CRISTALDI c. ITALIE

RESPONDENT

ITA

HOTĂRÂRE

22.05.2018

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Irrecevable

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2018
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

CRISTALDI c. ITALIE (CtEDO, 2018)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 29923/13 Anna Maria CRISTALDI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 22 mai 2018 într-un comitet compus din Kristina Pardalos, președinte, Pauliine Koskelo, Tim Eicke, judecători, și Renata Degener, adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 19 aprilie 2013, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Anna Maria Cristaldi, este un resortisant italian născut în 1963 și rezident în Aci Castello. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul A. Cariola, avocat în Catania. Guvernul italian ( A fost reprezentată de agentul său, E. Spatafora. Circumstanțele din speță Reclamanta este un magistrat în apropierea tribunalului din Catania. A fost în concediu de maternitate obligatoriu în perioada 22 aprilie 2003-22 septembrie 2003. La o dată nespecificată, departamentul provincial al Ministerului Economiei a solicitat recurentei restituirea unei sume de 4 105 EUR (EUR) care corespunde cu dreptul de a-și exercita activitatea juridică specială primit de către persoana în cauză în timpul concediului său de maternitate; într-adevăr, această despăgubire se referă la cheltuielile pe care le suportă magistrații obișnuiți în exercitarea activității lor profesionale și la art. 3 primul paragraf din Legea nr. 27 din 1981 excludea dreptul la indemnizația respectivă în timpul unui concediu de maternitate obligatoriu. Această dispoziție a fost modificată prin art. 1 alineatul 325 din Legea finanțelor pentru 2005 din 30 decembrie 2004. Începând cu 1 ianuarie 2005, data intrării în vigoare a acestei legi, magistraților obișnuiți li s-a recunoscut dreptul de a beneficia și de dreptul la despăgubiri judiciare speciale în timpul concediului de maternitate obligatoriu. La o dată nespecificată, recurenta a contestat cererea de restituire în fața Tribunalului Administrativ din Catania ( ianuarie 2005, a ridicat o problemă de legitimitate constituțională pentru a evalua compatibilitatea dispoziției menționate anterior cu art. 3 din Constituție privind interzicerea discriminării. Prin decizia din 3 iulie 2006, Curtea Constituțională, considerată în mod evident lipsită de temei problema conformității cu Constituția italiană a articolului 3 primul paragraf din Legea nr. 27 din 1981, în măsura în care acesta excludea dreptul la despăgubiri speciale în timpul unui concediu de maternitate obligatoriu, a respins problema ridicată de TAR. În această privință, Comisia a considerat că versiunea modificată a articolului 3 primul paragraf din Legea nr. 27 din 1981 nu a putut fi aplicată retroactiv. De asemenea, aceasta a considerat că a fost vorba despre o despăgubire referitoare la cheltuielile pe care le suportă judecătorii obișnuiți în exercitarea activității lor profesionale, având în vedere faptul că aceasta nu se datorează nici magistraților în concediu extraordinar, nici în concediu special sau opțional din orice motiv. 10. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2009, TAR, având în vedere decizia Curții Constituționale, a respins recursul recurentei și a subliniat în special că dreptul la despăgubire în sensul articolului 3 din Legea nr. 27 din 1981 trebuia recunoscut femeilor magistrate în timpul concediilor de maternitate obligatorii începând cu 1 Numai ianuarie 2005 și că legea care a intrat în vigoare la acea dată nu putea fi aplicată retroactiv. El a adăugat că nu a avut, în speță, discriminare pe motive de sex, deoarece orice magistrat în concediu special pierdea dreptul de a primi dreptul de a primi dreptul de a-l primi în cauză. 11. recurenta sesizează Consiliul de Justiție administrativă pentru regiunea Sicilia. 12. Prin hotărârea din 30 mai 2012, această instanță a respins acțiunea recurentei. În primul rând, s-a considerat că dreptul de a presta servicii speciale era legat de exercitarea activității profesionale: chiar și în caz de încetare a activității de boală, nu se datora. 