În cauza Kanaginis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din: Kristina Pardalos, președinte, Linos- Alexander Sicilianos, Aleš Pejchal, Ksenija Turković, Armen Harutyunyan, Pauliine Koskelo, Tim Eicke, judecători, și Abel Campos, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 13 februarie 2018, Rend la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată judiciară La originea cauzei se găsește o cerere (n 2762/09) îndreptată împotriva Republicii Elene și al cărei resortisant al acestui stat, dl Themistoklis Kanaginis ( În conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, Curtea a ajuns la concluzia că, din cauza caracterului nejustificat al cuantumului landului solicitat de reclamant de către stat pentru răscumpărarea unui teren expropriat față de suma pe care o primise cu titlu de expropriere (Kanaginis c. Grecia, n 27762/09, 27 octombrie 2016). Pe baza articolului 41 din convenție, reclamantul a solicitat o satisfacție echitabilă de 632 976,50 EUR (EUR) pentru prejudicii materiale și a solicitat, de asemenea, 10 000 EUR pentru prejudicii morale și 3 773 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Problema aplicării articolului 41 din Convenție nu se află în stare de fapt, Curtea a formulat o cerere și a invitat guvernul și reclamantul să-i prezinte în scris, în termen de șase luni, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să-i dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge (idem, § 63 și pct. 4 din acord). Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații. Reclamantul a fost reprezentat de dl Tsakyrakis, avocat în barou, în calitate de avocat al statului. Guvernul elen (adică al statului) a fost reprezentat de delegații agentului său, dl E. Tsaoussi, consilier al Consiliului juridic al statului, și dl G. Papadaki, membru al Consiliului juridic al statului. La 4 iunie 2017, dl Themistoklis Kanaginis a decedat. Avocății săi, și anume fiica și fiul său, M. Evangelia Kanagini și Georgios Kanagini și-au exprimat dorința de a continua procedura. În februarie 2018, Curtea a primit cererea. Din motive de comoditate, prezenta hotărâre va continua să-l desemneze pe domnul T. Kanaginis ca fiind mai mult decât necesar în prezent pe reclamant, și anume să atribuie această calitate moștenitorilor săi (a se vedea, de exemplu, Fundația pentru Copii a elevilor reformați și Stanomirescu c. România, nr. 2699/03 și nr. 43597/07, § 5, 7 ianuarie 2014). În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă de faptul că: impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, reclamantul susține că, în cazul în care guvernul ar fi reajustat în mod rezonabil datoria pe care i-o plătise, el însuși ar fi plătit o sumă cu mult mai mică decât cea pe care i-a cerut-o să plătească sau chiar cea care corespunde valorii fiscale actuale a bunului. Prin urmare, consideră că prejudiciul său constă în diferența dintre suma pe care i se cere să o plătească astăzi pentru a-și recupera proprietatea și cea pe care i s-ar fi cerut să o plătească în cererea sa de ridicare a dreptului de proprietate în cazul în care această sumă ar fi fost calculată în conformitate cu convenția. Este de părere că satisfacția echitabilă ar trebui calculată începând cu 2002 (anul în care a solicitat ridicarea proprietății și recuperarea proprietății) și că aceasta ar trebui să corespundă diferenței dintre valoarea fiscală actuală (254 856,03 EUR) și valoarea fiscală în 2002 (151 078,80 EUR), sau, potrivit reclamantului, o sumă totală de 103 777,23 EUR. 10. În al doilea rând, reclamantul susține că prejudiciul său rezultă, de asemenea, din privarea de utilizarea bunurilor din 2002 până în prezent. Acesta arată că, în cazul în care ar fi dispus de teren, ar fi utilizat ca parcare pentru autoturisme și că, pe baza a cinci abonați, ar fi primit 108 000 EUR pentru ultimii 15 ani. 11. În al treilea rând, reclamantul solicită 10 000 EUR pentru prejudicii morale. Guvernul 12. În principal, guvernul consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacție suficientă în acest caz. invitând autoritățile naționale să calculeze suma care trebuie