- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 30 ianuarie 2018
- Stat pârât
- TUR
- Articole
- Articolul 10
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 10
Aksoy împotriva Turciei
Traducere în română Auto
SEGUNDA SECȚIUNE CAUZĂ DE AKSOY c. TURKIE (Depunerea nr. 37546/08) HOTĂRÂREA Strasburg 30 ianuarie 2018 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Aksoy c. Turcia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Paul Lemmens, Președinte, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Hasan Bakırcı, Secretarul adjunct al secțiunii, deliberat în particular la 9 ianuarie 2018, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a apărut într-o cerere (n. 37546/08) împotriva Republicii Turciei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un național turc, dl. Abdulkahar Aksoy („reclamantul”), la 7 iulie 2008. Reclamantul a fost reprezentat de dl Erol, avocat care practică la Istanbul.
Guvernul turc („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. La 8 iulie 2009, cererea a fost comunicată guvernului. FACTE CIRCUMSTANTELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1963 și, la momentul în care își depune cererea, el își îndeplinea condamnarea în închisoare în închisoarea de tip Bolu F. Pe 3 decembrie 2007, reclamantul a scris Ministerului Justiției, în care a lăudat liderul închis al PKK, Abdullah Öcalan, prin utilizarea onorificului „să spun“, adică estimat. În conformitate cu Regulamentele privind administrarea instituțiilor penitenciare și executarea condamnărilor, reclamantul a fost considerat vinovat de încălcarea ordinului de închisoare de tip Bolu F (denumit în continuare „Consiliu”).
La 12 decembrie 2007, reclamantul a fost condamnat la un condamnare de 11 zile de izolare pentru ordinul consiliului, având în vedere declarațiile sale din scrisoarea menționată mai sus. La 25 decembrie 2007, judecătorul de executare Bolu a respins obiecția reclamantului. La 15 ianuarie 2008, Curtea Bolu Assize a susținut hotărârea din 25 decembrie 2007. II.
Drept DOMESTIC RELEVANT 10. O descriere a dreptului intern relevant se poate găsi în Gülmez c. Turcia (nr. 16330/02, §§ 13-15, 20 mai 2008), Aydemir și alții Turcia (nr. 9097/05, 9491/05, 9498/05, 9500/05, 9505/05 și 9509/05, 9 noiembrie 2010), Yalçınkaya și alții c. Turcia (nr. 25764/09 și nr. 18 altele, nr. 12-13, 1 octombrie 2013), Çetin c. Turcia (nr. Güngör c. Turcia ((dec.), nr. 14486/09, §§ 12-16, 4 iulie 2017). PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLUL 10 AL CONVENȚIEIUNEI 11. Reclamantul s-a plâns că pedeapsa disciplinară pe care i-a impus-o pentru utilizarea onorificului „sărbători” (estimat) atunci când se referă la liderul prizonier al PKK în scrisoarea sa, a constituit o interferență nejustificată a dreptului său la libertate de expresie în temeiul articolului 10 din Convenție.
12. Guvernul a contestat acest argument. 13. Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție, subliniind în continuare că nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie să fie declarată admisibilă. 14. Reclamantul s-a plâns că sancțiunea disciplinară impusă acestuia, care se bazează pe Regulamentele privind administrarea instituțiilor penitenciare și executarea condamnărilor, și-a încălcat drepturile în temeiul Convenției. 15. Curtea a examinat deja o plângere similară în cazul Yalçınkaya și alții c. Turcia (n. 25764/09 și 18 altele, §§ 26-38, 1 Octombrie 2013) și a constatat o încălcare a articolului 10 din Convenție.
De asemenea, aceasta nu a examinat cazul în cauză și nu a găsit nicio circumstanță specifică care să o ceară să se depărteze de concluziile sale în hotărârea menționată anterior. 16. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenția. II. ÎNCĂLCAREA ALEGEDĂ A ARTICOLUL 3 A CONVENȚIEII 17. În baza articolului 3 din Convenție, reclamantul s-a plâns că izolația solitară care i-a fost impusă ca sancțiune disciplinară constituie un tratament inuman. 18. Guvernul a contestat acest argument. 19. Curtea reamintește că, în cazul Güngör v. Turcia ((dec.), nr. 14486/09, §§ 12 -16, 4 iulie 2017), care a susținut chestiuni similare cu cele din acest caz, a concluzionat că izolația solitară de 12 zile care a fost impusă reclamantului ca sancțiune disciplinară, nu a îndeplinit pragul minim de severitate necesar să se încadreze în domeniul de aplicare al articolului 3 din Convenție.
