Homan și alții împotriva Belgiei

Solidaritatea în plata impozitului ales de autori sau complici la infracțiunile fiscale prevăzute la art. 73e alineatul (1) , din [Codul TVA], sa … Prin urmare, solidaritatea în plata impozitului ales nu este de natură punitivă, ci numai reparativă. Valoarea impozitului ales de către cei care au făcut acest lucru este stabilită în mod solidar în conformitate cu caracteristicile fiecărui impozit. Astfel, în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată pentru care impozitul este datorat de îndată ce sunt îndeplinite condițiile legale, condamnarea de către instanța penală va implica stabilirea cuantumului taxei eludate. În acest sens, inculpații pot să se opună apărării lor în fața instanței penale. La 14 decembrie 2006, instanța corecțională a reclamanților i-a condamnat pe reclamanți. Prin hotărârea din 5 iunie 2008, instanța de judecată a recursului la recurs a reformulat hotărârea și a declarat pe reclamanți și pe unul dintre co-inculpații lor vinovați de faptele reprobabile. Luând în considerare depășirea termenului rezonabil, instanța de apel i-a condamnat pe solicitanți la o amendă fiscală de 5 000 EUR. În plus, în conformitate cu articolele 458 din Codul impozitului pe venit (denumit în continuare "ClI") și 73′ din Codul TVA, cei trei condamnați ai căror solicitanți au fost obligați în solidar să plătească cuantumul impozitului pe profit. În speță, cuantumul impozitului ales este de aproximativ 235 000 EUR.

Reclamanții s-au ocupat de casare, invocând încălcarea articolelor 458 CIR și 73e Codul TVA, precum și a articolelor 10 și 11 din Constituție coroborate cu art. 6 din Convenție. Printr-o altă hotărâre din 20 ianuarie 2009, Curtea de Casație a respins motivul întemeiat pe încălcarea articolului 6 din Convenție în conformitate cu aceeași formulare ca și pentru reclamanți în cauzele nr. 52961/09 și 52975/09 (punctul 7 de mai sus). În ceea ce privește încălcarea articolului 458 CIR, Curtea de Casație a adăugat Cu toate acestea, în ceea ce privește contribuțiile directe, cuantumul impozitului datorat va fi stabilit numai după ce condamnarea penală a dobândit forță de lucru judecat. Problema dacă cei pe care judecătorul penal îi condamnă pe șeful unei infracțiuni în materie de contribuții directe, fără a fi ei înșiși contribuabili, pot interveni în procedura de stabilire a impozitului, nu împiedică astfel principiul chiar al condamnării lor solidare împotriva căreia își pot opune apărarea în fața instanței penale. Dreptul și practica internă relevante Legislația internă

În părțile relevante ale acesteia, art. 458 CIR dispune de persoanele care vor fi condamnate ca autori sau complici la plata impozitului pe profit, astfel cum se menționează la articolele 449-452, vor fi ținute în mod solidar la plata impozitului pe profit. [...]

În părțile sale relevante, art. 73e Codul TVA dispune de art. 73e Persoanele care au fost condamnate ca autori sau complici ai … Codul TVA trebuie să fie considerate consecințe civile ale condamnării penale (Cas., 20 iunie 1995, Nu., 1995, I, n 312).De asemenea, Comisia consideră că solidaritatea astfel prevăzută este valabilă din oficiu și nu trebuie să fie pronunțată de judecător în măsura în care aceasta echivalează cu obligația solidară de restituire care se aplică tuturor persoanelor condamnate pentru aceeași infracțiune menționată în art. 50 din Codul penal (Cas., 15 octombrie 2002, P.01.1365.N; și Cass., 21 octombrie 2008, P.08.0535.N. Astfel, solidaritatea există chiar dacă judecătorul represiv nu constată în mod expres că condamnatul era obligat în solidar la plata impozitului pe profit (Cas., 11 octombrie 1996, Nu., 1996, I, nr 375). Prin Hotărârea din 16 iulie 2009 (hotărârea nr 117/2009, confirmată printr-o hotărâre nr. 85/2014 din 22 mai 2014), Curtea Constituțională, sesizată cu două întrebări preliminare, a considerat că dispozițiile în litigiu nu încălcau articolele 10 și 11 din Constituție, coroborate cu art. 6 din convenție. Curtea Constituțională a subliniat, în special, că, atunci când persoana ținută în solidar plătește impozitul ales, aceasta poate, în conformitate cu normele dreptului comun, să se adreseze coautorilor sau complicilor pentru a-și recupera partea din impozitul datorat. Judecătorul se poate pronunța în instanță cu privire la eventualele contestații care ar apărea între coautorul sau complicele care a plătit impozitul pe profit și coautorii sau complicii săi împotriva cărora se întoarce. GRIEF