rambursată de către acesta pentru a-și recupera proprietatea. În această privință, el arată că, după adoptarea hotărârii din acțiunea principală, reclamantul avea două posibilități: : fie să sesizeze Consiliul de Stat cu privire la o acțiune de redeschidere a procedurii, care, potrivit guvernului, ar fi permis administrației să stabilească o nouă despăgubire de rambursat (în vederea recuperării bunului) în conformitate cu criteriile Legii nr. 4070/2012 (art. 69A din Decretul nr. 18/89, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 4446/2016) ; fie să solicite direct administrației să stabilească cuantumul acestei indemnizații. Or, reclamantul nu ar fi folosit nici una dintre aceste două posibilități. Guvernul arată că acest lucru este el însuși cel care, din proprie inițiativă, a inițiat această a doua procedură, care ar fi încă în curs de desfășurare: potrivit statului, un comisar-comerț a evaluat valoarea de piață actuală a bunului (la 1 104 000 EUR), în conformitate cu criteriile menționate de Curte în hotărârea din acțiunea principală și a elaborat un raport destinat să fie transmis ministrului economiei, autoritatea competentă să ia decizia finală [art. 12 alineatul (3) din Legea nr. 2882/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 4070/2012]. 13. Guvernul consideră că anul critic pentru calcularea fondului de pensii nu este 2002 ci 2004, anul în care Consiliul de Stat ar fi anulat refuzul de a se lua o decizie de ridicare a impozitului pe profit. În plus, acesta arată că valoarea fiscală a bunului în cauză în perioada 2001-2005 nu a fost de 151 078,80 EUR, astfel cum ar fi pretins reclamantul, ci de 326 EUR. 409 EUR. El precizează că legea 2882/2001 prevede că valoarea fiscală a unui bun reprezintă un minim sub care nu este permis să se stabilească suma care trebuie rambursată pentru recuperarea bunului și că stabilirea unei astfel de sume minime are drept scop să garanteze o sumă rezonabilă pentru această compensație, în cazul în care valoarea de piață a bunului este mai mică decât valoarea fiscală 14. Cu titlu subsidiar, guvernul indică faptul că valoarea de piață a bunului în cauză nu poate constitui baza de calcul a prejudiciului material al reclamantului; acesta consideră că nu ar fi rezonabil ca statul să plătească reclamantului ca despăgubiri suma corespunzătoare valorii de piață a bunului, astfel încât acesta să o restituie la rândul său statului. El adaugă că, în cazul în care ar fi cazul, ar fi ușor de văzut cât de mare ar fi prejudiciul suferit de stat și de îmbogățirea reclamantului, ținând cont, potrivit guvernului: (a) de faptul că statul nu a exploatat proprietatea după expropriere; (b) de faptul că legea nr. 4070/2012 nu permite stabilirea despăgubirii la o sumă mai mică decât valoarea de piață; din cauza valorii de piață a bunurilor adiacente și a faptului că bunul în litigiu este un teren neconstruct. Guvernul indică faptul că ar trebui să se ia în considerare, de asemenea, că suma de 22 678 EUR percepută de reclamant cu titlu de d 645,42 EUR în 2008. El este de acord că, împreună cu aceste sume, reclamantul ar fi putut înlocui proprietatea sa cu un alt teren de valoare egală sau să facă o altă investiție. 15. În cele din urmă, guvernul susține că pierderea utilizării bunului său nu a provocat niciun prejudiciu reclamantului, pe motiv că acesta a primit o parte de expropriere care ar putea fi învestită și ar putea produce profituri. În cele din urmă, acesta a declarat în mod fals împotriva argumentului reclamantului că proprietatea putea fi exploatată ca parcare, motiv pentru care bunul în cauză este situat pe un trotuar și că o astfel de exploatare a fost interzisă de legislația relevantă din 1993. În opinia guvernului, acesta a avut, prin urmare, nici o pierdere de șanse pentru solicitant în această privință. 16. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că suma solicitată este excesivă deoarece este disproporționată cu gravitatea încălcării constatate, precum și cu consecințele financiare ale acesteia pentru solicitant. Curtea amintește că o hotărâre cu privire la o încălcare antrenează pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI și Katsaros c. Grecia (satisfacție echitabilă) , 51473/99, § 17, 13 noiembrie 2003). 18. Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care le vor folosi pentru a se conforma unei hotărâri în constatarea unei încălcări. Această putere de apreciere cu privire la modalitățile de executare a unei hotărâri traduce libertatea de alegere cu care este însoțită obligația primordială impusă de Convenția statelor contractante : asigurarea respectării drepturilor și libertăților garantate. În cazul în care natura încălcării permite o restitutio in integrum În cazul în care, pe de altă parte, legislația națională nu permite sau nu permite pe deplin să se șteargă consecințele încălcării, art. 41 se aplică, dacă este cazul, părții vătămate satisfacția care i se pare adecvată (Brumăescu c. România (satisfacere echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 20 CEDO 2000 I). 19. În hotărârea sa din acțiunea principală, Curtea a concluzionat, având în vedere particularitățile prezentei cauze, că situația în litigiu nu constituia nici o expropriere, nici o reglementare a utilizării bunurilor, ci că aceasta intră sub incidența primei teze a primului paragraf din art. 1 din protocol. 1, care prevede, în general, principiul respectului pentru bunuri. În acest caz, ingerința în dreptul reclamantului de a respecta bunurile sale rezidă în imposibilitatea sa de a recupera terenul expropriat (ca urmare a retragerii de proprietate prin hotărârea nr. 2319/2004 al Consiliului de Stat pe baza faptului că nu și-a îndeplinit scopul) din cauza prețului exorbitant pe care trebuia să îl plătească statului (idem, §§ 45-46 20). Pe de altă parte, Curtea a arătat că există o mare diferență între suma solicitată de către stat reclamantului pentru recuperarea terenului în cauză și valoarea reală a acestui teren, astfel cum reiese din elementele dosarului, și că această diferență nu putea fi considerată rezonabilă în speță. Comisia a remarcat că, potrivit estimării autorității fiscale competente, valoarea actuală a terenului în cauză era cu 254 853,03 EUR mai mică decât cea stabilită prin decizia administrativă din 24 iulie 2008 (665 645,42). Prin urmare, Curtea a concluzionat că a fost evident că reclamantul se afla într-o situație care face practic imposibilă recuperarea proprietății sale (idem, §§ 53 și 55). 000 EUR. Pe de altă parte, Curtea ia notă de argumentul guvernului potrivit căruia legea nr. 2882/2001 prevede că valoarea fiscală a unui bun reprezintă un minim sub care nu este permis să se stabilească valoarea contabilă a bunului care trebuie rambursată pentru recuperarea bunului și că stabilirea unei astfel de sume minime are ca scop garantarea unei sume rezonabile pentru această indemnizație în cazul în care valoarea de piață a bunului este mai mică decât valoarea fiscală. Or, în speță, valoarea de piață a bunului, conform estimărilor guvernului, este cu mult mai mare decât valoarea fiscală. 22. Presupunând chiar că valoarea de piață actuală a terenului a atins valoarea indicată de guvern, Curtea consideră că reclamantul nu ar trebui să sufere din cauza unei astfel de situații, mai ales dacă se ține seama de timpul care a trecut de la data faptelor. Cu toate acestea, Curtea a ajuns la concluzia că ingerința în litigiu nu se autoevalua în speță într-o privare de proprietate, iar problema valorii valorii fiscale sau a valorii terenului nu este decisivă în scopul aprecierii prejudiciului material 23. Prin urmare, în prezenta cauză, Curtea consideră că, având în vedere natura încălcării constatate în hotărârea din acțiunea principală, numai o despăgubire poate compensa prejudiciul suferit. 24. Curtea observă, de asemenea, că reclamantul a indicat bine valoarea estimată a prejudiciului său, dar că guvernul contestă atât suma, cât și metoda de calcul. În plus, aceasta arată că pretenția reclamantului privind prejudiciul rezultat din pierderea utilizării proprietății este ipotetică : Această pretenție se bazează pe pierderea veniturilor pe care le consideră a fi reținut dacă ar fi putut exploata terenul ca parcare pentru automobile. Ea remarcă faptul că guvernul contrazice acest argument, precizând că art. 7 § 2 și 3 din Decretul prezidențial nr. 1239/1993 interzicea din 1993 o astfel de utilizare în districtul Plaka unde este situat terenul respectiv. 