CtEDO 01.12.2017 Auto

ZIZEVIČIENĖ v. LITHUANIA

RESPONDENT
LTU
HOTĂRÂRE
01.12.2017
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Communicated
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
ZIZEVIČIENĖ v. LITHUANIA (CtEDO, 2017)
HUDOC · oficial

Comunicat la 1 decembrie 2017 CUARTĂ SECȚIUNE Cerere nr. 61462/16 Laima ZIZEVIČIEN în favoarea Lituaniei depusă la 14 octombrie 2016 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dna Laima Zizevičienė, este un național lituanian născut în 1964 și locuiește în Šilutė. Ea este reprezentată în favoarea Curții de către dl D. Cvetkovas, avocat practicant în Klaipėda. În 1992, autoritățile au hotărât să permită reclamantului să achiziționeze 0,06 hectare de teren utilizate. În septembrie 1993, primarul Šilutė a hotărât oficial să furnizeze reclamantului, în calitate de proprietar al unei case rezidențiale necompletate, o parcelă de teren de această dimensiune. La 10 septembrie 1993, reclamantul a vândut casa, care a fost de 51 la sută terminată, un pivniță, garaj și un depozit de grădină ( viralinė, J.P. În aceeași zi, reclamantul și primarul au încheiat un acord de închiriere pentru 0.06 hectare de terenuri timp de trei ani. În februarie 1996 autoritățile au hotărât să permită J.P. să achiziționeze 0.0602 hectare de teren sub și aproape clădirile pe care le-a cumpărat de la solicitant. În 1998 J.P. a vândut terenul și clădirile la A.Č. În anul 2000 reclamantul a achiziționat în cele din urmă 0,06 hectare de teren din stat, care a fost la aceeași adresă ca J.P. achiziționat. Hotărârea a fost încheiat cu administrația județului Klaipėda. reclamantul a plătit 523 litai lituanieni (aproximativ 151 euro). În 2003 A.Č. a vândut terenurile și clădirile A.Z., al căror moștenitor le-a revendut D.D. în 2012. În noiembrie 2013, reclamantul a cerut Serviciului Național de Teren să explice cum ar fi putut fi vândută aceeași parcelă două persoane în temeiul unor dispoziții juridice diferite și în alte momente. Serviciul Național de Teren a răspuns că atât acordurile de achiziționare a terenurilor (J.P. și ale reclamantului) au fost aprobate de un notar. În aprilie 2014, reclamantul a inițiat o procedură judiciară și a solicitat reînnoirea termenului de depunere a cererii, deoarece a pierdut perioada de limitare. Ea solicită, de asemenea, instanței să anuleze acordurile de achiziție pentru clădirile și terenurile din 1993, 1998, 2003 și 2012. Reclamantul a susținut, de asemenea, că a fost înșelată în vânzarea clădirilor deoarece a crezut că acordul are ca scop să asigure returnarea unui împrumut luat de fostul său soț de la J.P. Ea a declarat, de asemenea, că a descoperit încălcarea drepturilor sale în 2013, atunci când a primit răspunsul Serviciului Național de Teren. În cele din urmă, ea a susținut că locuiește la aceeași adresă din 1988 și folosește plățile de teren în cauză. Nici unul dintre cumpărătorii de terenuri și clădiri a căutat să-și apere drepturile de proprietate, pe care ea le-a reflectat negativ în acest caz. La 7 aprilie 2015, Curtea Regională Klaipėda a respins cererea reclamantului deoarece a pierdut perioada de limitare stabilită în dreptul intern cu o marjă mare (perioada de limitare a fost de trei ani în temeiul vechii Coduri Civile și de zece ani în temeiul celui nou). Reclamantul nu a acceptat argumentul potrivit căruia ea a descoperit doar încălcarea drepturilor sale în 2013, atunci când a primit răspunsul de la serviciu. Curtea a susținut că reclamantul și-a vândut proprietatea în 1993, data cea mai semnificativă în cazul său. Curtea nu a fost convinsă de argumentul că reclamantul nu a înțeles consecințele