KIYAN v. RUSSIA

Decizia nr. 27405/09 Maksim Sergeyevich KIYAN împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 9 ianuarie 2018 în calitate de comitet compus din: Branko Lubarda, președinte, Pere Pastor Vilanova, Georgios A. Serghides, judecători și Fatoș Aracı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 16 aprilie 2009, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Maksim Sergeyevich Kiyan, este un național rus, care s-a născut în 1982 și trăiește în regiunea Omsk. Solicitarea sa a fost depusă la 16 aprilie 2009. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna. M.G. Deryabina, avocat practicant la Omsk. Guvernul Rus (“Guvernul”) a fost reprezentat inițial de dl G. Matyushkin, reprezentantul Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și apoi de succesorul său în biroul respectiv, dl M. Galperin. Faptele cazului, astfel cum a fost prezentat de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost responsabil cu un depozit privat. În iunie 2008, s-a dovedit că lipsese o sumă mare de bani. La ora 11.00 sau la prânzul de 25 Iunie 2008 poliția a sosit la depozit și a dus reclamantul la o secție de poliție. După aproximativ nouă ore de interogatoriu, reclamantul a făcut o depoziție scrisă recunoscând că el a fost responsabil pentru o parte din banii lipsă și a fost gata să-l răsplătească angajatorului său. De asemenea, el a făcut o recunoaștere scrisă a datoriei către angajatorul său. La 27 iunie 2008, el s-a plâns de faptul că se presupune că a acceptat răspunderea pentru banii lipsă și recunoașterea datoriei față de angajator. După o anchetă preliminară, investigatorul a refuzat să inițieze o procedură penală la 12 iulie 2008. La 12 septembrie 2008, Curtea de district Leninskiy din Omsk a susținut refuzul din 12 iulie 2008 privind revizuirea judiciară. La 16 octombrie 2008, Curtea Regională Omsk a susținut hotărârea de primă instanță. Reclamantul a introdus, de asemenea, o procedură civilă care solicită anularea recunoașterii datoriei sale. El a afirmat că a admis datoria sub forță în timpul detenției sale la secția de poliție la 25 iunie 2008. Prin hotărârea din 3 februarie 2009 Curtea de district Kirovskiy din Omsk a respins cererile reclamantului. La 25 martie 2009, Curtea Regională Omsk a susținut hotărârea privind recursul. Instanțele au considerat că depunerea scrisă a reclamantului și recunoașterea datoriei au reprezentat acte voluntare care vizează remedierea prejudiciilor cauzate de reclamant față de angajatorul său. Considerând refuzul urmăririi penale împotriva poliției, instanțele au concluzionat că reclamantul nu și-a susținut acuzația de coafură. COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 5 și 6 din Convenție cu privire la detenția sa ilegală la 25 iunie 2008 și la rezultatul procedurii civile privind datoria sa. În observațiile lor, Guvernul a afirmat, în special, că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne eficace disponibile în ceea ce privește detenția presupusă ilegală. Curtea remarcă că cererea reclamantului de a deschide o anchetă penală (și presupunând că este un remediu intern eficace) se referă numai la admiterea presupusă forțată a răspunderii pentru fondurile dispărute și la recunoașterea datoriei față de angajatorul său. Această cerere și, în consecință, la răspunsul autorităților la aceasta, nu se referă la legalitatea presupusei detenții ale reclamantului la 25 de ani. Iunie 2008. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamantul nu a susținut problema detenției sale presupuse ilegale în fața autorităților naționale competente. Curtea concluzionează că plângerea reclamantului în temeiul articolului 5 1 din convenție este, prin urmare, inadmisibilă pentru faptul că reclamantul nu a scăpat de căile de recurs interne, în conformitate cu art. 35 1 din convenție. Având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că și restul plângerilor reclamantei sunt inadmisibile și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 §§ 1, 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declara în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 1 februarie 2018. Fatoș Aracı Branko Lubarda Președintele adjunct al grefierului

THIRD SECTION

DECISION

Application no. 27405/09

Maksim Sergeyevich KIYAN

against Russia

The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 9

January 2018 as a Committee composed of:

Branko Lubarda,

President,

Pere Pastor Vilanova,

Georgios A. Serghides,

judges,

and Fatoș Aracı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 16 April 2009,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant, Mr Maksim Sergeyevich Kiyan, is a Russian national, who was born in 1982 and lives in Omsk, the Omsk Region. His application was lodged on 16

April 2009. He was represented before the Court by Ms

M.G. Deryabina, a lawyer practising in Omsk.

The Russian Government (“the Government”) were represented initially by Mr G. Matyushkin, the Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights, and then by his successor in that office, Mr M. Galperin.

The facts of the case, as submitted by the applicant, may be summarised as follows.

The applicant was in charge of a private warehouse. In June 2008 it turned out that a large sum of money was missing. At 11 a.m. or noon on 25

June 2008 the police arrived at the warehouse and took the applicant to a police station. After some nine hours of questioning, the applicant made a written deposition acknowledging that he was liable for a part of the missing money and was ready to repay it to his employer. He also made a written acknowledgment of debt to his employer. The applicant left the police station in the evening.

On 27 June 2008 he complained about his allegedly forced admission of liability for the missing money and acknowledgement of debt to the employer. After a preliminary inquiry the investigator refused to institute criminal proceedings on 12 July 2008. On 12 September 2008 the Leninskiy District Court of Omsk upheld the refusal of 12 July 2008 on judicial review. On 16 October 2008 the Omsk Regional Court upheld the first-instance judgment.

The applicant also brought civil proceedings seeking annulment of his acknowledgment of debt. He claimed that he had admitted the debt under duress during his detention in the police station on 25 June 2008. By a judgment of 3 February 2009 the Kirovskiy District Court of Omsk dismissed the applicant’s claims. On 25 March 2009 the Omsk Regional Court upheld the judgment on appeal. The courts considered that the applicant’s written deposition and the acknowledgment of debt had represented voluntary acts aimed at remedying the damage caused by the applicant to his employer. Relying on the refusal of criminal prosecution against the police, the courts concluded that the applicant had not substantiated his allegation of duress.

COMPLAINTS

The applicant complained under Articles 5 and 6 of the Convention about his unlawful detention on 25 June 2008 and the outcome of the civil proceedings regarding his debt.

THE LAW

In their observations the Government asserted, in particular, that the applicant had failed to exhaust effective domestic remedies available to him in respect of his allegedly unlawful detention.

The Court observes that the applicant’s request to open a criminal investigation (even assuming it was an effective domestic remedy) concerned only his allegedly forced admission of liability for the missing funds and acknowledgement of debt to his employer. That request, and, consequently, the authorities’ reply to it, did not concern the lawfulness of the applicant’s alleged detention on 25

June 2008. In such circumstances the Court considers that the applicant did not raise the issue of his allegedly unlawful detention before the competent national authorities. The Court concludes that the applicant’s complaint under Article 5

§

1 of the Convention is, therefore, inadmissible for the applicant’s failure to exhaust domestic remedies as required by Article 35

§

1 of the Convention.

Having regard to all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that the remainder of the applicant’s complaints are also inadmissible and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 1, 3 (a) and 4 of the Convention.

For these reasons, the Court, unanimously,

Declares

the application inadmissible.

Done in English and notified in writing on 1 February 2018.

Fatoș Aracı

Branko Lubarda

Deputy Registrar

President