actes et pièces existants, et sur tout nouveau document porté à sa connaissance.

8)

Le juge statue de l’une des manières suivantes

:

a)

il rejette la plainte pour tardiveté, irrecevabilité ou défaut de fondement, et confirme la décision litigieuse

;

b)

il accueille la plainte, annule la décision litigieuse et renvoie l’affaire au procureur afin qu’il ouvre ou rouvre l’enquête pénale. Le juge doit exposer les motifs du renvoi et, en même temps, indiquer les faits et les circonstances à élucider, ainsi que les éléments pertinents à produire

;

c)

il accueille la plainte, annule la décision litigieuse et, si les pièces du dossier sont suffisantes, conserve l’affaire pour plus ample examen, suivant les règles de procédure applicables, en première instance puis, le cas échéant, en appel.

(...)

10)

Le procureur, l’auteur de la plainte, la personne visée par la décision de non

‑

lieu et toute personne dont les intérêts légitimes sont lésés peuvent se pourvoir en recours contre la décision du tribunal rendue sous l’angle de l’alinéa 8 a) et b). (...)

»

GRIEFS

32

.

Le requérant dénonce une méconnaissance de son droit à la vie garanti par l’article 2 de la Convention en raison du comportement, selon lui abusif et disproportionné, des policiers à son encontre. Il soutient que, lors des faits en cause, il était seul face à plusieurs policiers armés, qui ont, d’après lui, continué à lui donner des coups de pied dans l’abdomen alors qu’il aurait été immobile à la suite du coup de feu tiré dans son pied gauche. Il invoque également les articles 5, 7 et 8 de la Convention et l’article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention, alléguant que le coup de feu tiré par les policiers lui a causé une infirmité permanente, son pied gauche étant selon lui désormais plus court que son pied droit, ce qui l’empêcherait de trouver un emploi. Il soutient en outre avoir dû subir des opérations chirurgicales et suivre des traitements médicaux coûteux.

33

.

Sur le terrain de l’article 13 de la Convention, le requérant allègue que l’enquête menée par les autorités n’a pas été effective et qu’elle visait avant tout à légitimer les abus qui auraient été commis par la police à son égard. Il considère qu’aucune preuve n’a été apportée quant à l’assertion selon laquelle il avait cherché à riposter après que les policiers lui auraient tiré une balle dans le pied gauche, ce qui aurait justifié que l’un d’entre eux lui donne un coup de pied dans l’abdomen. Il se plaint enfin de ne pas avoir pu se pourvoir en recours contre le jugement définitif du 17 juillet 2012 du tribunal de première instance de Beiuș (paragraphes 23-25 ci-dessus).

EN DROIT

34.

Le requérant se plaint du comportement selon lui abusif des policiers à son encontre ainsi que du manque d’effectivité de l’enquête. Bien qu’il invoque plusieurs articles de la Convention (paragraphes 32 et 33 ci

‑

dessus), la Cour, maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (

Guerra et autres c. Italie

, 19 février 1998, § 44,

Recueil des arrêts et décisions

1998-I), estime que les griefs soulevés se prêtent à une analyse sous l’angle de l’article 3 de la Convention (voir,

mutatis mutandis

,

Grămadă c. Roumanie

, n

o

14974/09, § 51, 11 février 2014). L’article 3 de la Convention est ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants.

»

A.

Sur le volet matériel de l’article 3 de la Convention

1.

Arguments des parties

a)

Le requérant

35

.

Le requérant allègue que les policiers ont fait preuve à son égard d’un comportement abusif et disproportionné. Il indique qu’il était seul face à plusieurs policiers armés qui auraient continué à lui donner des coups de pieds alors qu’il se serait trouvé immobile. Il répète que, au moment des incidents en cause, il n’était pas responsable de ses agissements (paragraphe

29 ci-dessus), arguant avoir été drogué par ses amis. Il indique que sa mère a informé la police de son état d’agitation et que l’un de policiers l’a constaté lui-même (paragraphes 8 et 28 ci-dessus), ce qui aurait selon lui dû obliger les autorités à le conduire à l’hôpital pour qu’il y reçoive un traitement, et non à l’agresser et à lui tirer dessus. Il argue ensuite que les policiers n’ont pas tiré de coups de sommation et que ceux-ci l’ont directement visé. Il estime en outre que la force employée par l’équipe du S.I.R. était excessive par rapport à la situation.

b)

Le Gouvernement

36.

