CtEDO 09.01.2018 Auto

CASE OF GHINCEA v. ROMANIA

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
09.01.2018
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation of Article 6 - Right to a fair trial (Article 6 - Criminal proceedings;Article 6-1 - Fair hearing) read in the light of Article 6 - (Art. 6) Right to a fair trial (Article 6-3-d - Examination of witnesses)
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
CASE OF GHINCEA v. ROMANIA (CtEDO, 2018)
HUDOC · oficial

CAUZA DE CAUZĂ DE SECȚIUNE A GHINCEA v. ROMANIA (Declarația nr. 36676/06) JUDGMENT STRASBOURG 9 ianuarie 2018 FINAL 09/04/2018 Această hotărâre a devenit finală în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție. Acesta poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Ghincea v. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), ședința ca Camera compusă din: Ganna Yudkivska, Președinte, Vincent A. De Gaetano, Faris Vehabović, Iulia Motoc, Carlo Ranzoni, Marko Bošnjak, Péter Paczolay, judecători și Marialena Tsirli, grefierul secțiunii, având deliberat în privat la 5 decembrie 2017, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDIU Cazul a apărut într-o cerere (nr. 36676/06) împotriva României depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național român, dl Marius Cristian Ghincea („reclamantul”), la 4 septembrie 2006. Reclamantul a fost reprezentat de dl R.G. Dincă, avocat practicant la București. Guvernul român (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna I. Cambrea, din Ministerul Afacerilor Externe. Reclamantul a susținut că procedura penală împotriva lui nu a fost corectă, în special în ceea ce privește instanța de ultima instanță, care l-a condamnat – prima instanță care a făcut-o vreodată – fără să-l audă sau oricare dintre martorii auziți de instanță de district. La 16 decembrie 2010, cererea a fost comunicată guvernului. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1975 și trăiește în Voluntari. În 2002 a fost secretarul legal al Primului Oraș Voluntari responsabil pentru înregistrarea cererilor de restituire a terenurilor pe baza Legii nr. 18/1991. La o dată neespecificată în 2003 procurorul atașat Curții de District Buftea a inițiat o anchetă penală în ceea ce privește reclamantul și alte două persoane, M.C.I. și N.G. Partea vătămată, M.M.--, care a depus plângerea penală, a menținut că în decembrie 2002, N.G. – care a fost angajat la Primăria Voluntari – a anunțat, la cererea reclamantului, înregistrarea șase cereri de titlu prezentate de M.C.I. La 19 februarie și, respectiv, 23 iulie 2004, procurorul a interogat N.G. În ambele ocazii, ea a declarat că a anunțat înregistrarea cererilor depuse de M.C.I. la cererea expresă a reclamantului. Reclamantul a formulat declarații la 27 februarie și 11 august 2004. El a recunoscut că el cunoștea M.C.I. („în calitate de cunoscut, dar nu de prieten”), dar a refuzat că a cerut N.G. să falsezeze data înregistrării cererilor. 10. Un raport de experți ordonat de procuror a confirmat faptul că N.G. a anunțat înregistrarea șase cereri. 11. Procurorul a acuzat N.G. de a comite falsificarea intelectuală și a acuzat reclamantul de a acționa ca complice al N.G.. El a decis să nu instituie o anchetă penală împotriva M.C.I. 12. Partea vătămată a declarat înaintea instanței de primă instanță că singurul fapt că ea știa este că M.C.I. a cerut câțiva funcționari de la Primăria Voluntariatului să anunțe înregistrarea cererilor. La o audiere din 11 martie 2005, Curtea de District Buftea a interogat reclamantul și N.G. în ceea ce privește acuzațiile aduse împotriva lor. A schimbat declarațiile făcute inițial înaintea procurorului și a declarat că reclamantul a chemat-o doar și i-a cerut să-l ajute pe M.C.I. să înregistreze cererile de titlu. De asemenea, ea a declarat că a anunțat înregistrarea la cererea M.C.I.. Nu a schimbat declarațiile și a continuat să nege implicarea în comiterea falsității intelectuale. El a declarat că el a chemat doar N.G. și a cerut-o să ajute M.C.I. cu înregistrarea cererilor, deoarece aceasta a sosit după închiderea timpului. Alți doi martori au făcut declarații în aceeași audiere. Cu toate acestea, declarațiile lor nu furnizează nici o clarificare suplimentară cu privire la rolul reclamantului în comiterea oricărei infracțiuni. 14. Curtea de district a schimbat clasificarea juridică a infracțiunii cu care reclamantul a fost acuzat de a incita falsificarea intelectuală. 