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng că sunt obligați în mod solidar să plătească integral suma totală a impozitului ales fără ca un judecător să poată individualiza această măsură pe care o consideră drept o pedeapsă pe care o cad sub partea penală a dispoziției invocate

Reclamanții dezvoltă, de asemenea, alte obiecțiuni sub aspect juridic al articolului 6 din Convenție (punctele 29 și următoarele) din prezenta convenție. În ceea ce privește obligația în solidar de a plăti impozitul ales

Invocând art. 6 din Convenție, reclamanții se plâng că sunt obligați în mod solidar să plătească impozitele plătite în temeiul art. 458 CIR și 73' Cod TVA. fie personalizată și aplicată individual fiecărui condamnat și, prin urmare, că un judecător cu competență deplină ar fi trebuit să poată decide cu privire la sumele pe care fiecare coinculpat le deținea.

În părțile sale relevante, dispoziția invocată se citește după cum urmează: (1) Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei.

Curtea consideră că se ridică mai întâi problema aplicabilității articolului 6 din Convenție măsurii de care se plâng reclamanții.

Reclamanții susțin că o obligație solidară de a plăti impozitul pe profit constituie o În ceea ce privește caracterul său preventiv și represiv, precum și gravitatea sancțiunii, având în vedere importanța sumelor solicitate, acestea adaugă că, în cazul în care dreptul intern descrie această măsură ca fiind o consecință civilă, ele subliniază că dispozițiile în litigiu se află în secțiunea intitulată "Prezente cu vehemență corecționale" În capitolul referitor la sancțiunile din Codul TVA și din secțiunea de sancțiuni penale din CIR.

Curtea constată că acțiunile se referă la două proceduri la locul în care reclamanții au fost condamnați pentru diverse încălcări ale Codului TVA și ale CIR la o amendă fiscală. Natura penală a urmăririlor penale împotriva reclamanților nu are nici o îndoială.

Cu toate acestea, Curtea consideră că acest lucru nu este determinant în speță. Întradevăr, aceasta arată că imputabilitatea reclamanților se referă exclusiv la o măsură secundară condamnării, și anume obligația în solidar de a plăti impozitul ales, prevăzută la articolele 458 CIR și 73e Cod TVA ( mutatis mutandis Gantzer c. Franța (dec.), nr 43604/98, 5 octombrie 1999, și Maury c. Franța (dec.), 36858/97, 7 noiembrie 2000).

Or, din moment ce litigiul se referă exclusiv la stabilirea impozitului pus pe profit al reclamanților, măsura în cauză intră sub incidența aplicării componentei civile din art. 6 din Convenție ( Ferrazzini c. Italia [GC], nr. 44579/98, § 29, CEDH 2001-VII și Jussila c. Finlanda [GC], nr. 73053/01, § 29, CEDH 2006 XIV

În ceea ce privește aplicabilitatea componentei penale a articolului 6, Curtea consideră că măsura auxiliară în cauză, limitată la plata impozitului pe profit, nu a avut un caracter represiv sau punitiv, ci doar a vizat repararea prejudiciului suferit de stat ( mutatis mutandis Poniatowski c. Franța (dec.), n 2994/08, 6 octombrie 2009 și Société Oxygen Plus C. Franța (dec.), 76959/11, § 50, 17 mai 2016). Or, Curtea a statuat deja că sumele limitate la suma rechemării impozitului nu aveau caracter penal și că, în pofida calificării lor în drept intern sau a importanței sumelor în joc (Societatea Oxygen Plus, decizia menționată anterior, § 46 și referințele citate). Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că obligația în solidar de a plăti impozitul pe profit nu constituie, în speță, o "pedeapsă" și că, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție, art. 6 din convenție nu poate fi aplicat.