25. Curtea amintește, de asemenea, că, în conformitate cu principiile stabilite de jurisprudența sa constantă, forma și valoarea satisfacției echitabile care vizează repararea unui prejudiciu material diferă, după caz, și depind în mod direct de natura încălcării constatate. Aceasta se repercutează prin forța de lucru asupra criteriilor care trebuie utilizate pentru a determina repararea datorată de către statul pârât (a se vedea, mutatis mutandis Pelioire și Sassi c. Franța [GC], n 25444/94, § 80, CEDH 1999-II și Sovtransavto Holding c. Ucraina, 48553/99, § 55, 2 octombrie 2003). Pe de o parte, având în vedere numărul mare de imponsabile în speță, Curtea nu ar fi putut specula asupra acestei sume pe care reclamantul ar fi trebuit să o plătească pentru recuperarea bunului dacă statul și-ar fi respectat obligațiile din unghiul articolului 1 din Protocolul nr. (1) În această privință, în opinia Curții, valoarea despăgubirii nu se poate baza direct nici pe valoarea de piață, nici pe valoarea fiscală a terenului. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamantul a suferit o pierdere de șanse reale de recuperare a terenului. 26. În ceea ce privește faptul că este imposibil să se cuantifice în mod precis această pierdere de șanse reale pe baza elementelor conținute în dosar, astfel cum au fost furnizate de părți, Curtea decide să se pronunțe în echitate (Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano c. Italia [GC], n 38433/09, § 220-222, CEDH 2012 Varfis c. Grecia (satisfacție echitabilă) , n 40409/08, § 22, 13 noiembrie 2014 În lumina acestor considerații, Curtea consideră că este rezonabil să se aloce reclamantului 20 000 EUR pentru toate capetele de prejudiciu, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit. Taxa și cheltuielile de judecată 28. Reclamantul solicită 3 773 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată 29. Guvernul consideră că reclamantul nu justifică în mod suficient suma solicitată și că nu precizează suma care corespunde unor costuri și cât de mult ar trebui să plătească un comision; consideră că orice rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată nu ar trebui să depășească 1 000 EUR. 30. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea observă că reclamantul produce două facturi: prima, de o valoare de 1 313 EUR, în ceea ce privește procedura în fața Consiliului de Stat și a doua, cu o sumă de 2 460 EUR, referitoare la procedura în fața acesteia. Estimând în mod rezonabil suma de 3 773 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura națională și pentru cea în fața acesteia, Curtea a acordat moștenitorilor reclamantului. Interese moratoriu 31. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PE CES MOTIVE, CURȚA, ÎN L mai mult de un an, A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, începând cu ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume 000 EUR (80 000 EUR), toți șefii de prejudiciu, împreună cu orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, toți șefii de prejudiciu conduși (ii. 773 EUR (trei mii șapte sute șaptezeci și trei de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris la 8 martie 2018, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Abel Campos Kristina Pardalos Module președinte
PREMIÈRE SECTION
KANAGINIS c. GRÈCE
(Requête n
o
27662/09)
ARRÊT
(
Satisfaction équitable
)
8 mars 2018
08/06/2018
Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Kanaginis c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Kristina Pardalos,
présidente,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Aleš Pejchal,
Ksenija Turković,
Armen Harutyunyan,
Pauliine Koskelo,
Tim Eicke,
juges,
et de Abel Campos,
greffier
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 13 février 2018,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
27662/09) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet État, M.