Le Gouvernement déclare que les policiers n’ont pas eu l’intention d’infliger des souffrances au requérant et que l’usage de la force a été rendu absolument nécessaire par les agissements de ce dernier. Il estime que le requérant a montré un niveau élevé de dangerosité en utilisant contre les policiers des armes blanches, lesquelles auraient été récupérées lors de l’enquête. Il ajoute que l’usage de la force a été absolument conforme à la loi.

37.

Le Gouvernement avance que le requérant a déclaré ne rien se souvenir du jour de l’incident. Dans ce contexte, il estime que la version des faits de l’intéressé lui a été probablement suggérée par des tiers. Il assure que, à l’exception de la mère du requérant et d’un autre témoin, personne n’a allégué que le requérant avait été battu par les policiers après avoir été immobilisé.

38.

Le Gouvernement expose enfin que les organes de la Convention n’ont pas à substituer leur propre vision des faits à celle des cours et tribunaux internes lesquels, en l’espèce, ont retenu que les policiers avaient agi dans le respect des dispositions légales.

2.

Appréciation par la Cour

39.

La Cour renvoie aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 3 de la Convention (voir, notamment,

Bouyid c.

Belgique

[GC], no 23380/09, §§ 81-90, CEDH 2015).

40.

En l’espèce, elle note tout d’abord qu’elle se trouve confrontée à des versions divergentes des événements du 6 septembre 2011. Toutefois, en dépit de ces versions différentes, elle observe que les parties s’accordent à dire que le requérant a été blessé par balle au pied gauche et qu’il a ensuite reçu au moins un coup de pied dans l’abdomen (paragraphes 10 et 15

ci-dessus). Les autorités internes, à savoir le parquet et le tribunal, sont elles aussi parvenues à cette conclusion sur la base des éléments de preuve recueillis pendant l’enquête (paragraphes 21, 23 et 25 ci-dessus). La Cour observe que rien dans le dossier ne permet de confirmer que le requérant a subi d’autres violences de la part des policiers. Dans ce contexte et compte tenu du fait que le requérant a déclaré constamment ne pas se souvenir de ce qui était arrivé le 6 septembre 2011 (paragraphes 18 et 27 ci-dessus), la Cour ne peut retenir la version des faits présentée par ce dernier (paragraphe

15 ci-dessus).

41.

Elle note que toutes les personnes ayant assisté aux événements en cause, y compris les membres de la famille du requérant, s’accordent à dire que celui-ci était agité et agressif, qu’il n’était pas maître de son comportement et qu’il devait être maîtrisé (paragraphes 8, 19, 20 et 28 ci

‑

dessus). La mère du requérant et son compagnon avaient informé la police, avant l’incident, de l’état inquiétant du requérant et demandé de l’aide pour le conduire à l’hôpital psychiatrique (paragraphes 13 et 28 ci

‑

dessus). Il apparaît que l’opération policière en cause a été montée dans le seul but de calmer le requérant et, éventuellement, de le conduire à l’hôpital, ce qui est arrivé, d’abord pour traiter sa blessure au pied et ensuite pour recevoir le traitement requis par sa maladie à l’hôpital psychiatrique (paragraphes

12-14 ci-dessus). Le requérant a admis, dans ses observations devant la Cour, que son état à l’époque des faits nécessitait une conduite à l’hôpital (paragraphe 35 ci-dessus).

42.

La Cour estime ensuite que, compte tenu de l’agressivité du requérant et du besoin non contesté de le maîtriser, l’intervention des policiers a été proportionnée. En effet, les pièces du dossier font apparaître sans aucun doute que le requérant s’est montré agressif le jour de l’incident (paragraphe

4 ci-dessus) et qu’il ne contrôlait pas ses propres agissements (paragraphes

18, 27 et 29 ci-dessus).

