- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 6 martie 2018
- Stat pârât
- RUS
- Concluzia
- Inadmisibil
Lozovskiy împotriva Rusiei
Traducere în română Auto
DECIZIE Nr. 21063/08 Robert Aleksandrovich LOZOVSKIY împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 6 martie 2018 în calitate de comitet compus din: Luis López Guerra, președinte, Dmitry Dedov, Jolien Schukking, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 24 martie 2008, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile transmise de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamantul, dl Robert Aleksandrovich Lozovskiy, este un național rus, care s-a născut în 1963 și locuiește în regiunea Pyatigorsk, Stavropol. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl N.S.
Gasparyan, un avocat practicant în regiunea Georgiyevsk, Stavropol. Guvernul rus („ Guvernul”) a fost inițial reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și apoi de succesorul său în acest birou, dl M. Galperin. Reclamantul a afirmat că procedura penală care a dus la condamnarea sa era nedreaptă din cauza utilizării declarației de confesiune fără avocat. Prezenta plângere a fost comunicată guvernului la 3 noiembrie 2016, iar restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 16 august 2006, reclamantul a fost arestat de către poliție pentru suspiciune că a comis o infracțiune (premeditată uciderea B.) și a fost dus la departamentul de poliție Yessentuki.
La 17 august 2006, reclamantul a făcut o declarație de confesiune. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost informat înainte de această declarație a dreptului său de a rămâne tăcut prevăzut de art. 51 din Constituția Federației Ruse. După această declarație, a fost întocmit un dosar al arestării reclamantului și a fost, de asemenea, oferit acces la un avocat al alegerii sale. Reclamantul a interogat ca suspect în prezența avocatului său a refuzat să depună mărturie. La 14 februarie 2007, reclamantul a solicitat declarația de confesiune să fie exclusă din organismul dovezilor admisibile, susținând că aceaceasta a fost dată ca urmare a maltraturilor sale de către poliție și în absența unui avocat.
10. La 15 februarie 2007, această cerere a fost respinsă de către instanță. 11. La 10 iulie 2008, Curtea de Oraș Yessentuki din regiunea Stavropol a refuzat să declare declarația de confesiune a reclamantului inadmisibilă și l-a condamnat în calitate de acuzat. 12. La 17 septembrie 2008, Curtea Regională Stavropol a aprobat concluziile instanțelor judiciare în apel. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 §§ § 1 și al articolului 3 litera (c) din Convenție că drepturile sale de apărare în cadrul procedurilor penale au fost încălcate, ca mărturisire inițială – care a constituit baza condamnării sale penale – a fost obținută în încălcarea dreptului său la un avocat. Reclamantul s-a plâns că procedurile care au dus la condamnarea sa au fost nejustificate din cauza utilizării declarațiilor de auto-incriminare pe care le-a făcut la 17 august 2006, după ce a fost prins de poliție.
El se referă la art. 6 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „1. În determinarea ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal … Toată lumea acuzată de o infracțiune are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistența juridică a alegerii sale ...” 15. Guvernul nu a fost de acord și a susținut că mărturisirea reclamantului a fost făcută în mod voluntar și după ce a fost informat cu privire la dreptul său de a rămâne tăcut. Acestea au indicat, de asemenea, că condamnarea sa a fost bazată pe numeroase alte elemente, inclusiv pe mărturii victimelor, martorilor, rezultatele examinărilor experte și detaliile apelurilor telefonice, care nu au fost puse la îndoială de către solicitant.
Astfel, Guvernul a afirmat că chiar și în absența declarației de confesiune a reclamantului, instanța națională ar fi putut să-l fi condamnat pe baza altor dovezi disponibile. 16. Reclamantul, asistat de un avocat, nu a vrut să facă comentarii cu privire la argumentele guvernului și s-a limitat la prezentarea drepturilor sale afirmații de satisfacție. 17. După cum a deținut Curtea de multe ori, cerințele de la art. 6 § 3 din Convenție trebuie considerate ca aspecte specifice ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre multe alte autorități, Sakhnovskiy c. Rusia [GC], nr. 21272/03, § 94, 2 noiembrie 2010, și Schatschaschwili c. Germania [GC], nr. 9154/10, § 100, CEDH 2015). Dreptul la un proces echitabil în temeiul articolului 6 § 1 este un drept necalificat.
Cu toate acestea, ceea ce constituie un proces echitabil nu poate face obiectul unei singure norme nevariante, dar trebuie să depinde de circumstanțele cazului particular. Preocuparea principală a Curții în temeiul articolului 6 § 1 este de a evalua echitatea generală a procedurii penale (a se vedea Ibrahim și alții v. Regatul Unit [GC], nr. 50541/08, 50571/08, 50573/08 și 40351/09, § 250, CEDO 2016, cu alte referințe). 18. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea constată că guvernul a afirmat că, înainte de declarația sa de confesiune, reclamantul a fost informat cu privire la dreptul său de a rămâne tăcut și că deciziile instanțelor naționale se bazează pe numeroase alte elemente care, în orice caz, erau suficiente pentru a-l condamna.
În absența explicației sale, în special, cu privire la modul în care presupusa restricție inițială a drepturilor sale de apărare a prejudecat de neînțeles echitatea generală a procedurii în cazul său, Curtea consideră că reclamantul nu a furnizat justificarea necesară pentru afirmația sa (a se vedea Loboda c. Ucraina , nr. 8865/06, § 43, 17 noiembrie 2016). Având în vedere această concluzie, Curtea nu consideră necesară examinarea oricăror alte argumente prezentate de părți și concluzionează că este oportun să respinge prezenta plângere ca fiind evident nefondată în sensul articolului 35 §§ §§ §§ §§ §§ și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 29 martie 2018. Fatoș Aracı Luis López Guerra Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
DECISION Application no. 21063/08 Robert Aleksandrovich LOZOVSKIY against Russia The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 6 March 2018 as a Committee composed of: Luis López Guerra, President, Dmitry Dedov, Jolien Schukking, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 24 March 2008, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Mr Robert Aleksandrovich Lozovskiy, is a Russian national, who was born in 1963 and lives in Pyatigorsk, Stavropol Region. He was represented before the Court by Mr N.S. Gasparyan, a lawyer practising in Georgiyevsk, Stavropol Region.
The Russian Government (“the Government”) were initially represented by Mr G. Matyushkin, Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights, and then by his successor in that office, Mr M. Galperin.
The applicant alleged that the criminal proceedings which resulted in his conviction were unfair on account of the use of his confession statement without a lawyer.
The above complaint was communicated to the Government on 3 November 2016, and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 16 August 2006 the applicant was arrested by the police on suspicion of having committed a criminal offence (premeditated murder of B.) and taken to the Yessentuki police department.
On 17 August 2006 the applicant made a confession statement. According to the Government, the applicant was informed prior to that statement of his right to remain silent provided by Article 51 of the Constitution of the Russian Federation.
After that statement, a record of the applicant’s arrest was drawn up and he was also provided access to a lawyer of his own choosing. The applicant questioned as a suspect in the presence of his lawyer refused to testify.
On 14 February 2007 the applicant requested his confession statement be excluded from the body of admissible evidence, asserting that it had been given as a result of his ill-treatment by police and in the absence of a lawyer.
On 15 February 2007 this request was rejected by the court.
On 10 July 2008 the Yessentuki Town Court of the Stavropol Region refused to declare the applicant’s confession statement inadmissible and convicted him as charged.
On 17 September 2008 the Stavropol Regional Court endorsed the trial courts’ findings on appeal. COMPLAINT
The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention that his rights of defence in criminal proceedings were violated, as his initial confession – which formed the basis of his criminal conviction – was obtained in breach of his right to a lawyer. THE LAW
The applicant complained that the proceedings which resulted in his conviction had been unfair on account of the use of the self-incriminating statements he made on 17 August 2006 after he had been apprehended by the police. He referred to Article 6 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows: “1. In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal… 3. Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights: ... (c) to defend himself in person or through legal assistance of his own choosing ...”
The Government disagreed and submitted that the applicant’s confession was made voluntarily and after he had been informed of his right to remain silent. They further indicated that his conviction was based on numerous other elements, including testimonies of victims, witnesses, the results of the expert examinations and details of phone calls, which had not been called into question by the applicant. Thus, the Government asserted that even in the absence of the applicant’s confession statement the national courts could have convicted him on the basis of other available evidence.
The applicant, assisted by a lawyer, did not wish to comment on the Government’s arguments and limited himself to presenting his just satisfaction claims.
As the Court has held many times, the requirements of Article 6 § 3 of the Convention are to be seen as particular aspects of the right to a fair trial guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention (see, among many other authorities, Sakhnovskiy v. Russia [GC], no. 21272/03, § 94, 2 November 2010, and Schatschaschwili v. Germany [GC], no. 9154/10, § 100, ECHR 2015). The right to a fair trial under Article 6 § 1 is an unqualified right. However, what constitutes a fair trial cannot be the subject of a single unvarying rule but must depend on the circumstances of the particular case. The Court’s primary concern under Article 6 § 1 is to evaluate the overall fairness of the criminal proceedings (see Ibrahim and Others v. the United Kingdom [GC], nos. 50541/08, 50571/08, 50573/08 and 40351/09, § 250, ECHR 2016, with further references).
Turning to the present case, the Court notes that the Government asserted that prior to his confession statement the applicant was informed about his right to remain silent and that the decisions of the national courts were based on numerous other elements which were in any event sufficient for convicting him. No comments were submitted by the applicant in response. In the absence of his explanation in particular on how the alleged initial restriction of his defence rights irretrievably prejudiced the overall fairness of the proceedings in his case, the Court considers that the applicant has failed to provide the necessary substantiation for his allegation (see Loboda v. Ukraine , no. 8865/06, § 43, 17 November 2016). Given that finding, the Court does not consider it necessary to examine any other arguments submitted by the parties and concludes that it is appropriate to dismiss the present complaint as manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 29 March 2018. Fatoș Aracı Luis López Guerra Deputy Registrar President