20. În prezenta cerere, sancțiunea de izolare a fost de unsprezece zile. După examinarea cazului, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale în cazul Güngör, citat mai sus. 21. În consecință, având în vedere tot materialul în posesia sa și, în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea constată că această parte a cererii nu dezvăluie nicio apariție a unei încălcări a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. Prin urmare, acesta ar trebui respins ca fiind evident nefondat, în conformitate cu art. 35 §§ §§ 3 a) și cu art. 4 din Convenție. III.
ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLUL 6 AL CONVENȚIEI 22. Reclamantul s-a plâns în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție că, în timp ce evaluează procedura disciplinară, instanța internă și-a pronunțat deciziile pe baza dosarului fără a avea audieri, susținând că a fost privat de dreptul său de a se apăra în persoană sau prin ajutorul unui avocat. 23. Reclamantul, pe baza aceleași fapte, a invocat și articolele 7 și 13 din Convenție. Curtea a examinat aceste plângeri numai în temeiul articolului 6 din Convenție. 24. Referindu-se la modificarea din dreptul intern, Guvernul a solicitat Curții să respingă această parte a cererii de neepuizare a recoursurilor interne. 25. Curtea constată că secțiunea 6 din Legea privind executarea judecătorilor a fost modificată de „Legea nr. 6008 din 25 iulie 2010” (a se vedea § 27), pentru a permite deținuților acuzați de infracțiuni disciplinare să se apere personal sau prin asistență juridică.
luni de la data promulgării acestei legi pentru a depune o nouă obiecție cu judecătorul de aplicare a legislației cu privire la propoziția lor anterioară. O asemenea obiecție ar fi examinată de judecătorul de executare în funcție de noua procedură. 26. Curtea a examinat deja acest remediu și a considerat eficace în ceea ce privește cererile privind sancțiunile disciplinare în închisoare. În special, Comisia a considerat că noul remediu este accesibil și a oferit perspective rezonabile de succes. În evaluarea eficacității noului remediu, Curtea a avut în vedere deciziile de probă prezentate de Guvern, care indică faptul că, în urma depunerii obiecțiilor, judecătorii de aplicare au reevaluat dovezile din caz și au anulat sancțiunile disciplinare în litigiu, eliminând respectivii deținuți de toate consecințele infracțiunii (a se vedea Aydemir și altele nos.
9097/05, 9491/05, 9498/05, 9505/05, 9505/05 și 9509/05, 9 noiembrie 2010; Aksoy c.Turcia (dec.), nr. 8498/05 și altele 158, 11 ianuarie 2011; Arslan c. Turcia (dec.), nr. 9486/05, 25 ianuarie 2011; Güler c. Turcia (dec.), nr. 14377/05, 25 ianuarie 2011; și Çetin c. Turcia (dec.), nr. 47768/09, 14 iunie 2016). 27. Având în vedere faptul că nu există circumstanțe excepționale capabile să scutească reclamantul de obligația de a epuiza căile de recurs interne, Curtea concluzionează că ar fi trebuit să se aplice de noul remediu oferit de Legea nr. 6008 din 25 iulie 2010. 28. Această parte a cererii trebuie, prin urmare, respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizarea căilor interne de recurs.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL DACURILOR DE CONVENȚIE 29. Reclamantul a solicitat 10.000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale. 30. Curtea acceptă faptul că reclamantul a suferit prejudiciu moral, care nu este suficient de compensate prin constatarea unei încălcări. Evaluarea sa pe o bază echitabilă și având în vedere circumstanțele cauzei, Curtea atribuie reclamantului 2500 EUR sub acest cap (a se vedea Yalçınkaya și alții , citat mai sus § 53). Costuri și cheltuieli 31. Reclamantul a solicitat, de asemenea, 2000 EUR în ceea ce privește taxele avocatului și 1000 EUR pentru alte costuri și cheltuieli suportate în fața Curții, cum ar fi patroanele, fotocopiele și traducerile.