43.

La Cour ne voit aucune raison de s’écarter, sur ces points, des conclusions auxquelles sont arrivées les autorités internes en se fondant sur l’ensemble des preuves disponibles en l’espèce.

44.

Il s’ensuit que le grief tiré du volet matériel de l’article 3 de la Convention est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

B.

Sur le volet procédural de l’article 3 de la Convention

1.

Arguments des parties

a)

Le requérant

45.

Le requérant se plaint de l’absence d’une enquête effective concernant les mauvais traitements qu’il aurait subis. Il soutient que les déclarations des policiers sont identiques et, de ce fait, non crédibles.

b)

Le Gouvernement

46.

Le Gouvernement soutient que, dans les circonstances concrètes de l’affaire, le fait pour la mère du requérant d’avoir saisi la police d’une plainte concernant les mauvais traitements que son fils aurait subis satisfait à l’obligation d’épuiser les voies de recours internes.

47.

Il déclare que la police a immédiatement engagé une enquête relative à l’usage de la force par les policiers ainsi qu’une enquête à la suite de la plainte introduite par la mère du requérant. À son avis, il n’y a aucun indice qui pourrait permettre à la Cour de douter du bien-fondé de la décision de non-lieu, confirmée de manière définitive par le tribunal de première instance de Beiuș le 17 juillet 2012 (paragraphes 23-25 ci-dessus). De même, le Gouvernement indique que les autorités internes ont effectué une enquête sur les lieux, qu’elles ont interrogé les protagonistes de l’incident en cause ainsi que plusieurs témoins et qu’elles ont eu à leur disposition les résultats des expertises médicales faites en l’espèce. Il expose que le requérant, quant à lui, a déclaré ne pas se rappeler les événements en question.

48.

Enfin, le Gouvernement soutient que l’enquête, d’une durée de dix

mois, a respecté les exigences de célérité en la matière.

2.

Appréciation par la Cour

49.

La Cour renvoie aux principes qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’obligation de mener une enquête effective sur des allégations de traitements contraires à l’article 3 de la Convention subis par une personne aux mains d’agents de l’État (voir, notamment,

Bouyid

, précité, §§

114

‑

123, et

Jeronovičs c. Lettonie

[GC], n

o

44898/10, § 103, CEDH 2016).

50.

En l’espèce, la Cour note qu’une enquête a immédiatement été ouverte par les autorités qui ont recherché si l’usage de la force était justifié dans les circonstances de l’affaire. En outre, les autorités ont donné suite sans retard à la plainte introduite par la mère du requérant.

51.

La Cour observe également que les lieux des événements ont été soumis à investigation, les preuves matérielles recueillies, notamment le couteau et la hache, les témoins identifiés et entendus

; toutes les personnes ayant participé aux incidents ont été entendues lors des investigations (paragraphes

16, 18, 19 et 20 ci-dessus).

52.

Les décisions du parquet et, ensuite, celles des tribunaux se sont fondées sur tous les éléments de preuve recueillis ou mis à leur disposition par les parties (paragraphes 21 et 23 ci-dessus). Le requérant a été entendu (paragraphe

18 ci-dessus) et rien dans le dossier ne fait ressortir une difficulté quelconque pour l’intéressé de participer activement aux procédures diligentées en l’espèce.

53.

Enfin, la Cour note que l’enquête a duré un peu plus de neuf

mois, ayant débuté le jour même des événements, le 6

septembre

2011 (paragraphe

16 ci-dessus), et ayant été clôturée à l’adoption du jugement définitif du 17 juillet 2012 (paragraphe 23 ci-dessus). Dans les circonstances concrètes de l’affaire, ce délai correspond à l’exigence de célérité requise par l’article 3 de la Convention.

54

.

Pour ces raisons, la Cour estime que l’enquête menée en l’espèce ne décèle aucune apparence de violation de l’article 3 de la Convention. Il s’ensuit que le grief tiré du volet matériel de cette disposition est manifestement mal fondé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article

35

§§

3

a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 1er mars 2018.

Andrea Tamietti

Paulo Pinto de Albuquerque

Greffier adjoint

Président