- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 12 iunie 2018
- Stat pârât
- HUN
- Concluzia
- Inadmisibil
Lénárt împotriva Ungariei
Traducere în română Auto
A doua secțiune DECIZIE nr. 64332/13 Gizella LÉNÁRT împotriva Ungariei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 12 iunie 2018 în calitate de comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 1 octombrie 2013, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTELE Reclamantul, dna Gizella Lénárt, este un național maghiar, născut în 1951 și trăiește în Budaörs. Guvernul maghiar („Guvernul”) a fost reprezentat de dl Z. Tallódi, agent, Ministerul Justiției. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a servit ca funcționar din 2002 până la 13 iulie 2012. La încheierea serviciului ei, o parte din plata de indemnizare a fost taxată la 98% în suma de 886.280 forinturi maghiare (HUF) (aproximativ 3.000 euro (EUR)). Datorită modificărilor ulterioare ale legislației relevante, ratele fiscale aplicabile plății de indemnizare ale reclamantului au modificat retroactiv. În consecință, Autoritatea Fiscală Națională a constatat că partea relevantă a plății de indemnizare a reclamantului a fost supusă unei taxe publice forfetare de 25% în valoare de HUF 226,092 (aproximativ EUR) 750). Prin urmare, reclamantul a fost rambursată HUF 660.188 (aproximativ 2 250 EUR) de către Autoritatea Fiscală Națională la 10 iunie 2016. Sarcina fiscală globală rezultată a fost de 25%.
COMPLAINTĂ Reclamantul s-a plâns că impunerea de 98% impozit pe o parte din remunerația ei datorată încetării ocupării forței de muncă a constituit o privare a proprietății în încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. HOTĂRÂREA Reclamantul se plângea de perceperea impozitului special pe o parte a plății sale de indemnizare. Ea se bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede după cum urmează: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.
Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Guvernul a contestat argumentul respectiv. Acestea au susținut că, după introducerea taxei publice forfetare și a rambursării ulterioare (a se vedea alineatul (5) mai sus), criteriile pentru constatarea unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost îndeplinite în cazul reclamantului. În orice caz, Guvernul a solicitat Curtea să declare cererea inadmisibilă pentru abuz de dreptul la cerere, deoarece reclamantul nu a informat Curții cu privire la modificarea regimului fiscal și la rambursarea rezultatelor.
Curtea consideră că nu este necesar să se examineze argumentul guvernului cu privire la abuzul asupra dreptului unei cereri individuale, prezenta cerere fiind, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive. 10. Curtea reamintește că, în ceea ce privește legislația socială și economică, inclusiv în domeniul impozitării ca mijloace de astfel de politici, statele beneficiază de o marjă largă de apreciere, care, în interesul justiției sociale și al bunăstarii economice, poate să le conducă legitim, în opinia Curții, să adapteze, să limiteze sau chiar să reducă cantitatea de indemnizare plătită în mod normal populației calificate. Cu toate acestea, orice astfel de măsuri trebuie puse în aplicare într-un mod nediscriminatoriu și să respecte cerințele de proporționalitate (a se vedea N.K.M.
c. Ungaria , nr. 66529/11, § 65, 14 mai 2013). 11. În acest caz, atunci când se ia în considerare proporționalitatea dintre mijloacele utilizate și obiectivul solicitat, trebuie remarcat că, după rambursarea reclamantului, sarcina fiscală globală impusă a fost de 25%, care nu poate fi considerată disproporționată (a se vedea, un contrario N.K.M. c. Ungaria, citat mai sus, §§§ 66-76). Prin urmare, interferența nu impune o povară individuală excesivă reclamantului. Rezultă că cererea este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 lit. (a) și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 5 iulie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Președintele adjunct al grefierului
FOURTH SECTION
DECISION Application no. 64332/13 Gizella LÉNÁRT against Hungary The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on 12 June 2018 as a Committee composed of: Paulo Pinto de Albuquerque, President, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judges, and Andrea Tamietti, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 1 October 2013, Having regard to the observations submitted by the respondent Government, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS
The applicant, Ms Gizella Lénárt, is a Hungarian national, who was born in 1951 and lives in Budaörs.
The Hungarian Government (“the Government”) were represented by Mr Z. Tallódi, Agent, Ministry of Justice.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
The applicant served as a civil servant from 2002 until 13 July 2012. Upon the termination of her service, a certain part of her severance payment was taxed at 98% in the amount of 886,280 Hungarian forints (HUF) (approximately 3,000 euros (EUR)). 5 . Due to subsequent amendments of the relevant legislation, the tax rates applicable to the applicant’s severance payment changed retroactively. Accordingly, the National Tax Authority found that the relevant part of the applicant’s severance payment had been subject to a flat-rate public charge of 25% in the amount of HUF 226,092 (approximately EUR 750). Therefore, the applicant was reimbursed HUF 660,188 (approximately EUR 2,250) by the National Tax Authority on 10 June 2016. The resultant overall tax burden was thus 25%. COMPLAINT
The applicant complained that the imposition of 98% tax on part of her remuneration due on termination of her employment had amounted to a deprivation of property in breach of Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention. THE LAW
The applicant complained about the levying of the special tax on part of her severance payment. She relied on Article 1 of Protocol No. 1, which provides as follows: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”
The Government contested that argument. They argued that following the introduction of the flat-rate public charge and the subsequent reimbursement (see paragraph 5 above), the criteria for finding a violation of Article 1 of Protocol No. 1 were not met in the applicant’s case. In any event, the Government requested the Court to declare the application inadmissible for abuse of the right of application because the applicant failed to inform the Court of the change of the tax regime and the resultant reimbursement.
The Court considers that it is not necessary to examine the Government’s argument on abuse of the right of individual petition, the present application being in any event inadmissible for the following reasons.
The Court recalls that in the area of social and economic legislation including in the area of taxation as a means of such policies States enjoy a wide margin of appreciation, which in the interests of social justice and economic well-being may legitimately lead them, in the Court’s view, to adjust, cap or even reduce the amount of severance normally payable to the qualifying population. However, any such measures must be implemented in a non-discriminatory manner and comply with the requirements of proportionality (see N.K.M. v. Hungary , no. 66529/11, § 65, 14 May 2013).
In the present case, when considering the proportionality between the means employed and the aim sought, it is to be noted that after the applicant was reimbursed, the overall tax burden imposed on her was 25% which cannot be considered disproportionate (see, a contrario , N.K.M. v. Hungary, cited above, §§ 66-76). The interference did not, therefore, impose an excessive individual burden on the applicant. 12 . It follows that the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 (a) and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Declares the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 5 July 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Deputy Registrar President