Krstanoski și alții împotriva Macedoniei de Nord

În 1957, mai multe parcele de teren (terenuri agricole la momentul respectiv) au fost expropriate de la predecesorii legali ai reclamanților. În prezent se referă la procedurile de restituire în care reclamanții au solicitat restabilirea plăților de teren, care, în prezent, fac parte dintr-un camping de pe malul lacului Ohrid. La 14 august 2001, reclamanții au instituit o procedură de restituire. La 15 septembrie 2003, Comisia de restituție a Ministerului Finanțelor („Comisia de restituție”) a acordat cererile reclamanților și le-a acordat compensații, a căror formă trebuia să fie determinată printr-o decizie separată. Acesta a stabilit că, în conformitate cu un plan urban din 20 martie 2002, terenul a fost desemnat ca o zonă verde publică într-o zonă turistică.

În baza unei inspecții la fața locului (увид) din 1 septembrie 2002, aceasta a susținut, de asemenea, că terenul a fost dezvoltat (уреден δростор) cu căi de acces și infrastructură de sprijin. La 4 decembrie 2003, reclamanții au apelat, susținând că, printre altele, terenurile nu au fost dezvoltate și ar putea fi restaurate în posesia lor. Dacă planul urban va fi pus în aplicare în viitor, terenul ar putea fi expropriat din nou. La 31 mai 2005, Comisia administrativă-procedură de a doua instanță în zona de denaționalizare ( Având în vedere art. 10 din Legea de restituție (a se vedea punctul 15 de mai jos), comisia de a doua instanție a susținut că terenurile în cauză au fost de interes public („авен интерес”) și nu au putut fi restaurate în posesia reclamanților, însă această compensație ar trebui acordată în schimb.

La 21 septembrie 2005, reclamanții au depus o cerere administrativă-disputată în favoarea Curții Supreme, reprezentând că terenurile din camping nu au fost dezvoltate și că, prin urmare, ar putea fi restaurate în posesia lor. În observațiile prezentate ulterior, acestea au făcut trimitere în continuare la decizia nr. 44-530/1 din 7 martie 2006 în cazul în care comisia de a doua instanție a acceptat o cerere similară și a ordonat ca o parcelă vecină de teren situată în același camping să fie restaurată la posesia reclamanților. În acest caz, comisia de a doua instanție a deținut, spre deosebire de cazul reclamanților, că calea de acces și infrastructura de sprijin nu era suficientă pentru ca terenul în cauză să fie considerat ca fiind dezvoltat.

10. La 7 februarie 2008, Curtea Administrativă, care, între timp, a devenit competentă să decidă cererile administrative-discutate, a respins cererea reclamanților și a susținut concluziile autorităților administrative. 11. La 28 noiembrie 2003, Comisia Restituirii a susținut cererea de restituire a reclamanților și le-a acordat compensații în obligații de stat. În baza unei inspecții la fața locului din 13 mai 2002 și a unui certificat din 15 septembrie 2002 emis de Ministerul competent, acesta a stabilit că parcela în cauză a fost situată în limitele campingului; că a fost desemnat ca o zonă verde publică și că sunt planificate căile pietonale și alte infrastructuri similare pentru construcții.

În consecință, Comisia a concluzionat că parcela nu a putut fi restaurată în posesia reclamanților. 12. Un recurs al reclamanților din 7 aprilie 2004 a fost respins de comisia de la a doua instanță la 15 noiembrie 2005. Acestea din urmă au susținut că, printre altele, concluziile Comisiei de restituție au fost bazate pe art. 10 din Legea de restituție. 13. Reclamanții au depus o cerere administrativă-dispută în care, la fel ca reclamanții în cerere nr. 38024/08, au făcut referire la decizia Comisiei de a doua instanție nr. 44-530/1 și a solicitat Curții administrative să asigure aplicarea consecventă a legii. 14. La 21 aprilie 2008, Curtea Administrativă a respins cererea reclamanților, constatând că nu există motive pentru a se depărta de faptele stabilite și raționamentul dat de autoritățile administrative.

5. In 1957 several plots of land (agricultural land at the time) were expropriated from the applicants’ legal predecessors. The present cases concern restitution proceedings in which the applicants sought that the plots of land, which, at present, form part of a campsite on the shore of Lake Ohrid, be restored to their possession. 6. On 14 August 2001 the applicants instituted restitution proceedings. On 15 September 2003 the Ministry of Finance’s Restitution Commission (“the Restitution Commission”) granted the applicants’ claims and awarded them compensation, the form of which was to be determined by a separate decision. It established that according to an urban plan of 20 March 2002 the land was designated as a public green zone in a tourist area.

Relying on an on-site inspection (увид) of 1 September 2002, it further held that the land was developed (уреден простор) with access paths and supporting infrastructure. 7. On 4 December 2003 the applicants appealed, arguing that, inter alia, the land was undeveloped and could be restored to their possession. Were the urban plan to be implemented in the future, the land could be expropriated anew. 8. On 31 May 2005 the the Second-Instance Administrative-Procedure Commission in the Area of Denationalisation (Комисија за решавање во управна постапка во втор степен од областа на денационализацијата – “the second-instance commission”) dismissed the applicants’ appeal finding no grounds to depart from the established facts and the reasons given by the Restitution Commission.

Relying on section 10 of the Restitution Act (see paragraph 15 below), the second-instance commission held that the land in question was of public interest (јавен интерес) and could not be restored to the applicants’ possession, but that compensation should be awarded instead. 9. On 21 September 2005 the applicants lodged an administrative-dispute claim with the Supreme Court reiterating that the land within the campsite was undeveloped and could therefore be restored to their possession. In submissions lodged subsequently, they further referred to decision no. 44-530/1 of 7 March 2006 in which the second-instance commission had accepted a similar claim and ordered that a neighbouring plot of land located within the same campsite had been restored to possession of the claimants.

In that case, the second-instance commission had held, unlike in the applicants’ case, that access paths and supporting infrastructure had not been sufficient for the land in question to be regarded as developed. 10. On 7 February 2008 the Administrative Court, which had in the meantime become competent to decide administrative-dispute claims, dismissed the applicants’ claim and upheld the findings of the administrative authorities. 11. On 28 November 2003 the Restitution Commission upheld the applicants’ restitution claim and awarded them compensation in State bonds. Relying on an on-site inspection of 13 May 2002 and a certificate of 15 September 2002 issued by the competent Ministry, it established that the plot in question was located within the boundaries of the campsite; that it had been designated as a public green zone and that pedestrian paths and other similar infrastructure were planned for construction.

It concluded accordingly that the plot could not be restored to the applicants’ possession. 12. An appeal by the applicants of 7 April 2004 was dismissed by the second-instance commission on 15 November 2005. The latter held that, inter alia, the findings of the Restitution Commission had been based on section 10 of the Restitution Act. 13. The applicants lodged an administrative-dispute claim in which, alike the applicants in application no. 38024/08, they referred to the second-instance commission’s decision no. 44-530/1 and asked the Administrative Court to ensure consistent application of the law. 14. On 21 April 2008 the Administrative Court dismissed the applicants’ claim, finding no grounds to depart from the established facts and the reasoning given by the administrative authorities.