Cu privire la alte obiecțiuni care invocă o încălcare a articolului 6 din convenție, reclamanții în cauzele n 52961/09 și 52975/09 susțin că au fost condamnați pentru fapte în legătură cu care nu s-au putut apăra [art. 6 alineatul (3) litera (a) din Convenție], că o datorie suplimentară pe care o solicitaseră nu a fost executată și că a existat o redresare insuficientă a duratei excesive a procedurii. 30. 53054/09 și 53235/09 se plâng că au fost condamnați pe baza unor declarații făcute de unul dintre co-inculpați fără ca acesta să fie asistat de un avocat și se plâng și de durata procedurii.

Curtea arată că nu a fost invocat niciun astfel de motiv în fața instanțelor interne. Prin urmare, Curtea concluzionează că instanțele nu vor epuiza căile de atac interne în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție și că obiecțiile trebuie respinse în conformitate cu art. 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile Declare cererile inadmisibile. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 15 februarie 2018. Hasan Bak (SUA) Leo DE BROECK 53054/09 17/07/2009 Luc SPIESSEN 07/02/1962 Bonheiden (Belgia) Leo DE BROECK 53235/09 17/07/2009 Marinus HOMAN 21/05/1945 Nieuwerkerk aan den Ijssel (Țările de Jos) Leo DE BROECK

La liste des requérants figure en annexe. Ils ont été représentés devant la Cour par M e L. De Broeck, avocat à Bruxelles. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient les dirigeants de la société anonyme A. Ils furent poursuivis avec plusieurs autres co-accusés pour diverses infractions fiscales, notamment pour avoir établi de fausses factures dans le but d’éluder les impôts sur les sociétés et sur la taxe sur la valeur ajoutée (ci ‑ après, « TVA »). Il leur fut en particulier reproché d’avoir organisé un « carrousel TVA ». S’en suivirent deux procédures distinctes devant les juridictions pénales belges. Un des requérants était partie dans les deux procédures. 1. Les requêtes n os 52961/09 et 52975/09

Le 15 juin 2006, le tribunal correctionnel d’Anvers déclara les requérants et quatre co-accusés coupables des faits qui leur étaient reprochés. Constatant le dépassement du délai raisonnable, le tribunal prononça une simple déclaration de culpabilité.

Par un arrêt du 5 juin 2008, la cour d’appel d’Anvers confirma la condamnation des requérants pour certains des faits reprochés seulement. Elle estima toutefois que, compte tenu de la gravité des faits, une simple déclaration de culpabilité n’était pas suffisante et elle les condamna à une amende fiscale de 2 500 euros (EUR) ou une peine d’emprisonnement subsidiaire de trois mois chacun. En outre, la cour d’appel rappela que, en conséquence de la condamnation des requérants et des co-accusés, ceux ‑ ci étaient solidairement tenus de payer l’impôt éludé en application de l’article 73 sexies du Code de la taxe sur la valeur ajoutée (ci-après, « Code TVA »). En l’espèce, le montant de l’impôt éludé s’élevait à environ 1 853 000 EUR. 6 . Les requérants se pourvurent en cassation. Dans un second moyen, ils alléguaient la violation de l’article 73 sexies Code TVA, ainsi que des articles 10 et 11 de la Constitution (principes d’égalité et de non ‑ discrimination) lus en combinaison avec l’article 6 de la Convention. Ils firent valoir que l’obligation solidaire de payer l’impôt éludé constituait une sanction pénale allant à l’encontre du principe général de droit visant la personnalisation de la peine, puisque le juge du fond n’avait aucune compétence d’appréciation pour déterminer le montant auquel chacun des co-accusés devait être tenu. Ils alléguèrent que si la cour d’appel avait eu plénitude de juridiction pour appliquer l’article 73 sexies Code TVA, elle ne les aurait pas condamnés à être tenus de la totalité du montant de l’impôt éludé étant donné qu’ils n’avaient tiré aucun profit de la fraude fiscale qui leur avait été imputée. 7 . Par un arrêt du 20 janvier 2009, la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Le moyen tiré de la violation de l’article 6 de la Convention fut rejeté en ces termes : « 5. La solidarité dans le paiement de l’impôt éludé des auteurs ou complices des infractions fiscales prévues à l’article 73 sexies , alinéa 1 er , du [Code TVA], s’inscrit dans l’économie de la loi d’assortir de plein droit la condamnation pénale d’une mesure de réparation.