13. În special, acesta a afirmat că nu există nicio incompatibilitate a dispoziției în cauză cu jurisprudența Curții a Uniunii Europene (CJUE), având în vedere situația specifică în care se afla femeia în concediu obligatoriu de maternitate. Acesta reamintește că, potrivit jurisprudenței CJUE, femeile care beneficiază de un concediu de maternitate prevăzut de legislația națională se află într-o situație specifică care necesită o protecție specială, dar care nu poate fi asimilată cu cea a unui bărbat sau cu cea a unei femei care își ocupă efectiv postul de muncă. Prin urmare, acesta concluzionează că nu era necesar să se sesizeze CJUE cu privire la o trimitere preliminară. 27 privind prestațiile în favoarea personalului magistraturii din 19 februarie 1981 prevede efectuarea unei activități judiciare speciale în favoarea magistraților obișnuiți italieni, referitoare la sarcinile pe care aceștia le suportă în exercitarea activității lor profesionale. 15. Până la 31 decembrie 2004, magistrații obișnuiți în concediu de maternitate obligatoriu erau privați de beneficiul acestei indemnizații. În această privință, art. 3 primul paragraf din Legea nr. 27 din 1981 prevedea până la adoptarea unui nou regim privind remunerarea personalului prevăzut de legea nr. 97 din 2 aprilie 1979, se instituie în favoarea magistraților obișnuiți, în ceea ce privește cheltuielile pe care aceștia le suportă în exercitarea activității lor, începând cu iulie 1980, o indemnizație specială care nu deschide dreptul la pensie, [de o valoare] de 4 400 2000 lire pe an, care urmează să fie plătite prin rate lunare, cu excepția perioadelor extraordinare de concediu, de concediu special pentru orice motiv, de concediu obligatoriu sau facultativ prevăzut la articolele 4 și 7 din Legea nr. 1204 din 30 decembrie 1971 și de suspendare a serviciului pentru orice motiv. 16. Această dispoziție a fost modificată prin art. 1 , punctul 325, din Legea finanțelor pentru 2005 din 30 decembrie 2004. Acest articol a extins beneficiul de a beneficia de dreptul la despăgubiri speciale pentru judecătorii obișnuiți în concediu de maternitate obligatoriu. Legea menționată anterior a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2005. Decretul prezidențial nr. 3 din 1957, intitulat "Tribunalul unic privind angajații civili ai statului" În cazul în care un membru al personalului are dreptul să plătească toate indemnizațiile, acesta are dreptul la un concediu de maternitate, cu excepția celor cu caracter special (..). Decretul legislativ nr. 151 din 2001 de stabilire a textului unic al legislației în materie de tutelă și de îngrijire a maternității și paternitatea prevede, la art. 1, că, în timpul concediului de maternitate obligatoriu, angajatul are dreptul la 80% din remunerația sa obișnuită. Dreptul Uniunii Europene 19. La 14 iulie 2016, CJUE, în cauza Ornano împotriva Ministerului Justiției (hotărârea C-335/15), a afirmat că lucrătoarele nu pot invoca beneficiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 și 3 din Directiva 92/85/CEE pentru a revendica menținerea, în timpul concediului lor de maternitate, a remunerației lor integrale, ca și cum ar ocupa efectiv, ca și ceilalți lucrători, postul lor de muncă. Potrivit CJUE, este necesar să se facă distincție între noțiunea de "remunerare" prevăzută la art. 11 alineatele (2) și (3) din Directiva 92/85/CEE și noțiunea de "remunerare integrală" În cazul în care lucrătorul își ocupă efectiv postul de muncă și care, în acest caz, include dreptul special de a presta servicii judiciare, care se referă la sarcinile pe care le suportă judecătorii obișnuiți în exercitarea activității lor profesionale. În cazul în care o lucrătoare este absentă de la locul de muncă din cauza unui concediu de maternitate, protecția minimă impusă de art. 11 pct. 2 și 3 din directiva menționată nu implică, prin urmare, menținerea integrală a remunerării întreprinderii. Din această jurisprudență rezultă că simplul fapt că o magistrată obișnuită nu beneficiază de dreptul de a se pronunța în justiție specială în timpul unui concediu de maternitate obligatoriu, spre deosebire de colegii săi bărbați aflați în activitate, nu constituie o discriminare pe motive de sex, în sensul articolului 119 din Tratatul CE (devenit art. 141 CE) și al articolului 1 din Directiva 75/117/CEE. GRIEF. 20. Invocând art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta se plânge că a fost discriminată. Recurenta susține că a fost privată de dreptul la despăgubiri speciale în timpul concediului său de maternitate constituie o discriminare indirectă pe motive de sex, cu încălcarea articolului 14 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul n Aceste dispoziții sunt astfel formulate art. 14 Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau de orice altă natură, originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul contestă această teză. În ceea ce privește ă r ii întemeiate pe art. 14 din Convenie, el susține că nu a existat nici o discriminare, deoarece legea în vigoare la momentul respectiv al faptelor prevedea că orice magistrat își pierde dreptul de a primi în discuie dreptul de a primi în cauză în perioadele de absenă pentru concediu extraordinar, concediu pentru orice motiv, absenă obligatorie sau opțională. 