15. Prin hotărârea din 9 mai 2005, Curtea de district Buftea a condamnat N.G. de falsificare intelectuală, a impus o condamnare suspendată de șase luni de închisoare și a pus-o în condiție. Curtea a remarcat că N.G. a dat declarații contradictorii procurorului și instanței în ceea ce privește rolul reclamantului în comisia infracțiunii. Acesta a susținut că declarația dată procurorului, dar nu menținută în fața instanței – conform căreia reclamantul a solicitat-o să-și anunțe înregistrarea cererilor – nu a fost confirmată de celelalte elemente de probă adăugat înaintea acesteia. Prin urmare, reclamantul a fost achitat din cauza faptului că nu a comis infracțiunea cu care a fost acuzat. 16. Un recurs împotriva acestei decizii a fost depus de procurorul, dar a fost respins ca nefondat de Curtea Județeanului București la 16 Decembrie 2005. Reclamantul, co-apărătorul N.G. și martorii nu au fost auziți direct de Curtea Județeană. Acesta a susținut decizia instanței de primă instanță, subliniind faptul că nu există dovezi că reclamantul a cerut N.G. să anunțe înregistrarea cererilor. 17. Procurorul a depus un recurs asupra punctelor de drept, indicând erori de fapt fundamentale în hotărârile celor două instanțe de jos cu privire la achitarea reclamantului și susținând că instanța a efectuat o evaluare superficială a probelor din dosar. 18. Nu au fost aduse noi elemente de probă în fața Curții de Apel de la București. 19. La 24 februarie 2006, Curtea de Apel din București a auzit de la procurorul și avocatul pentru apărare și a permis reclamantului să se adreseze la sfârșitul audierii (ultimul cuvânt al inculpatului 20. Prin decizia finală din 3 martie 2006, Curtea de Apel din București a permis recursul asupra punctelor de drept depuse de procurorul, anulând cele două decizii anterioare. A condamnat reclamantul de instigare a falsificației intelectuale și a impus o condamnare suspendată de șase luni de închisoare, punându-l în curs de probă. 21. Curtea de apel s-a bazat pe raționamentul său pe dovezile existente în dosar. A susținut că ambele instanțe inferiore au făcut o evaluare greșită a probelor. Cu toate acestea, nu a pus la îndoială reclamantul, co-defendantul N.G., sau martorii, citind doar unele dintre declarațiile pe care le-au făcut în fața procurorului și a instanței de primă instanță. Acesta s-a referit, în special, la declarațiile prezentate de N.G. la procurorul la 19 februarie și 23 iulie 2004 și la instanța de district la 11 martie 2005, precum și la declarațiile formulate de solicitant la 27 februarie și 11 august 2004. Având reevaluat faptele fără a se repeta nici o probă, a ajuns la concluzia că reclamantul a solicitat N.G. să comite falsificarea intelectuală. Hotărârea scrisă finală care conține raționarea instanței a fost disponibilă la 20 martie 2006. Reclamantul a afirmat că a fost servit cu o copie a deciziei mai târziu, dar el nu a fost în măsură să menționeze nici o dată. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ RELEVANTĂ ȘI PRATICĂ 23. Dispozițiile relevante ale Codului de Procedură Penală din România („CPC”) privind apelurile privind punctele de drept și evaluarea probelor de către instanțe se găsesc în cazul Dănilă v. România (nr. 53897/00, § 26, 8 martie 2007). Legea nr. 356/2006, publicată în Jurnalul Oficial nr. 677 din 7 August 2006, a modificat CCP. A intrat în vigoare la 6 septembrie 2006. Potrivit articolului 385 § 1 din CCP, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 356/2006, atunci când a judecat un recurs pe puncte de drept, instanța trebuie să afle dovezi de la solicitant dacă a fost achitată de instanța de primă instanță și de instanța de recurs. CCP modificată, în cazul în care o instanță închide o hotărâre dată de o instanță inferioară, aceasta trebuie să decidă că dovezile sunt adăugate și să stabilească o dată la care va lua declarații de la acuzat dacă acesta din urmă nu a fost auzit sau dacă el sau ea a fost achitat de către instanțele inferioare. art. 465 din noua CCP prevede posibila revizuire a unui proces intern în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale ale reclamantului, stabilite de Convenția și de protocolele sale, în cazul în care consecințele grave ale încălcării continuă să existe și nu pot fi remediate decât prin redeschidere. În cazuri similare, instanțele interne au anulat condamnarea reclamanților și și-au remis cauzele pentru rejudecare în urma hotărârilor pronunțate de Curte (a se vedea, de exemplu, Dănilă , citată mai sus; Mircea c. România , nr. 41250/02, 29 martie 2007, și Mihai Moldoveanu c. România , nr. 4238/03, 19 iunie 2012). Reclamantul s-a plâns că, după ce a fost achitată de două ori, Curtea de Apel din București l-a condamnat că l-a incitat pe N.G. să comite falsificarea intelectuală și a impus o condamnare la închisoare pe baza dovezilor din dosar – care constă în principal în declarațiile date de el și de condamnatul său – fără să-l audă sau oricare dintre martorii auziți de instanța de district. El s-a bazat pe art. § 1 din Convenție, care citește după cum urmează: „În decizia că orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere echitabilă ... de [a] ... tribunal ...”. Admisibilitate Prezenta decizie a părților 28. Guvernul a susținut că reclamantul nu a respectat termenul de șase luni, susținând în acest sens că termenul de șase luni a început să se desfășoare la 24 februarie 2006, când Curtea de Apel din București și-a ținut ultima ședință. Martie 2006 nu a avut nici o relevanță pentru reclamant, deoarece întârzierea a fost acordată de instanță pur pentru a permite avocatului reclamantului să prezinte observații scrise. În consecință, reclamantul a fost conștient de încălcarea dreptului său de a fi auzit de instanța de ultima instanță începând cu 24 februarie 2006, dar nu a depus cererea la Curte până la 7 septembrie 2006. 29. Reclamantul a susținut că data din 24 februarie 2006 a fost doar data programată pentru ultima audiere a Curții de Apel din București, în timp ce un dosar al deciziei a fost emis la 3 martie 2006 și o decizie scrisă care conține raționamentul instanței pentru condamnarea sa nu a fost disponibilă până la 20 martie 2006. Curtea remarcă că instanța internă de ultimă instanță a emis o decizie finală motivată la 20 martie 2006, din care reclamantul a luat cunoștință mai târziu la o dată neespecificată (a se vedea punctul 22 de mai sus). Prin urmare, Curtea respinge obiecția Guvernului. 31. În plus, faptul că această plângere nu este, în mod evident, bolnavă fondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu este inadmisibilă din alte motive, Curtea concluzionează că aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul a susținut că reclamantul a fost auzit de procuror și de instanța de primă instanță. În plus, el a afirmat înaintea lor toate dovezile pe care le-a considerat necesare și a fost asistat de un avocat al alegerii sale. Ei au admis că reclamantul a refuzat în mod consecvent că a comis orice infracțiune, dar a subliniat că a pierdut multe audieri. 33. Ei au susținut că nici reclamantul, nici avocatul său nu au cerut instanței de ultimă instanță să recunoască noi dovezi sau să audă reclamantul. 34. De asemenea, ei au susținut că prezentul caz este similar cu cazul Rusu c. România (dec. nr. 6246/04, 31 august 2010), în care Curtea a respins plângerea reclamantului în temeiul articolului 6 § 1 din Convenția ca fiind evident nefondată. 35. Reclamantul a contestat afirmația Guvernului că a ratat multe dintre audieri. În acest sens, el a susținut că instanța de ultimă instanță a avut doar o audiere, la 24 februarie 2006, în care ocazia părților și-au prezentat concluziile finale. 36. Reclamantul a susținut, de asemenea, că nu a avut interesul de a adăuga noi dovezi în fața instanței de ultima instanță, deoarece instanța de nivel inferior l-a achitat pe baza dovezilor disponibile. El a subliniat, de asemenea, amendamentele introduse prin Legea nr. 356/2006 CCP din România, care au intrat în vigoare la 6 septembrie 2006. după ce Curtea de Apel din București și-a pronunțat hotărârea finală în cazul său (a se vedea punctul 24 de mai sus). 37. El a concluzionat că singura dovadă incriminatoare împotriva lui a fost declarațiile formulate de N.G., co-apărarea sa în fața procurorului, care nu a fost menținută în fața instanțelor interne. Curtea reiterează că, în cazul în care o instanță de apel este solicitată să examineze un caz cu privire la faptele și legea și să facă o evaluare deplină a chestiunii de vinovăție sau nevinovăție a reclamantului, aceasta nu poate determina în mod corespunzător aceste chestiuni fără o evaluare directă a dovezii furnizate în persoană de acuzatul care susține că nu a comis un act presupus constituind o infracțiune penală (a se vedea Constantinescu v. România , nr. 28871/95 , § 55, CEHR 2000-VIII, și Cipleu v. România , nr. 36470/08 , § 31, 14 ianuarie 2014). 