acordului. În plus, în 1999 a fost solicitată să părăsească casa, astfel că trebuie să fi înțeles că alți oameni au drepturi asupra proprietății în cauză. În ceea ce privește înregistrarea acordului de cumpărare, instanța a susținut că perioada de trei luni nu este aplicabilă deoarece J.P. a cumpărat o casă care a fost doar parțial construită. Reclamantul a interzis și a solicitat o audiere orală. Ianuarie 2016 Curtea de Apel a menținut hotărârea de primă instanță. Curtea a hotărât că nu era nevoie de o audiere orală, deoarece erau deja suficiente informații pentru a examina cazul într-o procedură scrisă. Curtea a susținut, de asemenea, că perioada de limitare a început să se execute de la data în care dreptul de a aduce o acțiune ar putea fi aplicat. Când o persoană a declarat că a aflat mai târziu despre o încălcare, Curtea a trebuit să examineze la ce moment o persoană diligentă ar fi aflat despre această încălcare. În cazul de față, reclamantul a declarat că a aflat despre încălcarea drepturilor ei în 2013 după primirea răspunsului Serviciului Național de Teren. Ea a declarat, de asemenea, că niciunul dintre cumpărători nu i-a cerut să se mute în peste douăzeci de ani. Curtea nu este de acord cu poziția ei. A constatat că în 1998 J.P. a informat reclamantul că vinde clădirile și că ea a primit o notă aprobată de un notar pe 24 iunie 1999 că ea a trebuit să se mute din casă și să se vadă garaj. Dacă ar fi crezut că drepturile sale au fost încălcate, ar fi putut iniția o acțiune pentru a pune capăt acestei încălcări. Curtea a constatat că reclamanta ar fi trebuit să fi fost conștientă de presupusa încălcare a drepturilor sale la 24 iunie 1999 cel târziu. Cu toate acestea, ea a inițiat doar procedurile judiciare la 2 mai 2014 și a pierdut perioada de limitare pentru a-și prezenta reclamația. Reclamantul a depus două apeluri privind punctele de drept, dar la 18 și 21 aprilie 2016 Curtea Supremă le-a respins ca fiind nu susținând probleme juridice importante. Legea internă relevantă și practică art. 84 din vechiul cod civil, valabil până la 30 iunie 2001, cu condiția ca termenul general de limitare să fie de trei ani. Noul cod civil, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2001, prevede că termenul general de limitare este de zece ani (art. 1.125). Perioada de limitare începe să se execute de la data în care se poate aplica dreptul de a aduce o acțiune (art. 86 din vechiul cod civil și art. 1.127 § 1 din noul cod civil). Curtea Supremă a susținut că, atunci când o instanță aplică normele juridice care reglementează perioada de limitare, nu ar trebui să facă acest lucru mecanic, așa cum ar fi în contradicție cu datoria instanței de a administra justiție (de exemplu, hotărârile din 18 decembrie 2007 (nr. 3K-3-578/2007) și 14 martie 2008 (nr. 3K-7-38/2008). Curtea Supremă a susținut, de asemenea, că, pentru a evalua în mod corespunzător când începe perioada de limitare, momentul obiectiv în timp trebuie determinat în primul rând (punctul în care drepturile unei persoane au fost încălcate). Uneori momentele obiective și subiective coincide. Perioada de limitare este numărată de la data în care persoana a devenit conștientă de o încălcare a drepturilor sale. În cazurile în care o persoană a declarat că el sau ea nu a devenit conștientă de încălcarea drepturilor sale în ziua încălcării, instanța care se ocupă de caz trebuie să se asigure dacă există vreo probă care indică contrarul și dacă un reclamant a devenit conștient de încălcarea legii nu mai târziu decât orice persoană prudentă și atentă în aceeași situație. Dacă o persoană nu a fost suficient de diligentă, perioada de limitare