În acest sens, el a prezentat o fișă de cost redactată de reprezentantul său, precum și două chitanțe privind taxa avocatului. 32. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost suportate de fapt și în mod necesar și sunt rezonabile în ceea ce privește cuantitatea. În cazul în cauză, având în vedere documentele în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil atribuirea reclamantului 750 EUR care acoperă costurile sub toate șefurile. Curtea consideră oportună faptul că rata dobânzii implicite ar trebui să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară plângerea în temeiul articolului 10 din convenție admisibilă și al restului cererii inadmisibilă; că a existat o încălcare a articolului 10 din Convenție; deține (a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 2,500 EUR (2,000 și cinci sute de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (ii) 750 EUR (sette sute și cincizeci de euro), plus orice impozit care poate fi taxabil reclamantului, în ceea ce privește costurile și cheltuielile; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe sumele de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 30 ianuarie 2018, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Președintele adjunct al grefierului
SECOND SECTION
CASE OF AKSOY v. TURKEY (Application no. 37546/08) JUDGMENT STRASBOURG 30 January 2018 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Aksoy v. Turkey, The European Court of Human Rights (Second Section), sitting as a Committee composed of: Paul Lemmens, President, Valeriu Grițco, Stéphanie Mourou-Vikström, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having deliberated in private on 9 January 2018, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 37546/08) against the Republic of Turkey lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Turkish national, Mr Abdulkahar Aksoy (“the applicant”), on 7 July 2008.
The applicant was represented by Mr F. Ö. Erol, a lawyer practising in Istanbul. The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
On 8 July 2009 the application was communicated to the Government. THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
4. The applicant was born in 1963 and at the time of lodging his application he was serving his prison sentence in the Bolu F-type prison.
On 3 December 2007 the applicant wrote a letter to the Ministry of Justice, in which he had praised the imprisoned leader of the PKK, Abdullah Öcalan by using the honorific “sayın”, meaning esteemed.
Pursuant to the Regulations on the administration of penitentiary institutions and the execution of sentences, the applicant was found guilty of breaching prison order by the Bolu F- type Prison Disciplinary Board (referred hereafter as “the Board”).
On 12 December 2007 the applicant was sentenced to 11 days’ solitary confinement on the orders of the Board, on account of his statements in the above mentioned letter.
On 25 December 2007 the Bolu Enforcement Judge rejected the applicant’s objection.
On 15 January 2008 the Bolu Assize Court upheld the judgment of 25 December 2007. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW
10. A description of the relevant domestic law may be found in Gülmez v. Turkey (no. 16330/02, §§ 13-15, 20 May 2008), Aydemir and others v. Turkey ((dec.), nos. 9097/05, 9491/05, 9498/05, 9500/05, 9505/05 and 9509/05, 9 November 2010), Yalçınkaya and Others v. Turkey (nos. 25764/09 and 18 others, §§ 12-13, 1 October 2013), Çetin v. Turkey ((dec.), no. 47768/09, §§ 7-15, 14 June 2016) and Güngör v. Turkey ((dec.), no. 14486/09, §§ 12-16, 4 July 2017). THE LAW I.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 10 OF THE CONVENTION
11. The applicant complained that the disciplinary punishment imposed on him for using the honorific “sayın” (esteemed) when referring to the imprisoned leader of the PKK in his letter, had constituted an unjustified interference with his right to freedom of expression under Article 10 of the Convention.
The Government contested that argument.
The Court notes that this complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention. It further notes that it is not inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
The applicant complained that the disciplinary sanction imposed on him, which was based on the Regulations on the administration of penitentiary institutions and the execution of sentences, had infringed his rights under the Convention.
The Court has already examined a similar complaint in the case of Yalçınkaya and Others v. Turkey (nos. 25764/09 and 18 others, §§ 26-38, 1 October 2013) and found a violation of Article 10 of the Convention. It has also examined the present case and finds no particular circumstances which would require it to depart from its findings in the above-mentioned judgment.
In view of the foregoing, the Court holds that there has been a violation of Article 10 of the Convention. II.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 3 OF THE CONVENTION
17. Relying on Article 3 of the Convention, the applicant complained that the solitary confinement that had been imposed on him as a disciplinary sanction had constituted an inhuman treatment.
The Government contested that argument.