23. În plus, guvernul declară că nu există nicio incompatibilitate cu jurisprudența comunitară dată fiind situația specifică În cazul în care se află o femeie în concediu obligatoriu de maternitate, situație care necesită o protecție specială, dar care nu poate fi asimilată cu cea a unui bărbat sau cu cea a unei femei care își ocupă efectiv locul de muncă. 24. Guvernul concluzionează că legea în vigoare la acea vreme a faptelor nu era discriminatorie. 25. Având în vedere argumentele formulate în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, guvernul arată că reclamanta nu l-a invocat niciodată, nici măcar în esență, în fața instanțelor naționale. Prin urmare, acesta ar trebui declarat inadmisibil pentru neechivocarea căilor de atac interne. 26. Recurenta susține că a fost victima unei discriminări pe motive de sex; aceasta arată că legea a fost modificată pentru a remedia această discriminare. 27. Aceasta arată că instanța judecătorească, care este aceeași pentru toți magistrații, reprezintă 27 % din salariul femeilor magistrate tinere și susține că legea în vigoare la momentul respectiv a avut ca efect privarea unei treimi din salariul ei. Ea consideră că a fost discriminată pe motiv că veniturile sale nu ar fi scăzut dacă ar fi fost de sex opus. Evaluarea Curții cu privire la problema dacă faptele cauzei cad sub incidența articolului 1 din Protocolul nr. 28. Curtea amintește că art. 14 din convenție nu face decât să completeze celelalte clauze normative ale convenției și ale protocoalelor sale. Aceasta se aplică, de asemenea, drepturilor suplimentare, în măsura în care acestea intră în domeniul general de aplicare al unuia dintre articolele Convenției, pe care statul a decis în mod voluntar să le protejeze. Este necesar, însă, este suficient ca faptele cauzei să cadă sub mai puțin decât cel puțin unul dintre articolele Convenției (a se vedea, printre multe altele, Koua Poirez c. Franța, n 40892/98 § 36, CEDO 2003 X și Andreiva c. Letonia [GC], n 55707/00 § 74, CEDO 2009). 29. În această specie, este necesar, prin urmare, să se stabilească dacă ......................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Curtea amintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția n , § 64, CEDH 2010), dar, în cazul în care un stat contractant instituie o legislație care prevede plata automată a unei prestații sociale, indiferent dacă acordarea unei astfel de prestații depinde sau nu de plata prealabilă a contribuțiilor, această legislație trebuie considerată ca având un interes patrimonial care intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru persoanele care îndeplinesc aceste condiții (Sherife Yićit c. Turcia [GC], n 3976/05, § 56, 2 noiembrie 2010). 31. Curtea a formulat numai dacă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează, ca atare, nici un drept la o pensie de o anumită valoare, o reducere a sumei unei alocații sau eliminarea acesteia poate constitui o încălcare a unui bun pe care trebuie să îl justifice; cu toate acestea, aceasta are precizează că, în cazul în care persoana în cauză nu îndeplinește sau încetează să îndeplinească condițiile prevăzute de dreptul intern pentru acordarea unei forme sau a unei forme de prestație sau de pensie, aceasta nu are niciun drept în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. Beláné Nagy c. Ungaria [GC], nr. 53080/13, § 84 și 86, CEDH 2016]. (decizie menționată mai sus), Curtea a statuat că un drept la o prestaie socială necontributivă intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr 1 la Convenie. În cazuri precum dreptul la o prestaie socială necontributivă se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenie. 1 Un motiv în temeiul căruia au fost privați, total sau parțial și dintr-un motiv discriminatoriu menționat în art. 14, de la o anumită prestație, criteriul relevant constă în a căuta dacă, nu ar fi fost condiția de acordare în litigiu, părțile interesate ar fi avut dreptul, sancțional în fața instanțelor interne, de a percepe prestația în cauză. Dacă protocolul nr. 1 la Convenție nu are dreptul de a primi prestații sociale, de orice tip, atunci când un stat decide să instituie un sistem de prestații, acesta trebuie să facă acest lucru într-un mod compatibil cu art. 14 (Stec și altele, menționat anterior, § 55). 