Themistoklis Kanaginis («
le requérant
»), a saisi la Cour le 4 mai 2009 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Par son arrêt du 27 octobre 2016 («
l’arrêt au principal
»), la Cour a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention à raison du caractère déraisonnable du montant de l’indemnité exigé du requérant par l’État pour le rachat d’un terrain exproprié par rapport à la somme qu’il avait perçue à titre d’indemnité d’expropriation (
Kanaginis c. Grèce
, n
o
27662/09, 27 octobre 2016).
3.
S’appuyant sur l’article 41 de la Convention, le requérant réclamait une satisfaction équitable de 632
976,50 euros (EUR) pour préjudice matériel. Il sollicitait en outre 10
000
EUR pour préjudice moral et 3
773
EUR pour frais et dépens.
4.
La question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouvant pas en état, la Cour l’a réservée, et elle a invité le Gouvernement et le requérant à lui soumettre par écrit, dans les six mois, leurs observations sur ladite question et, en particulier, à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir (
idem
, § 63 et point 4 du dispositif).
5.
Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations. Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par les délégués de son agent, M
me
me
6.
Aucun accord permettant d’aboutir à un règlement amiable n’a été trouvé.
7.
Le 4 juin 2017, M. Themistoklis Kanaginis est décédé. Ses ayants droit, à savoir sa fille et son fils – M
me
Evangelia Kanagini et M. Georgios Kanaginis – ont exprimé leur souhait de poursuivre la procédure. Le 13
février 2018, la Cour a accueilli la demande. Pour des raisons de commodité, le présent arrêt continuera de désigner M. T. Kanaginis comme «
le requérant
» bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses héritiers (voir, par exemple,
Fondation Foyers des élèves de l’Église réformée et Stanomirescu c.
Roumanie
, n
o
2699/03 et n
o
43597/07, § 5, 7
janvier 2014).
8.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
1.
Les arguments des parties
a)
Le requérant
9.
En premier lieu, le requérant soutient que, si le Gouvernement avait réajusté de manière raisonnable l’indemnité qu’il lui avait versée, lui-même aurait payé une somme très inférieure à celle qu’il lui a été demandé de payer ou même à celle correspondant à la valeur fiscale actuelle du bien. Par conséquent, il estime que son préjudice consiste en la différence entre la somme qu’il lui est demandé de verser aujourd’hui pour récupérer son bien et celle qu’il lui aurait été demandé de verser lors de sa demande de levée de l’expropriation si cette somme avait été calculée dans le respect de la Convention. Il est d’avis que la satisfaction équitable devrait être calculée à partir de 2002 (année où il a demandé la levée de l’expropriation et la récupération de son bien) et qu’elle devrait correspondre à la différence entre la valeur fiscale actuelle (254
856,03 EUR) et la valeur fiscale en 2002 (151
078,80 EUR), soit, selon le requérant, une somme totale de 103
777,23
EUR.
10.
En deuxième lieu, le requérant soutient que son préjudice résulte aussi de la privation de l’usage du bien de 2002 à ce jour. Il indique que, s’il avait disposé du terrain, il l’aurait utilisé comme parking pour voitures et que, à raison de cinq abonnés, il aurait perçu 108
000 EUR pour les quinze années écoulées.
11.
En troisième lieu, le requérant réclame 10
000 EUR pour préjudice moral.
b)
Le Gouvernement
12.