39. În plus, Curtea reiterează că garanțiile prevăzute la art. 6 litera (d) sunt aspecte specifice ale dreptului la o audiere echitabilă prevăzută la alineatul (1) din această dispoziție, care trebuie luate în considerare în orice evaluare a echității procedurilor. În plus, preocuparea principală a Curții în temeiul articolului 6 § 1 este de a evalua echitatea generală a procedurii penale. Deși art. 6 din Convenția garantează dreptul la o audiere echitabilă, aceasta nu stabilește nici o norme privind admisibilitatea probelor sau modul în care acestea ar trebui evaluate, care sunt, prin urmare, în principal aspecte de reglementare de către legislația națională și instanța internă. Singura preocupare a Curții este să examineze dacă acțiunea a fost condusă în mod echitabil (a se vedea Kashlev c. Estonia , nr. 22574/08, §§ 39-40, 26 aprilie 2016). 40. În plus, Curtea este de părere că cei care au responsabilitatea de a decide vinovăția sau nevinovăția unui acuzat ar trebui, în principiu, să poată pune la îndoială acuzatul și martorii în persoană și să-și evalueze încrederea. Evaluarea calității este o sarcină complexă care, de obicei, nu poate fi realizată printr-o simplă lectură a cuvintelor sale înregistrate (a se vedea Dan c. Moldova) 41. În mod similar, nu este suficient ca acuzatul să fie doar prezent la audiere și să fie dată posibilitatea de a adresa instanța de judecată în sfârșit. Într-o serie de cazuri române, Curtea a subliniat că o instanță de recurs are datoria de a auzi dovezi direct de la inculpat, în special dacă este prima instanță care l-a condamnat pentru o acuzație penală. a se vedea , de exemplu , Constantinescu , citat mai sus § 58; Dănilă v. România , nr. 53897/00 , § 42 , 8 martie 2007, și Coniac v. România . , nr. 4941/07, § 63, 6 octombrie 2015). Curtea consideră că nu este relevant ca un reclamant să nu ceară în mod specific o audiere orală sau să fie auzit la ședința din fața unei instanțe de apel în urma actului său. Este de înțeles că, într-o astfel de situație, reclamantul nu are nici un interes să solicite din nou să fie auzite dovezile (a se vedea Cipleu , citat mai sus , § 39). 42. În ceea ce privește cauza instantană, Curtea constată că Curtea de Apel din București, care a examinat recursul asupra punctelor de drept depuse de procuror, a determinat acuzația penală împotriva reclamantului care l-a condamnat pentru prima dată de a incita falsificarea intelectuală fără a auzi nici o nouă dovadă, numai pe baza declarațiilor formulate de solicitant, co-apărătorul său N.G. 43. Curtea consideră că, pentru a determina dacă a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, trebuie examinată rolul Curții de Apel din București și natura problemelor pe care le-a fost solicitat să le încerce. 44. Procedura din Curtea de Apel din București a fost o procedură deplină reglementată de aceleași reguli ca un proces privind fondul, iar instanța este obligată să examineze atât faptele cazului, cât și chestiunile de drept (a se vedea Moinescu c. România , nr. 16903/12, § 36, 15 septembrie 2015). Curtea de recurs ar putea decide fie să susțină achitarea reclamantului, fie să-l condamne după efectuarea unei evaluări amănunțite a chestiunii de vinovăție sau de nevinovăție, preluând probe proaspete, dacă este cazul. 45. Astfel, fără a se repeta oricare dintre aceste dovezi, Curtea de Apel a decis să se bazeze pe declarațiile făcute de N.G. în cursul anchetei penale, conform căreia reclamantul – în calitate de secretar legal al orașului Voluntari – i-a cerut prin telefon să anunte înregistrarea celor șase cereri de restituire a terenurilor prezentate de M.C.I. (a se vedea punctul 8 de mai sus) și să ignore celelalte declarații formulate de solicitant și N.G. înaintea instanței de primă instanță (a se vedea punctul 8) Curtea consideră că contradicția dintre declarațiile formulate de co-acuzat în diferite etape ale procedurii ar fi putut fi mai clarificată, cel puțin, N.G. și reclamantul au fost reexaminate de instanța de ultima instanță 46. Curtea este conștientă că există cazuri în care este imposibil să se audă cineva în persoană la proces, deoarece, de exemplu, el sau ea a murit, sau pentru a proteja dreptul unui martor de a nu se incrimina în sine sau în sine (a se vedea Craxi c. Italia (n. 1), nr. 348966/97, § 86, 5 decembrie 2002, și Dan citat mai sus, § 33). Cu toate acestea, acest lucru nu a fost cazul aici. 47. Prin urmare, ținând seama de ceea ce a fost în joc pentru reclamant, Curtea nu este convinsă că chestiunile care trebuiau determinate de Curtea de Apel în momentul condamnării și condamnării reclamantului și, în acest sens, anularea achitării sale de către instanța de primă instanță, ar putea fi examinate în mod corespunzător, ca o chestiune de proces echitabil, fără o evaluare directă a probei. 