32. În acest caz, Curtea constată că legislația italiană aplicabilă în sectorul public (decretul prezidențial nr. 3 din 1957, intitulat "text unic privind angajații civili din statul membru," citit în combinație cu decretul legislativ nr. 151 din 2001 de stabilire a textului unic al dispozițiilor legislative în materie de tutelă și de asistență pentru maternitate și paternitate (punctele 17 și 18 de mai sus) prevede că persoana în cauză primește o remunerație integrală în timpul concediului de maternitate obligatoriu de cinci luni. Prin urmare, Curtea este de acord că faptele intră sub incidența articolului 1 din Protocolul nr. 1 Convenției. Cu privire la natura presupusei discriminări Potrivit jurisprudenței stabilite a Curții, discriminarea constă în a trata în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane plasate în situații comparabile ( Willis c. Regatul Unit, 36042/97, § 48, CEDO 2002 IV, și Okpisz c. Germania, n 59140/00, § 33, 25 octombrie 2005). Cu toate acestea, art. 14 nu: nu unui stat membru să trateze grupuri într-un mod diferențiat pentru a corecta inegalitățile între ele; în anumite circumstanțe, aceasta este chiar absența unui tratament diferențiat pentru a corecta o inegalitate care, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, poate duce la încălcarea dispoziției în cauză (a se vedea, de asemenea, pct. privind anumite aspecte ale regimului lingvistic al învățământului în Belgia VI). Curtea a admis, de asemenea, că poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală care are efecte prejudiciabile disproporționate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu vizează în mod specific acest grup (Hugh Jordan c. Regatul Unit, 24746/94 § 154, 4 mai 2001) și că o discriminare potențial contrară Convenției ar putea rezulta dintr-o situație de fapt (Zarb Adami c. Malta, n 17209/02, § 76, CEDH 2006 VIII). 34. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă și în ce măsură diferențele dintre situații în alte domenii similare justifică diferențele de tratament (Gaygusuz c. Austria, 16 septembrie 1996, § 42, Rec., 1996 IV). Domeniul de aplicare al marjei de apreciere variază în funcție de circumstanțe, domenii și context ( Rasmussen c. Danemarca, 28 noiembrie 1984, § 40, seria A n 87, și Inze c. Austria, 28 octombrie 1987, § 41, seria A n 126), dar este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției. Aceasta fiind în primul rând un mecanism de protecție a drepturilor omului, Curtea trebuie totuși să țină seama de evoluția situației în statele contractante și să răspundă, de exemplu, consensului care se poate materializa în ceea ce privește standardele care trebuie atinse (Stec și altele) , citată anterior, § 63-64, Ünal Tekeli c. Turcia, 29865/96 § 54, CEDO 2004 X (extracturi) și, mutatis mutandis Stafford c. Regatul Unit [GC], n 46295/99 § 68, CEDO 2002 IV. 35. Curtea amintește, de asemenea, că progresul către egalitatea de gen este un obiectiv important al statelor membre ale Consiliului Europei și că numai considerațiile foarte puternice pot determina o diferență de tratament în această privință (Konstantin Markin c. Rusia [GC], n 30078/06, § 127, CEDH 2012 (extracti) și Burghartz c. Elveția , 22 februarie 1994, § 27, seria A n 280 B). În special, trimiterile la tradițiile, presupuse de ordin general sau atitudini sociale majoritare care au circulat într-o anumită țară nu sunt suficiente pentru a justifica o diferență de tratament bazată pe sex. 36. Pe de altă parte, în mod normal, este lăsată la latitudinea statului, atunci când este vorba, de exemplu, de a lua măsuri de ordin general în materie economică sau socială (Stec și altele, citată anterior, § 52, și Hämäläinen c. Finlanda [GC], n 37359/09 § 109, CEDH 2014). 37. În ceea ce privește sarcina probei în această privință, Curtea a precizat deja că, atunci când un solicitant a stabilit existența unei diferențe de tratament între persoanele aflate în situații comparabile, este de competența guvernului să demonstreze că această diferență de tratament era justificată (a se vedea, de exemplu, Chassagnou și alții, Franța [GC], n 25088/94 28331/95 28443/95, § 91-92, CEDO 1999 III și Timichev c. Rusia, 55762/00 55974/00, § 57, CEDO 2005 XII). În ceea ce privește acuzația de discriminare indirectă, reclamantul trebuie, prin urmare, să prezinte dovezi de efecte prejudiciabile disproporționate asupra unui anumit grup, dând astfel naștere unei prezumții de discriminare indirectă; în continuare, statului pârât îi revine sarcina de a respinge această prezumție prin demonstrarea faptului că diferența de tratament este rezultatul unor factori obiectivi care nu sunt legați de factorul indicat de solicitant ( D.H. și altele, precum și Republica Cehă [GC], n 57325/00, § 188, 189 și 195, CEDO 2007 IV; a se vedea, de asemenea, Oršuš și alții [GC], n 15766/03, § 152, CEDO 2010). 