À titre principal, le Gouvernement considère que le constat de violation constitue une satisfaction suffisante en l’espèce. Il estime en effet que le requérant peut obtenir la
restitutio in integrum
en invitant les autorités nationales à calculer l’indemnité à rembourser par lui pour récupérer son bien. À cet égard, il indique que, après l’adoption de l’arrêt au principal, le requérant avait deux possibilités
: soit de saisir le Conseil d’État d’une action en réouverture de la procédure, ce qui, d’après le Gouvernement, aurait permis à l’administration de fixer une nouvelle indemnité à rembourser (en vue de la récupération du bien) selon les critères de la loi n
o
4070/2012 (article 69A du décret n
o
18/89 tel que modifié par la loi n
o
4446/2016)
; soit de demander directement à l’administration de fixer le montant de cette indemnité. Or le requérant n’aurait utilisé aucune de ces deux possibilités. Le Gouvernement expose que c’est lui-même qui, de sa propre initiative, a engagé cette deuxième procédure, laquelle serait toujours pendante
: d’après le Gouvernement, un commissaire-priseur a évalué la valeur marchande actuelle du bien (à 1
104
000 EUR), selon les critères mentionnés par la Cour dans l’arrêt au principal, et il a rédigé un rapport destiné à être transmis au ministre de l’Économie, autorité compétente pour prendre la décision définitive (article 12 § 3 de la loi n
o
2882/2001, tel que modifié par la loi
n
o
4070/2012).
13.
Le Gouvernement estime que l’année critique pour le calcul de l’indemnité à rembourser n’est pas 2002 mais 2004, année au cours de laquelle le Conseil d’État aurait annulé le refus de l’administration de lever l’expropriation. Par ailleurs, il indique que la valeur fiscale du bien litigieux pendant la période 2001-2005 n’était pas de 151
078,80 EUR comme le prétendrait le requérant, mais de 326
409 EUR. Il précise que la loi
n
o
2882/2001 prévoit que la valeur fiscale d’un bien constitue un minimum au-dessous duquel il n’est pas permis de fixer l’indemnité à rembourser pour récupérer le bien et que la fixation d’un tel montant plancher vise à garantir un montant raisonnable pour cette indemnité lorsque la valeur marchande du bien est inférieure à la valeur fiscale.
14.
À titre subsidiaire, le Gouvernement indique que la valeur marchande du bien en question ne peut constituer la base de calcul du dommage matériel du requérant. Il estime qu’il ne serait pas raisonnable que l’État verse comme indemnité au requérant la somme correspondant à la valeur marchande du bien pour que celui-ci la reverse à son tour à l’État. Il ajoute que, si cela était le cas, il serait facile de voir l’étendue du dommage que subirait l’État et l’enrichissement du requérant compte tenu, selon le Gouvernement
: a)
du fait que l’État n’a pas exploité le bien après l’expropriation
; b)
du fait que la loi n
o
4070/2012 ne permet pas de fixer l’indemnité à rembourser à un montant inférieur à la valeur marchande
; c)
du fait de la valeur marchande des biens adjacents et du fait que le bien litigieux est un terrain non-construit. Le Gouvernement indique qu’il faudrait aussi prendre en considération que la somme de 22
678 EUR perçue par le requérant à titre d’indemnité d’expropriation en 1977 correspondait, en termes de pouvoir d’achat, à une somme de 601
705,67 EUR en 2005 et à 665
645,42 EUR en 2008. Il est d’avis qu’avec ces sommes le requérant aurait pu remplacer son bien par un autre terrain d’égale valeur ou faire un autre investissement.
15.
Enfin, le Gouvernement soutient que la perte de l’usage de son bien n’a entraîné aucun préjudice pour le requérant, au motif que celui-ci a perçu une indemnité d’expropriation susceptible d’être investie et de produire des bénéfices. Enfin, il s’inscrit en faux contre l’argument du requérant selon lequel le bien pouvait être exploité comme parking, aux motifs que le bien en question est situé sur un trottoir et qu’une telle exploitation était interdite par la législation pertinente depuis 1993. Aux yeux du Gouvernement, il n’y a donc eu aucune perte de chances pour le requérant à cet égard.
16.
Quant au dommage moral, le Gouvernement estime que la somme réclamée est excessive car disproportionnée à la gravité de la violation constatée ainsi qu’aux conséquences financières de celle-ci pour le requérant.
2.
L’appréciation de la Cour
17.
La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci (
Iatridis c. Grèce
(satisfaction équitable)
[GC], n
o
31107/96, § 32, CEDH 2000-XI, et
Katsaros c. Grèce
(satisfaction équitable)
, n
o
51473/99, § 17, 13 novembre 2003).
18.
Les États contractants sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Ce pouvoir d’appréciation quant aux modalités d’exécution d’un arrêt traduit la liberté de choix dont est assortie l’obligation primordiale imposée par la Convention aux États contractants
: assurer le respect des droits et libertés garantis. Si la nature de la violation permet une
restitutio in integrum
, il incombe à l’État défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (
Brumărescu c.
Roumanie
(satisfaction équitable)
[GC], n
o
2000
‑
I).
19.
Dans son arrêt au principal, la Cour a conclu, au vu des spécificités de la présente affaire, que la situation litigieuse ne constituait ni une expropriation ni une réglementation de l’usage des biens, mais qu’elle relevait de la première phrase du premier alinéa de l’article
1 du Protocole
n
o
1, qui énonce, de manière générale, le principe du respect des biens. En l’occurrence, l’ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens résidait dans son impossibilité de récupérer le terrain exproprié (à la suite de la révocation de l’expropriation par l’arrêt n
o
2319/2004 du Conseil d’État à raison de la non-réalisation de son but) en raison du prix exorbitant qu’il devait payer à l’État (
idem
, §§ 45-46).
20.
Par ailleurs, la Cour a indiqué qu’il existait une grande différence entre le montant réclamé par l’État au requérant pour la récupération du terrain en cause et la valeur réelle de ce terrain telle qu’elle ressortait des éléments du dossier, et que cette différence ne pouvait passer pour raisonnable en l’espèce. Elle a noté que, selon l’estimation de l’autorité fiscale compétente, la valeur actuelle du terrain en cause était, à la date de l’arrêt au principal, de 254
853,03 EUR, soit une valeur bien inférieure à celle fixée par la décision administrative du 24 juillet 2008 (665
645,42
EUR). La Cour a ainsi conclu qu’il était évident que le requérant se trouvait dans une situation qui rendait de fait impossible la récupération de sa propriété (
idem
, §§ 53 et 55).
21.
Or, si cette récupération semblait impossible à l’époque des faits, elle l’est plus encore à ce jour, eu égard à l’évaluation, par le commissaire-priseur, de la valeur marchande actualisée du bien à 1
104
000 EUR. Par ailleurs, la Cour prend note de l’argument du Gouvernement selon lequel la loi n
o
2882/2001 prévoit que la valeur fiscale d’un bien constitue un minimum au-dessous duquel il n’est pas permis de fixer l’indemnité à rembourser pour récupérer le bien et que la fixation d’un tel montant plancher vise à garantir un montant raisonnable pour cette indemnité lorsque la valeur marchande du bien est inférieure à la valeur fiscale. Or, en l’espèce, la valeur marchande du bien, selon les estimations du Gouvernement, est très supérieure à la valeur fiscale.
22.
À supposer même que la valeur marchande actuelle du terrain ait atteint le montant indiqué par le Gouvernement, la Cour estime que le requérant ne devrait pas pâtir d’une telle situation, surtout si l’on tient compte du temps qui s’est écoulé depuis l’époque des faits. Quoiqu’il en soit, la Cour ayant conclu que l’ingérence litigieuse ne s’analysait pas en l’espèce en une privation de propriété, la question du montant de la valeur fiscale ou de la valeur du terrain n’est pas déterminante aux fins de l’appréciation du dommage matériel.
23.
Par conséquent, dans la présente affaire, la Cour estime que, compte tenu de la nature de la violation constatée dans l’arrêt au principal, seule une indemnisation est susceptible de compenser le préjudice subi.
24.
La Cour note de plus que le requérant a bien indiqué le montant estimé de son préjudice, mais que le Gouvernement en conteste tant le montant que le mode de calcul. En outre, elle relève que la prétention du requérant concernant le dommage résultant de la perte de l’usage de la propriété est hypothétique
: cette prétention est fondée sur la perte des revenus qu’il estime qu’il aurait perçus s’il avait pu exploiter le terrain comme parking pour voitures. Elle note que le Gouvernement contredit cet argument en précisant que l’article 7 §§ 2 et 3 du décret présidentiel n
o
1329/1993 interdisait depuis 1993 un tel usage dans le quartier de Plaka où est situé le terrain en question.
25.
La Cour rappelle aussi que, conformément aux principes dégagés par sa jurisprudence constante, la forme et le montant de la satisfaction équitable tendant à la réparation d’un préjudice matériel diffèrent selon les cas et dépendent directement de la nature de la violation constatée. Celle-ci se répercute par la force des choses sur les critères à employer pour déterminer la réparation due par l’État défendeur (voir,
mutatis
mutandis
,
Pélissier et Sassi c. France
[GC], n
o
25444/94, § 80, CEDH 1999-II et
Sovtransavto Holding c.
Ukraine
, n
o
48553/99, § 55, 2 octobre 2003). D’un côté, vu le grand nombre d’impondérables en l’espèce, la Cour ne saurait spéculer sur ce qu’eût été le montant que le requérant aurait dû verser pour récupérer le bien si l’État avait respecté ses obligations sous l’angle de l’article 1 du Protocole n
o
1.À cet égard, de l’avis de la Cour, le montant de la réparation ne peut se fonder directement ni sur la valeur marchande ni sur la valeur fiscale du terrain. D’un autre côté, la Cour estime que le requérant a subi une perte de chances réelles de récupérer le terrain.
26.
Considérant qu’il est impossible de quantifier précisément cette perte de chances réelles sur la base des éléments contenus dans le dossier tels que fournis par les parties, la Cour décide de statuer en équité (
Centro Europa 7 S.r.l. et Di Stefano c. Italie
[GC], n
o
;
Varfis c.
Grèce (satisfaction équitable)
, n
o
40409/08, § 22, 13 novembre 2014
;
Kosmas et autres c. Grèce
, n
o
20086/13, §§ 94-96, 29 juin 2017).
27.
À la lumière de ces considérations, la Cour juge raisonnable d’allouer au requérant 20
000
EUR tous chefs de préjudice confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt.
B.
Frais et dépens
28.
Le requérant demande 3
773 EUR pour frais et dépens.
29.
Le Gouvernement estime que le requérant ne justifie pas suffisamment le montant réclamé et qu’il ne précise pas quelle somme correspond à des frais et quelle somme à des honoraires. Il considère qu’un remboursement éventuel des frais et dépens ne devrait pas dépasser 1
000
EUR.
30.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour note que le requérant produit deux factures
: la première, d’un montant de 1
313 EUR, relative à la procédure devant le Conseil d’État, et la seconde, d’un montant de 2
460 EUR, relative à la procédure devant elle. Estimant raisonnable la somme de 3
773 EUR au titre des frais et dépens pour la procédure nationale et pour celle devant elle, la Cour l’accorde aux héritiers du requérant.
C.
Intérêts moratoires
31.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, les sommes suivantes
:
i.
20
000 EUR (vingt mille euros), tous chefs de préjudice confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, tous chefs de préjudice confondus
;
ii.
3
773 EUR (trois mille sept cent soixante-treize euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
2.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 mars 2018, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Abel Campos
Kristina Pardalos
Greffier
Présidente