- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 22 mai 2018
- Stat pârât
- RUS
- Concluzia
- Inadmisibil
Chernigin împotriva Rusiei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 39797/07 Aleksandr Nikolayevich CHERNIGIN împotriva Rusiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A treia secțiune), care a stat la 22 mai 2018 în calitate de comitet compus din: Alena Poláčková, Președintele, Dmitry Dedov, Jolien Schukking, judecători și Fatoș Aracı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 6 august 2007, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dl Aleksandr Nikolayevich Chernigin, este un național rus, care s-a născut în 1988 și trăiește în Kostroma. El a fost reprezentat în fața Curții de către dna O.V.
Preobrazenskaya, avocat practicant la Strasbourg. Guvernul rus („Guvernul”) a fost inițial reprezentat de dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, și apoi de succesorul său în acest birou, dl M. Galperin. Reclamantul a afirmat că procedura penală care a dus la condamnarea sa era nedreaptă din cauza utilizării declarației de confesiune date fără avocat. Prezenta plângere a fost comunicată guvernului la 3 noiembrie 2016, iar restul cererii a fost declarată inadmisibilă în temeiul articolului 54 § 3 din Regulamentul Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 iulie 2006, reclamantul a fost arestat de către poliție la domiciliu, pe suspectul că a comis o infracțiune penală (premeditată crimă) și a fost dus la departamentul de poliție Zavolzhskiy, Kostroma.
Mai târziu, în aceeași zi, reclamantul a făcut o declarație de confesiune. Potrivit Guvernului, reclamantul a fost informat înainte de această declarație a dreptului său de a nu se incrimina în sine prevăzut de art. 51 din Constituția Federației Ruse. După această declarație, a fost întocmit un dosar al arestării reclamantului și a primit acces la un avocat numit de stat. Reclamantul a interogat ca suspect de două ori în aceeași zi și-a reiterat mărturisirea anterioară în prezența avocatului numit de stat. La 19 iulie 2006, reclamantul a interogat în calitate de acuzat în prezența aceluiași avocat numit de stat a reiterat din nou mărturisirea sa anterioară. 10. Din 26 iulie 2006, reclamantul a fost reprezentat de un avocat al propriului său alegere.
11. La 21 decembrie 2006, reclamantul a interogat în calitate de acuzat în prezența avocatului alui alegere a retractat mărturisirea anterioară. 12. În cursul procesului reclamantul a solicitat declarația sa de confesiune să fie exclusă din organismul probelor admisibile, susținând că aceaceasta a fost dată ca urmare a maltraturilor sale și în absența unui avocat. Curtea de judecată a respins cererea. 13. La 19 februarie 2007, Curtea de district Dmitrovskiy din Kostroma a refuzat să declare declarația de confesiune a reclamantului inadmisibilă și l-a condamnat ca acuzat. 14. La 5 aprilie 2007, Curtea Regională Kostroma a aprobat concluziile instanței de judecată privind recursul. 15. La 6 august 2007, reclamantul a scris Curții plângând, printre altele , despre utilizarea mărturisirea inițială făcută în absența unui avocat pentru a asigura condamnarea sa.
El a cerut, de asemenea, Curtea să-i furnizeze un formular de cerere. 16. Prin scrisoarea din 12 septembrie 2007, Curtea a recunoscut primirea scrisorii reprezentantului reclamantului și l-a invitat să depună un formular de cerere corespunzător cât mai curând posibil și, în orice caz, în termen de șase luni de la data prezentei scrisori. 17. Reclamantul a semnat formularul de cerere la 30 ianuarie 2008, care a fost primit ulterior de Curte. 18. Reclamantul s-a plâns în conformitate cu art. 6 §§ § 1 și 3 c) din Convenție că drepturile sale de apărare în cadrul procedurilor penale au fost încălcate, ca mărturisire inițială – care a constituit baza condamnării sale penale – a fost obținută în încălcarea dreptului său la un avocat.