The Court recalls that in the case of Güngör v. Turkey ((dec.), no. 14486/09, §§ 12 -16, 4 July 2017), which raised similar issues to those in the present case, it concluded that the 12 days’ solitary confinement that had been imposed on the applicant as a disciplinary sanction, had not met the minimum threshold of severity required to fall within the scope of Article 3 of the Convention.
In the present application, the impugned solitary confinement sanction was eleven days. Having examined the case, the Court sees no reason to depart from its conclusions in the case of Güngör , cited above.
Accordingly, in the light of all the material in its possession, and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court finds that this part of the application does not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. It should therefore be rejected as being manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. III.
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 OF THE CONVENTION
22. The applicant further complained under Article 6 of the Convention that while assessing the disciplinary proceedings, the domestic courts had delivered their decisions on the basis of the case files without holding hearings. He maintained that he had been deprived of his right to defend himself in person or through the assistance of a lawyer.
The applicant, based on the same facts, also invoked Articles 7 and 13 of the Convention. The Court has examined these complaints solely under Article 6 of the Convention.
Referring to the amendment in domestic law, the Government asked the Court to reject this part of the application for non-exhaustion of domestic remedies.
The Court notes that section 6 of the Law on Enforcement Judges was amended by “Law no. 6008 of 25 July 2010” (see § 27), so as to allow prisoners charged with disciplinary offences to defend themselves in person or through legal assistance. It further observes that the new law also provides a remedy for all prisoners previously charged with disciplinary offences: they had six months from the date of enactment of that law to lodge a fresh objection with the enforcement judge concerning their previous sentence. Such an objection would be examined by the enforcement judge in the light of the new procedure.
The Court has already examined that remedy and found it effective in respect of applications concerning prison disciplinary sanctions. In particular, it considered that the new remedy was accessible and provided reasonable prospects of success. In assessing the effectiveness of the new remedy, the Court had regard to sample decisions submitted by the Government, which indicated that following the lodging of objections, enforcement judges had re-evaluated the evidence in the case file and annulled the disciplinary sanctions in dispute, clearing the respective prisoners of all consequences of the offence (see Aydemir and others nos. 9097/05, 9491/05, 9498/05, 9500/05, 9505/05 and 9509/05, 9 November 2010; Aksoy v.Turkey (dec.), no. 8498/05 and 158 others, 11 January 2011; Arslan v. Turkey (dec.), no. 9486/05, 25 January 2011; Güler v. Turkey (dec.), no. 14377/05, 25 January 2011; and Çetin v. Turkey (dec.), no. 47768/09, 14 June 2016).
Considering that there are no exceptional circumstances capable of exempting the applicant from the obligation to exhaust domestic remedies, the Court concludes that he should have availed himself of the new remedy offered by Law no. 6008 of 25 July 2010.
This part of the application must therefore be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies. IV.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
A. Damage
The applicant claimed 10,000 euros (EUR) in respect of non ‑ pecuniary damage.
The Court accepts that the applicant suffered non-pecuniary damage which is not sufficiently compensated for by the finding of a violation. Making its assessment on an equitable basis and having regard to the circumstances of the case, the Court awards the applicant EUR 2,500 under this head (see Yalçınkaya and Others , cited above, § 53). B. Costs and expenses
The applicant also claimed EUR 2,000 in respect of lawyer’s fees and EUR 1,000 for other costs and expenses incurred before the Court, such as stationery, photocopying and translations. In that connection, he submitted a cost-sheet drafted by his representative, and two receipts concerning the lawyer’s fee.
According to the Court’s case-law, an applicant is entitled to the reimbursement of costs and expenses only in so far as it has been shown that these have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. In the present case, having regard to the documents in its possession and the above criteria, the Court considers it reasonable to award the applicant EUR 750 covering costs under all heads. C. Default interest
The Court considers it appropriate that the default interest rate should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, 1. Declares the complaint under Article 10 of the Convention admissible and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 10 of the Convention; 3. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months the following amounts, to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 2,500 (two thousand and five hundred euros), plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (ii) EUR 750 (seven hundred and fifty euros), plus any tax that may be chargeable to the applicant, in respect of costs and expenses; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amounts at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 4. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 30 January 2018, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Hasan Bakırcı Paul Lemmens Deputy Registrar President