Cette solidarité dans le paiement de l’impôt éludé est comparable à celle prévue à l’article 50 du Code pénal qui prévoit que sont tenus solidairement des restitutions et des dommages-intérêts toutes les personnes condamnées pour une même infraction. La solidarité dans le paiement de l’impôt éludé n’est donc pas de nature punitive, mais seulement réparative.

Le montant de l’impôt éludé dont les coupables doivent s’acquitter solidairement est fixé conformément aux caractéristiques de chaque impôt. Ainsi, en matière de taxe sur la valeur ajoutée pour laquelle l’impôt est dû dès que les conditions légalement fixées sont remplies, la condamnation par le juge pénal impliquera la fixation du montant de la taxe éludée. Les prévenus peuvent à cet égard y opposer leur défense devant le juge pénal. Le moyen manque en droit. » 2. Les requêtes n os 53054/09 et 53235/09

Le 14 décembre 2006, le tribunal correctionnel d’Anvers acquitta les requérants.

Par un arrêt du 5 juin 2008, la cour d’appel d’Anvers réforma le jugement et déclara les requérants ainsi qu’un de leurs co-accusés coupables des faits reprochés. Prenant en compte le dépassement du délai raisonnable, la cour d’appel condamna les requérants à une amende fiscale de 5 000 EUR. En outre, en application des articles 458 du Code des impôts sur les revenus (ci-après, « CIR ») et 73 sexies du Code TVA, les trois condamnés dont les requérants furent solidairement tenus de payer le montant de l’impôt éludé. En l’espèce, le montant de l’impôt éludé s’élevait à environ 235 000 EUR.

Les requérants se pourvurent en cassation, invoquant la violation des articles 458 CIR et 73 sexies Code TVA, ainsi que des articles 10 et 11 de la Constitution lus en combinaison avec l’article 6 de la Convention. Leur moyen était formulé dans les mêmes termes que pour les requêtes n os 52961/09 et 52975/09 (paragraphe 6, ci-dessus).

Par un autre arrêt du 20 janvier 2009, la Cour de cassation rejeta le moyen tiré de la violation de l’article 6 de la Convention suivant la même formulation que pour les requérants dans les affaires n os 52961/09 et 52975/09 (paragraphe 7, ci ‑ dessus). S’agissant de la violation de l’article 458 CIR, la Cour de cassation ajouta : « En matière de contributions directes, par contre, le montant de l’impôt dû sera seulement fixé après que la condamnation pénale aura acquis force de chose jugée. La question de savoir si ceux que le juge pénal condamne du chef d’une infraction en matière de contributions directes sans être eux-mêmes les contribuables, pourront intervenir dans la procédure de l’établissement de l’impôt, ne fait ainsi pas obstacle au principe même de leur condamnation solidaire contre laquelle ils peuvent opposer leur défense devant le juge pénal. » B. Le droit et la pratique internes pertinents 1. La législation interne

En ses parties pertinentes, l’article 458 CIR dispose : « Les personnes, qui auront été condamnées comme auteurs ou complices d’infractions visées aux articles 449 à 452, seront tenues solidairement au paiement de l’impôt éludé. [...] »