trebuie să fie numărată de la data în care persoana ar fi trebuit să devină conștientă de încălcarea drepturilor sale. Înțelegerea subjectivă a unei încălcări este legată de persoana – el sau ea trebuie să furnizeze dovezi relevante. La decizia de la data în care o persoană diligentă ar fi trebuit să devină conștientă de o încălcare a drepturilor sale, trebuie luată în considerare natura și ora încălcării (de exemplu, decizia din 21 iunie 2013 (nr. 3K-3-362/2013). Curtea Supremă a susținut că, atunci când o instanță decide privind aplicarea perioadei de prelungire, trebuie să țină seama de complexitatea de stabilire a încălcării, a acțiunilor sau omisiunilor reclamantului în evaluarea subjectivă a situației sale și a altor circumstanțe relevante (de exemplu, hotărârile din 6 octombrie 2008 (nr. 447/2008), 18 aprilie 2011 (nr. 3K-7-34/2011)). În conformitate cu art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plâng că a fost privată de o audiere echitabilă deoarece instanța internă și-a respins plângerea numai pe baza perioadei de limitare. De asemenea, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ea se plânge că statul a eșuat în transferul aceluiași pamant către două persoane și a încălcat astfel dreptul ei la bucurarea pașnică a bunurilor sale. Întrebări către părți A fost concedierea plângerii reclamantului numai pe baza perioadei de limitare în conformitate cu art. 6 § 1 din Convenția? În special, respingerea plângerii reclamantului a dus la o restricție care a afectat însăși esența dreptului de acces al reclamantului la instanță. Restricția a urmărit un obiectiv legitim și a existat o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul căutat de a fi realizat? În sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 a existat o ingerință în dreptul reclamantului la bucurarea pașnică a bunurilor sale? Dacă este cazul, a fost că interferența justificată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție? Părțile sunt invitate să informeze Curtea cu privire la orice evoluție suplimentară în ceea ce privește situația reclamantului.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2019-01-08
0,95
ZIZEVIČIENĖ v. LITHUANIA
. 6. On 3 September 1993 the mayor of Šilutė revoked the decision made by the authorities in 1988 (see paragraph 4 above) and provided the applicant, as the owner of an uncompleted residential house, with the same plot of 0.06 hectares of l
CtEDO 2014-10-21
0,94
CASE OF DIGRYTĖ KLIBAVIČIENĖ v. LITHUANIA
ached her legitimate expectation to be able to continue to enjoy ownership rights to the land. 4. On 29 June 2012 the application was communicated to the Government. THE FACTS I. THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE 5. The applicant was born in 19
CtEDO 2016-09-05
0,93
PALEVIČIŪTĖ AND DZIDZEVIČIENĖ v. LITHUANIA
Communicated on 5 September 2016 FOURTH SECTION Application no. 32997/14 Birutė PALEVIČIŪTĖ and Ona DZIDZEVIČIENĖ against Lithuania lodged on 25 April 2014 STATEMENT OF FACTS The applicants, Ms Birutė Palevičiūtė and Ms Ona Dzidzevičienė, a
CtEDO 2016-03-07
0,93
ŠIMAITIENĖ v. LITHUANIA
Communicated on 7 March 2016 FOURTH SECTION Application no. 55056/10 Birutė ŠIMAITIENĖ against Lithuania lodged on 1 September 2010 STATEMENT OF FACTS The applicant, Ms Birutė Šimaitienė, is a Lithuanian national, who was born in 1948 and l
CtEDO 2016-03-07
0,93
ŠIDLAUSKAS v. LITHUANIA
Communicated on 7 March 2016 FOURTH SECTION Application no. 51755/10 Antanas ŠIDLAUSKAS against Lithuania lodged on 6 August 2010 STATEMENT OF FACTS The applicant, Mr Antanas Šidlauskas, is a Lithuanian national, who was born in 1945 and li
Sursă