38. În cazul de față, Curtea constată, în primul rând, că legea în vigoare la momentul respectiv prevedea că în cazul concediilor extraordinare, al concediilor speciale pentru orice motiv, al concediilor obligatorii sau facultative sau al suspendării activității din alt motiv. 39. După cum Curtea a amintit anterior (punctul 33 litera (c) deasupra), pentru ca o problemă să apară în temeiul articolului 14 din Convenție, trebuie să existe o diferență în tratamentul persoanelor aflate în situații similare sau comparabile, ținând cont de caracteristicile situației lor în contextul respectiv. Cu toate acestea, în contextul specific al cauzei, Curtea consideră că, având în vedere scopul și condițiile la care se face referire, situația recurentei era caracterizată de faptul că, în perioada în cauză, nu își exercita funcțiile judiciare. Prin urmare, situația sa nu era comparabilă cu cea a colegilor săi, bărbați sau femei, în exercitarea efectivă a funcțiilor sale. În ceea ce privește faptul că absența sa a fost datorată maternității și, prin urmare, legată de sexul său, Curtea constată că, potrivit instanțelor naționale, inculpatul în cauză era destinat să compenseze sarcinile pe care le suportă magistrații obișnuiți în exercitarea activității lor profesionale. Prin urmare, Curtea consideră că în acest sens context, chiar și ținând cont de faptul că . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41. Curtea reamintește că, deja, concediul de maternitate are ca scop să permită mamei să se refacă de la travaliu și să-și alăpteze copilul dacă dorește și, prin urmare, prin natura sa, este specific femeilor și este legat de sex și, prin urmare, femeile și bărbații nu sunt plasați într-o situație similară (Constantin Markin, menționat anterior, § 132). 42. Curtea arată, după o analiză atentă a legii menționate anterior, că dreptul judiciar special pe care reclamanta l-a solicitat era supus unei condiții care ținea de exercitarea efectivă a funcțiilor judiciare. Astfel cum s-a subliniat de instanțele naționale, acest lucru a fost destinat să compenseze sarcinile pe care le suportă magistrații obișnuiți în exercitarea activității lor profesionale. Aceasta arată, de asemenea, că recurenta se plânge că și-a pierdut o parte importantă din remunerație din cauza lipsei obligatorii a exercitării funcțiilor sale legate de maternitate. 43. Cu toate acestea, în ceea ce privește întrebarea dacă excluderea de la dreptul judiciar special în timpul absenței serviciului, inclusiv concediul obligatoriu de maternitate, care impune absențe specifice legate de sexul feminin, în special în ceea ce privește femeile în raport cu bărbații, Curtea ia notă de faptul că recurenta a beneficiat de un concediu de maternitate de cinci luni (din 22 aprilie 2003 până în 22 septembrie 2003). În această perioadă, spre deosebire de colegii săi, bărbați și femei, care lucrau cu normă întreagă și trebuiau să sprijine cheltuielile legate de exercitarea funcțiilor lor judiciare, reclamanta a continuat să-și primească remunerația, cu excepția celui special. 44. Curtea reamintește din nou că scopul și condițiile de la inaugurare erau legate de exercitarea efectivă a funcțiilor judiciare și, prin urmare, consideră că, în acest context special, pierderea acestei indemnizații speciale în timpul absenței muncii, indiferent de tipul de absență, nu ar putea produce o pierdere reală la la Pe de altă parte, Curtea constată că reclamanta nu a produs niciun fel de dovezi care să demonstreze că a suferit un efect discriminatoriu real. 46. Având în vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că nu există nicio discriminare contrară articolului 14 din Convenție. Prin urmare, rezultă că cererea este în mod vădit greșit întemeiată și că aceasta trebuie respinsă, în temeiul articolului 35 alineatele (3) (a) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și apoi comunicat în scris la 14 iunie 2018. Renata Degener Kristina Pardalos Grefier Adjunct Președinte