En ses parties pertinentes, l’article 73 sexies Code TVA dispose : « Les personnes qui auront été condamnées comme auteurs ou complices d’infractions visées aux articles 73 et 73 bis seront solidairement tenues au paiement de l’impôt éludé. [...] » 2. La qualification des mesures litigieuses par les juridictions internes 14 . La Cour de cassation estime de jurisprudence constante que les mesures prévues par les articles 458 CIR et 73 sexies Code TVA doivent être considérées comme des conséquences civiles d’une condamnation pénale (Cass., 20 juin 1995, Pas. , 1995, I, n o 312). Elle considère également que la solidarité ainsi prévue vaut d’office et ne doit pas être prononcée par le juge dans la mesure où elle équivaut à l’obligation solidaire de restitution qui vaut à l’égard de tous les individus condamnés pour une même infraction visés à l’article 50 du Code pénal (Cass., 15 octobre 2002, P.01.1365.N, et Cass., 21 octobre 2008, P.08.0535.N). Ainsi, la solidarité existe même si le juge répressif ne constate pas expressément que le condamné était solidairement tenu au paiement de l’impôt éludé (Cass., 11 octobre 1996, Pas. , 1996, I, n o 375).

Par un arrêt du 16 juillet 2009 (arrêt n o 117/2009, confirmé par un arrêt n o 85/2014 du 22 mai 2014), la Cour constitutionnelle, saisie de deux questions préjudicielles, considéra que les dispositions litigieuses ne violaient pas les articles 10 et 11 de la Constitution combinés avec l’article 6 de la Convention. La Cour constitutionnelle souligna notamment que lorsque la personne solidairement tenue paie l’impôt éludé, elle peut, conformément aux règles du droit commun, s’adresser aux coauteurs ou aux complices afin de recouvrer leur part de l’impôt dû. Le juge peut se prononcer en pleine juridiction sur des contestations éventuelles qui apparaîtraient entre le coauteur ou le complice qui a payé l’impôt éludé et ses coauteurs ou complices contre lesquels il se retourne. GRIEFS

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent d’être solidairement tenus au paiement de la totalité du montant de l’impôt éludé sans qu’un juge n’ait pu individualiser cette mesure qu’ils considèrent être une « peine » tombant sous le volet pénal de la disposition invoquée.

Les requérants développent également d’autres griefs sous l’angle de l’article 6 de la Convention (paragraphes 29 et suivants, ci-dessous). EN DROIT A. Sur la jonction des requêtes

Compte tenu de la similitude des quatre requêtes quant aux questions de fait et de fond qu’elles posent, la Cour juge approprié de les joindre en application de l’article 42 § 1 de son règlement. B. Sur le grief relatif à l’obligation solidaire de payer l’impôt éludé

Invoquant l’article 6 de la Convention, les requérants se plaignent d’être solidairement tenus au paiement des impôts éludés en application des articles 458 CIR et 73 sexies Code TVA. Ils estiment que l’article 6 exige qu’une « peine » soit personnalisée et infligée de manière individuelle à chaque condamné et donc qu’un juge disposant d’une compétence de pleine juridiction aurait dû pouvoir décider des montants auxquels chacun des co ‑ accusés était tenu.

En ses parties pertinentes, la disposition invoquée se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. »

La Cour estime que se pose d’abord la question de l’applicabilité de l’article 6 de la Convention à la mesure dont se plaignent les requérants.

Les requérants font valoir que l’obligation solidaire de payer l’impôt éludé constitue une « peine » eu égard à son caractère préventif et répressif, ainsi qu’à la sévérité de la sanction au vu de l’importance des montants qui leur sont réclamés. Ils ajoutent que si le droit interne qualifie cette mesure de conséquence civile, ils soulignent que les dispositions litigieuses se trouvent dans la section intitulée « peines correctionnelles » du chapitre relatif aux sanctions du Code TVA et dans la section « sanctions pénales » du CIR.