48. În ceea ce privește argumentul Guvernului potrivit căruia reclamanta nu a solicitat instanței de ultima instanță să recunoască noi dovezi sau să-l audă, Curtea constată că a stabilit deja că instanța de apel a fost obligată să ia măsuri pozitive în acest sens (a se vedea Găitănaru c. România, nr. 26082/05 § 34 26 iunie 2012, și Manolachi c. România , nr. 36605/04, § 50, 5 martie 2013). 49. În plus , Curtea consideră că cauza reclamantului ar trebui să fie distinsă de cazul Rusu , la care guvernul a făcut trimitere în argumentele lor scrise. În acest caz, reclamantul a participat la audieri la instanța de ultima instanță, în timp ce în Rusu caz în care reclamantul a fost absent de la toate audierile dinaintea instanței de ultima instanță, în ciuda faptului că a fost notificat în mod corespunzător despre acestea. 50. Curtea recunoaște modificările legislației interne care au adus procedurile penale mai apropiate de cerințele Convenției privind acest punct (a se vedea punctul 24 de mai sus). Cu toate acestea, aceste modificări au avut loc la 6 septembrie 2006 și rămân, prin urmare, fără relevanță pentru cazul instant (a se vedea punctul 24 de mai sus). 51. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea concluzionează că, în cazul instantaneu, Curtea de Apel din București nu a îndeplinit cerințele unui proces echitabil. 52. Având în vedere faptul că această cerință nu a fost îndeplinită, s-a constatat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIUNII 53. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă legea internă a Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Daune 54. Prejudicii materiale. El a susținut, de asemenea, că dorește să fie compensat pentru prejudicii materiale cauzate de condamnarea sa, dar nu a indicat nicio sumă în acest sens. 55. Guvernul a subliniat că reclamantul nu are dreptul la compensare sub formă de prejudicii materiale reclamate, deoarece nu a indicat nici suma exactă, nici nu a prezentat nici o documentare care să sprijine o astfel de cerere. prejudicii materiale reclamate de reclamant, Guvernul a declarat că este excesiv și a solicitat Curții, în cazul în care a constatat o încălcare, să considere o astfel de constatare a unei încălcări de sine ca fiind suficientă satisfacție. 56. Curtea remarcă că, în acest caz, o atribuire a unei juste satisfacții nu poate fi acordată decât pe baza faptului că reclamantul nu a avut beneficiul garanțiilor prevăzute la art. 6, deși Curtea nu poate specula în ceea ce privește rezultatul procesului ar fi fost altfel, consideră că reclamantul a suferit prejudicii morale. 57. Prin urmare, hotărârea pe bază echitabilă, în conformitate cu art. 41, acordă reclamantului 2.000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale. 58. În plus, Curtea reiterează că atunci când o persoană, ca în cazul instantaneu, a fost condamnată în cadrul procedurilor interne care nu au respectat cerințele unui proces echitabil, un nou proces sau redeschiderea procedurii interne la cererea părții interesate, reprezintă o modalitate adecvată de remediere a unei astfel de încălcări (a se vedea Mischie c. România, nr. 50224/07, § 50, 16 septembrie 2014). Costurile și cheltuielile 59. Reclamantul nu a solicitat nici o sumă pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne și a Curții. Dobânzile implicite 60. Curtea consideră adecvată că rata dobânzii implicite ar trebui să se bazeze pe rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. Declară că cererea este admisibilă; declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenția 2,000 EUR (doi mii de euro), plus orice impozit care ar putea fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale, care va fi convertită în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare; (b) cea de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se achită pe valoarea de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de decontare plus trei puncte procentuale. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 9 ianuarie 2018, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Marialena Tsirli Ganna Yudkivska Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă