HOTĂRÂREA DE DECIZIE NR. 51868/10 BALAK PETROL OTOMOTİV İNȘAAT MALZEMELER İ TURİZM EMLAKÇILIK İNȘAAT TAAHÜT GIDA TİC. LTD. ȘTİ. împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care așezează la 15 mai 2018 ca comitet al: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 4 august 2010, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 22 ianuarie 2018, care solicită Curții să elimine cererea din lista cazurilor, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: Reclamantul este o companie de construcții și are sediul său de afaceri în Adana. A fost reprezentat în fața Curții de către dl İ. Gül, un avocat care practică în Ankara. Guvernul turc („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La o inspecție, la 18 iulie 2005, societatea reclamantă, o stație de gaze, a fost sigilat, deoarece nu avea licența de operare necesară. La 20 octombrie 2005, a fost impusă o amendă administrativă reclamantului. La 20 decembrie 2005, reclamantul a inițiat proceduri administrative în fața Curții Supreme de Administrație, cerând anularea amenzii. La 27 martie 2007, Curtea Supremă de Administrație a respins cazul reclamantului. În cadrul procedurii, Procurorul public șef de la Curtea Supremă de Administrație și-a prezentat avizul scris cu privire la fondul acestui caz. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. La 5 martie 2009, Curtea Supremă de Administrație a susținut decizia din 27 martie 2007. 10. La 10 decembrie 2009, cererea de rectificare a reclamantului a fost respinsă. În aceeași liniuță, reclamantul a contestat faptul că durata procedurii nu erau irezonabile și că procedura administrativă nu era corectă. 12. Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul s-a plâns că principiul presunției de nevinovăție a fost ignorat și amenzile în cauză au fost disproporționale. 13. Reclamantul a afirmat, în continuare, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, că, ca urmare a deciziilor nedreptate ale instanțelor interne, dreptul său la bucurarea pașnică a bunurilor sale a fost încălcat. Plaga de drept privind necomunicarea avizului scris al Procurorului public 14. Reclamantul s-a plâns că necomunicarea procurorului public șef a avizului scris prezentat Curții Supreme de Administrație în cursul procedurii și-a încălcat dreptul la o audiere adversară și echitabilă. În acest sens, acesta se bazează pe art. 6 § 1 din Convenție. 15. După eșuarea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 22 ianuarie 2018, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „ Declar că Guvernul Turciei propune să plătească gazonul Balak İnș. Malz. Tur. Emlakçılık İnș Taahhüt Gıda Tic. Ltd. Ști., 400 EUR (4 sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi taxat reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în perioada implicită plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul consideră că absența comunicării reclamantului observației procurorului public prezentate Curții Supreme de Administrație a încălcat dreptul la un proces echitabil, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții (Meral c. Turcia), No. 33446/02, 27 noiembrie 2007). Ei invită cu respect Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să-l scoată din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 din Convenție.” 16. Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 17. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 18. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 19. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile privind necomunicarea avizului scris al procurorului în cadrul procedurii adresate reclamanților (a se vedea, de exemplu, Meral c. Turcia nr. 33446/02, §§ 32-39, 27 noiembrie 2007). 20. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 litera (c)). 21. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 22. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în monedă a statului contestat la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În caz de nerespectare a acestei perioade, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 23. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată această plângere din lista. Reclamantul se plângea că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „temps motivabil” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. 25. Curtea observă că în Turcia a fost instituit un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (n. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Turgut și alții (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013), Curtea a declarat o nouă cerere inadmisibilă din cauza faptului că reclamanții nu au epuizat căile de recurs interne, adică noua soluție. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. 26. Curtea a examinat, de asemenea, cazul în cauză și nu constată nicio circumstanță specifică care să o impună să se îndepărteze de concluziile sale în hotărârea menționată anterior. Prin urmare, Curtea concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție pentru neepuizare a căilor de recurs interne. Reclamantul a formulat plângeri suplimentare în temeiul articolelor 6, 7 și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 28. Având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea concluzionează că aceste plângeri nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, Curtea le respinge ca fiind manifestamente nefondate, în conformitate cu art. 35 §§ § a) și 4 din Convenția. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția; restul cererii este inadmisibil. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 7 iunie 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului
Application no. 51868/10
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15
May 2018 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Nebojša Vučinić,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 4 August 2010,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 22 January 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS
1.
The applicant is a construction company and has its seat of business in Adana. It was represented before the Court by Mr İ. Gül, a lawyer practising in Ankara.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
Upon an inspection, on 18 July 2005 the applicant company, a gas station, was sealed as it did not have the requisite operating licence.
5.
On 20 October 2005 an administrative fine was imposed on the applicant.
6.
On 20 December 2005 the applicant initiated administrative proceedings before the Supreme Administrative Court seeking the annulment of the fine.
7.
On 27 March 2007 the Supreme Administrative Court dismissed the applicant’s case.
8.
During the proceedings, the Chief Public Prosecutor at the Supreme Administrative Court submitted his written opinion on the merits of the case. This opinion was not communicated to the applicant.
9.
On 5 March 2009 the Supreme Administrative Court upheld the decision of 27 March 2007.
10.
On 10 December 2009 the applicant’s rectification request was rejected.
11.
The applicant complained under Article 6 of the Convention that the non-communication of the Chief Public Prosecutor’s written opinion in the appeal proceedings before the Supreme Administrative Court had violated its right to an adversarial and fair hearing. Under the same heading, the applicant contested that the length of proceedings had been unreasonable and the administrative proceedings had not been fair.
12.
Invoking Article 7 of the Convention, the applicant complained that the presumption of innocence principle had been disregarded and the fine at issue had been disproportional.
13.
The applicant further alleged under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that, as a result of the unfair decisions of the domestic courts, its right to peaceful enjoyment of its possessions had been breached.
A.
Complaint concerning non-communication of the Public Prosecutor’s written opinion
14.
The applicant complained that the non-communication of the Chief Public Prosecutor’s written opinion submitted to the Supreme Administrative Court during the proceedings had violated its right to an adversarial and fair hearing. In this respect, it relied on Article 6 §
1 of the Convention.
15.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 22 January 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article
37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“ I declare that the Government of Turkey offer to pay the applicant Balak Petrol İnș. Malz. Tur. Emlakçılık İnș Taahhüt Gıda Tic. Ltd. Ști., EUR 400 (four hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government consider that the absence of communication to the applicant of the public prosecutor’s observation submitted to the Supreme Administrative Court breached its right to a fair trial in the light of the well-established case-law of the Court (
Meral v. Turkey,
no. 33446/02, 27 November 2007). They respectfully invite the Court to declare that it is no longer justified to continue the examination of the application and to strike it out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.”
16.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
17.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
18.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v. Poland
(dec.), no.
11602/02, 26 June 2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no. 28953/03, 18
September
2007).
19.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about non
‑
communication of the public prosecutor’s written opinion during proceedings to applicants (see, for example,
Meral v. Turkey
no. 33446/02, §§
32-39, 27 November 2007).
20.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)).
21.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article
37 § 1
in fine
).
22.
The Court considers that this amount should be converted into currency of respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
23.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike this complaint out of the list.
B.
Complaint concerning length of proceedings
24.
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article
6 § 1 of the Convention.
25.
The Court observes that a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v. Turkey
(no. 24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Turgut and Others
((dec.), no.
4860/09, 26 March 2013) the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was
a priori
accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
26.
The Court has also examined the present case and finds no particular circumstances which would require it to depart from its findings in the above-mentioned judgment. It therefore concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and 4 of the Convention for non
‑
exhaustion of domestic remedies.
C.
Remaining complaints
27.
The applicant raised further complaints under Articles 6, 7 and Article
1 of Protocol No. 1 to the Convention.
28.
In the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court concludes that these complaints do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. Accordingly, the Court rejects them as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§
3
(a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention;
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 7 June 2018.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President