Reclamantul s-a plâns că procedura penală care a dus la condamnarea sa era nejustificată din cauza utilizării declarațiilor sale auto-incriminante pe care le-a făcut la 12 iulie 2006, după ce a fost prins de poliție. El se referă la art. 6 din Convenție, care, în măsura în care este relevant, citește după cum urmează: „1. În determinarea ... orice acuzație penală împotriva lui, toată lumea are dreptul la o audiere corectă ... de [a] ... tribunal ... Toată lumea acuzată de o infracțiune are următoarele drepturi minime: ... (c) să se apere în persoană sau prin asistența juridică a alegerii sale ...” 20. În primul rând, Guvernul a exprimat îndoieli cu privire la respectarea termenului de șase luni prevăzut de Convenție și a remarcat în acest sens că prima sa scrisoare a fost trimisă Curții la 6 august 2007 în timp ce formularul de cerere completat a fost semnat de el numai la 30 de ani.
Ianuarie 2008. Ei au clarificat în continuare că, întrucât nu dispun de o copie a scrisorii Curții care invită reclamantul să furnizeze un formular de cerere completat, nu au putut să se asigure că a respectat termenul stabilit în această scrisoare în acest sens. 21. În al doilea rând, Guvernul a susținut că mărturisirea reclamantului a fost făcută în mod voluntar și după ce a fost informat cu privire la dreptul său de a nu se incrimina. Ei au mai indicat că condamnarea sa se bazează pe alte dovezi abundente, care nu au fost puse în întrebări de către solicitant. Astfel, guvernul a afirmat că chiar și în absența declarației de confesiune a reclamantului, instanța națională l-ar fi condamnat pe baza altor dovezi disponibile.
22. Reclamantul asistat de un avocat a susținut, în primul rând, că data scrisorii sale preliminare adresate Curții din 6 august 2007 să fie luată ca dată de introducere a plângerii sale, astfel cum a susținut în ea chestiunea se plângea și a introdus ulterior formularul de cerere completat într-un termen stabilit de Curte. În al doilea rând, reclamantul a susținut că el nu a fost informat despre dreptul său la asistență juridică înainte de a face declarația sa de confesiune și că declarația sa de confesiune făcută în absența unui avocat a asigurat condamnarea sa. 23. În ceea ce privește primul argument al Guvernului, Curtea constată că, în răspuns la prima corespondență, reclamantul a fost invitat la 12 Septembrie 2007 pentru a depune în termen de șase luni un formular de cerere completat.
El a semnat un astfel de formular la 30 ianuarie 2008, care este în termenul stabilit de Curte (a se vedea Yartsev c. Rusia (dec.), nr. 13776/11, § 21, 26 martie 2013, și Kemevuako c. Țările de Jos (dec.), nr. 65938/09, § 19, 1 iunie 2010). Prin urmare, Curtea constată că cererea a fost introdusă în termen de șase luni prevăzute de Convenția. 24. În ceea ce privește argumentul reclamantului potrivit căruia declarația sa de confesiune făcută în absența unui avocat și-a asigurat condamnarea, Curtea constată că, în multe ocazii, a susținut că cerințele articolului 6 § 3 din Convenție trebuie considerate ca aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție (a se vedea, printre altele, Sakhnovskiy c. Rusia) [GC], nr. 21272/03, § 94, 2 noiembrie 2010, și Schatschaschwili c. Germania [GC], nr. 9154/10, § 100, CEDH 2015). Dreptul la un proces echitabil în temeiul articolului 6 § 1 este un drept necalificat.
Cu toate acestea, ceea ce constituie un proces echitabil nu poate face obiectul unei singure norme nevariante, dar trebuie să depinde de circumstanțele cazului particular. Preocuparea principală a Curții în temeiul articolului 6 § 1 este de a evalua echitatea generală a procedurii penale (a se vedea Ibrahim și alții v. Regatul Unit [GC], nr. 50541/08 și altele 3 § 250, CEDO 2016 cu alte referințe). 25. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea constată că guvernul a afirmat că, înainte de mărturisirea sa, reclamantul a fost informat cu privire la dreptul său de a nu se incrimina și că deciziile instanțelor naționale se bazau pe alte dovezi abundente care, în orice caz, erau suficiente pentru a-l condamna.
Reclamantul nu a prezentat nicio observație în răspunsul la aceste declarații, cu excepția faptului că a dat declarații de confesiune sub presiune și în absența unui avocat. În lipsa oricărei explicații din partea reclamantului, în special în ceea ce privește modul în care presupusa restricție inițială a drepturilor sale de apărare a prevenit în mod irreversibil echitatea generală a procedurii în cazul său, Curtea consideră că reclamantul nu a furnizat justificarea necesară pentru afirmația sa (a se vedea Loboda c. Ucraina , nr. 8865/06, § 43, 17 noiembrie 2016). Având în vedere această constatare, Curtea nu consideră necesară examinarea altor argumente de către părți și concluzionează că este oportun să respinge prezenta plângere ca fiind vădit nefondată în sensul articolului 35 §§ §§ §§ §§ §§ și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 14 iunie 2018. Fatoș Aracı Alena Poláčková Președintele adjunct al grefierului
THIRD SECTION
DECISION Application no. 39797/07 Aleksandr Nikolayevich CHERNIGIN against Russia The European Court of Human Rights (Third Section), sitting on 22 May 2018 as a Committee composed of: Alena Poláčková, President, Dmitry Dedov, Jolien Schukking, judges, and Fatoș Aracı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 6 August 2007, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Mr Aleksandr Nikolayevich Chernigin, is a Russian national, who was born in 1988 and lives in Kostroma. He was represented before the Court by Ms O.V. Preobrazhenskaya, a lawyer practising in Strasbourg.
The Russian Government (“the Government”) were initially represented by Mr G. Matyushkin, Representative of the Russian Federation to the European Court of Human Rights, and then by his successor in that office, Mr M. Galperin.
The applicant alleged that the criminal proceedings which resulted in his conviction were unfair on account of the use of his confession statement given without a lawyer.
The above complaint was communicated to the Government on 3 November 2016, and the remainder of the application was declared inadmissible pursuant to Rule 54 § 3 of the Rules of Court.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
On 12 July 2006 the applicant was arrested by the police at his home on suspicion of having committed a criminal offence (premeditated murder) and taken to the Zavolzhskiy police department, Kostroma.
Later on the same day the applicant made a confession statement. According to the Government, the applicant was informed prior to that statement of his right not to incriminate oneself provided by Article 51 of the Constitution of the Russian Federation.
After that statement, a record of the applicant’s arrest was drawn up and he was provided access to a State-appointed lawyer. The applicant questioned as a suspect two times on the same day reiterated his previous confession in the presence of the State-appointed lawyer.
On 19 July 2006 the applicant questioned as an accused in the presence of the same State-appointed lawyer again reiterated his previous confession.
From 26 July 2006 the applicant was represented by a lawyer of his own choosing.
On 21 December 2006 the applicant questioned as an accused in the presence of the lawyer of his own choosing retracted the previous confession.
In the course of the trial the applicant requested his confession statement to be excluded from the body of admissible evidence, asserting that it had been given as a result of his ill-treatment and in the absence of a lawyer. The trial court rejected the request.
On 19 February 2007 the Dmitrovskiy District Court of Kostroma refused to declare the applicant’s confession statement inadmissible and convicted him as charged.
On 5 April 2007 the Kostroma Regional Court endorsed the trial court’s findings on appeal.
On 6 August 2007 the applicant wrote to the Court complaining, inter alia , about the use of his initial confession made in the absence of a lawyer to secure his conviction. He also asked the Court to provide him with an application form.
By letter of 12 September 2007, the Court acknowledged receipt of the letter to the applicant’s representative and invited him to submit a duly filled in application form as soon as possible and in any event not later than within six months from the date of the present letter.
The applicant signed the application form on 30 January 2008, which was subsequently received by the Court. COMPLAINT
The applicant complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention that his rights of defence in criminal proceedings were violated, as his initial confession – which formed the basis of his criminal conviction – was obtained in breach of his right to a lawyer. THE LAW
The applicant complained that the criminal proceedings which resulted in his conviction had been unfair on account of the use of his self ‑ incriminating statements he made on 12 July 2006 after he had been apprehended by police. He referred to Article 6 of the Convention, which, in so far as relevant, reads as follows: “1. In the determination of ... any criminal charge against him, everyone is entitled to a fair ... hearing ... by [a] ... tribunal ... 3. Everyone charged with a criminal offence has the following minimum rights: ... (c) to defend himself in person or through legal assistance of his own choosing ...”
First, the Government expressed doubts on whether the applicant complied with the six-month time-limit provided by the Convention. They noted in this respect that his first letter was sent to the Court on 6 August 2007 whereas the completed application form was signed by him only on 30 January 2008. They further clarified that since they do not have a copy of the Court’s letter inviting the applicant to provide a completed application form, they could not ascertain that he complied with that time-limit set in that letter to that effect.
Second, the Government submitted that the applicant’s confession was made voluntarily and after he had been informed of his right not to incriminate oneself. They further indicated that his conviction was based on abundant other evidence, which had not been called into question by the applicant. Thus, the Government asserted that even in the absence of the applicant’s confession statement the national courts would have convicted him on the basis of other available evidence.
The applicant assisted by a lawyer maintained, first, that the date of his preliminary letter to the Court of 6 August 2007 be taken as a date of introduction of his complaint, as he had raised in it the issue complained of and later introduced the filled in application form within a time-limit set by the Court. Second, the applicant maintained that he had not been informed of his right to legal assistance before making his confession statement and that his confession statement made in the absence of a lawyer secured his conviction.
As to the Government’s first argument, the Court notes that in response to his first correspondence the applicant was invited on 12 September 2007 to submit within six months a completed application form. He signed such form on 30 January 2008, that is within the deadline set by the Court (see Yartsev v. Russia (dec.), no. 13776/11, § 21, 26 March 2013, and Kemevuako v. the Netherlands (dec.), no. 65938/09, § 19, 1 June 2010). The Court therefore finds that the application was introduced within six months provided by the Convention.
As to the applicant’s argument that his confession statement made in the absence of a lawyer secured his conviction, the Court notes that it has held on many occasions that the requirements of Article 6 § 3 of the Convention are to be seen as particular aspects of the right to a fair trial guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention (see, among other authorities, Sakhnovskiy v. Russia [GC], no. 21272/03, § 94, 2 November 2010, and Schatschaschwili v. Germany [GC], no. 9154/10, § 100, ECHR 2015). The right to a fair trial under Article 6 § 1 is an unqualified right. However, what constitutes a fair trial cannot be the subject of a single unvarying rule but must depend on the circumstances of the particular case. The Court’s primary concern under Article 6 § 1 is to evaluate the overall fairness of the criminal proceedings (see Ibrahim and Others v. the United Kingdom [GC], nos. 50541/08 and 3 others, § 250, ECHR 2016 with further references).
Turning to the present case, the Court notes that the Government asserted that prior to his confession the applicant was informed about his right not to incriminate oneself and that the decisions of the national courts were based on abundant other evidence which was in any event sufficient for convicting him. The applicant submitted no comments in response to these statements except for noting that he had given confession statements under duress and in the absence of a lawyer. In the absence of any explanations from the applicant in particular on how the alleged initial restriction of his defence rights irretrievably prejudiced the overall fairness of the proceedings in his case, the Court considers that the applicant has failed to provide the necessary substantiation for his allegation (see Loboda v. Ukraine , no. 8865/06, § 43, 17 November 2016). Given that finding, the Court does not consider it necessary to examine any other arguments by the parties and concludes that it is appropriate to dismiss the present complaint as manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 14 June 2018. Fatoș Aracı Alena Poláčková Deputy Registrar President