La Cour constate que les requêtes ont trait à deux procédures à l’issue desquelles les requérants ont été condamnés pour diverses infractions au Code TVA et au CIR à une amende fiscale. La nature pénale des poursuites engagées contre les requérants ne fait ainsi pas de doute.

La Cour estime toutefois que ceci n’est pas déterminant en l’espèce. En effet, elle relève que le grief des requérants porte exclusivement sur une mesure accessoire à la condamnation, à savoir l’obligation solidaire de payer l’impôt éludé, prévue par les articles 458 CIR et 73 sexies Code TVA ( mutatis mutandis , Gantzer c. France (déc.), n o 43604/98, 5 octobre 1999, et Maury c. France (déc.), n o 36858/97, 7 novembre 2000).

Or, dès lors que le grief porte exclusivement sur l’établissement de l’imposition mise à charge des requérants, la mesure litigieuse échappe à l’application du volet civil de l’article 6 de la Convention ( Ferrazzini c. Italie [GC], n o 44759/98, § 29, CEDH 2001-VII, et Jussila c. Finlande [GC], n o 73053/01, § 29, CEDH 2006 ‑ XIV).

En ce qui concerne l’applicabilité du volet pénal de l’article 6, la Cour considère que la mesure accessoire litigieuse, se limitant au paiement de l’impôt éludé, n’avait pas de caractère répressif ou punitif mais visait simplement à réparer le préjudice subi par l’État ( mutatis mutandis , Poniatowski c. France (déc.), n o 29494/08, 6 octobre 2009, et Société Oxygène Plus c. France (déc.), n o 76959/11, § 50, 17 mai 2016). Or la Cour a déjà jugé que des sommes se limitant au montant du rappel d’impôt ne revêtaient pas un caractère pénal et ce, nonobstant leur qualification en droit interne ou l’importance des sommes en jeu ( Société Oxygène Plus , décision précitée, § 46, et références citées).

Eu égard à ce qui précède, la Cour conclut que l’obligation solidaire de payer l’impôt éludé ne constitue pas, en l’espèce, une « peine » et que l’article 6 de la Convention ne trouve pas à s’appliquer.

Partant, elle considère que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable pour incompatibilité ratione materiae , en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. C. Sur les autres griefs 29 . Invoquant une violation de l’article 6 de la Convention, les requérants dans les affaires n os 52961/09 et 52975/09 font valoir qu’ils ont été condamnés pour des faits au sujet desquels ils n’ont pas pu se défendre (article 6 § 3 a) de la Convention), qu’un devoir complémentaire qu’ils avaient demandé n’a pas été exécuté et qu’il y a eu un redressement insuffisant de la durée excessive de la procédure.

Sous l’angle de cette même disposition, les requérants dans les affaires n os 53054/09 et 53235/09 se plaignent quant à eux d’avoir été condamnés sur la base de déclarations faites par un des co-accusés sans que celui-ci ne soit assisté par un avocat. Ils se plaignent également de la durée de la procédure.

La Cour relève qu’aucun de ces griefs n’a été soulevé devant les juridictions internes. Dès lors, la Cour conclut que les requérants n’ont pas épuisé les voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention et que les griefs doivent être rejetés conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes irrecevables. Fait en français puis communiqué par écrit le 15 février 2018. Hasan Bakırcı Valeriu Grițco Greffier adjoint Président ANNEXE N o Requête N o Introduite le Requérant Date de naissance Lieu de résidence Représenté par 52961/09 15/07/2009 Marinus HOMAN 21/05/1945 Nieuwerkerk aan den Ijssel (Pays-Bas) Leo DE BROECK 52975/09 15/07/2009 Edwin HOMAN 02/06/1974 Lewisville (États-Unis) Leo DE BROECK 53054/09 17/07/2009 Luc SPIESSENS 07/02/1962 Bonheiden (Belgique) Leo DE BROECK 53235/09 17/07/2009 Marinus HOMAN 21/05/1945 Nieuwerkerk aan den Ijssel (Pays-Bas) Leo DE BROECK