Decizia nr. 23394/10 Hanifi KARTAL împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 19 iunie 2018 în calitate de comitet compus din: Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 5 aprilie 2010, Având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 22 ianuarie 2018 cere Curtea să elimine cererea din lista cazurilor, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDIU Reclamantul, dl Hanifi Kartal, este un național turc, născut în 1962 și locuiește în Malatya. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl. Esten și dna E. Türker, avocați care practică în Malatya. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. 3. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. În urma unei dispute privind numirea sa, reclamantul, un funcționar public, a inițiat o procedură la 22 martie 2001 în fața Curții Administrative Malatya, cerând anularea hotărârilor administrative din 17 ianuarie și 9 februarie 2001. La 7 noiembrie 2001, Tribunalul Administrativ Malatya a respins cazul reclamantului. La 15 martie 2005, Curtea Administrativă Supremă a anulat decizia din 7 noiembrie 2001. La 30 noiembrie 2005, Curtea Administrativă Malatya a acceptat parțial cererile reclamantului. La 6 iunie 2008, Curtea Administrativă Supremă a susținut această decizie. Apoi, la 14 decembrie 2009, cererea de rectificare a reclamantului a fost respinsă. În timpul procedurii, Procurorul public șef de la Curtea Administrativă Supremă și-a emis opinia cu privire la fondul cazului. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. Între timp, la 8 iunie 2001, reclamantul a inițiat o altă serie de proceduri în fața Curții Administrative Malatya care solicită anularea deciziei privind demisia sa. 10. La 7 noiembrie 2001, Curtea Administrativă Malatya a respins cazul reclamantului. 11. La 6 iunie 2008, Curtea Administrativă Supremă a respins cererea de recurs a reclamantului. Apoi, la 7 octombrie 2009, cererea de rectificare a reclamantului a fost respinsă. 12. În timpul procedurii, Procurorul public șef la Curtea Administrativă Supremă a emis opinia sa cu privire la fondul cazului. Acest aviz nu a fost comunicat reclamantului. COMPLAINTE 13. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că necomunicarea avizului scris al Procurorului Principal în cadrul procedurii de recurs în fața Curții Supreme de Administrație și-a încălcat dreptul la o audiere adversară și echitabilă. Sub aceeași rută, reclamantul a contestat că durata procedurii era irezonabilă. 14. În baza articolului 6 din Convenție, reclamantul s-a mai plâns cu privire la rezultatul procedurii și a declarat că instanța internă a eșuat în evaluarea faptelor. El a plâns în continuare că avizul judecătorului raportor nu i-a fost comunicat. 15. Reclamantul a afirmat în continuare, în temeiul articolului 14 din Convenție, că a fost supus discriminării ca urmare a deciziilor instanțelor administrative. 16. În cele din urmă, în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul a afirmat că, ca urmare a deciziilor neloiale ale instanțelor interne, dreptul său la bucurarea pașnică a bunurilor sale a fost încălcat. Necomunicarea avizului scris al procurorului 17. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că necomunicarea avizelor scrise ale procurorului în cadrul procedurii dinaintea Curții Supreme de Administrație și-a încălcat dreptul la o ședință adversară și echitabilă. 18. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 22 ianuarie 2018, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării problemei ridicate de această parte a cererii. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prezentată după cum urmează: „Declar că Guvernul Turciei propune să plătească reclamantului Hanifi Kartal, 400 EUR (4 sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care această sumă nu a fost plătită în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene în perioada implicită plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului. Guvernul consideră că absența comunicării reclamantului observației procurorului public prezentate Curții Supreme de Administrație a încălcat dreptul său la un proces echitabil, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții (Meral c. Turcia), No 3446/02, 27 noiembrie 2007). Ei invită cu respect Curtea să declare că nu mai este justificat să continue examinarea cererii și să-l elimine din lista cazurilor în conformitate cu art. 37 din Convenție.” 19. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 20. De asemenea, acesta reiterează că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului. 21. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 22. Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile privind necomunicarea avizului scris al procurorului în cadrul procedurii adresate reclamanților (a se vedea, de exemplu, Meral c. Turcia nr. 33446/02, §§ 32-39, 27 noiembrie 2007). 23. Având în vedere natura admiterilor incluse în declarația Guvernului, precum și valoarea compensației propuse – care este în conformitate cu sumele acordate în cazuri similare –, Curtea consideră că nu mai este justificat continuarea examinării cererii (articolul (c) 24. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 25. Curtea consideră că această sumă ar trebui convertită în moneda statului contestat la rata aplicabilă la data plății și plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții emise în conformitate cu art. 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În caz de nerespectare a acestei perioade, dobânzile simple se plătesc cu valoarea în cauză la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. 26. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 27. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată această plângere din lista. Reclamantul s-a plâns că durata procedurii era incompatibilă cu cerința de „tempă rezonabilă” prevăzută la art. 6 § 1 din Convenție. 29. Guvernul a remarcat că, în temeiul Legii nr. 6384, s-a instituit o comisie de compensare pentru a face față cererilor privind durata procedurii și neexecuția hotărârilor. Turgut și alții c. Turcia (dec.), nr. 4860/09, 26 martie 2013), au susținut că reclamantul ar trebui să se aplice Comisiei de Compensare. 30. Curtea observă că, după cum a subliniat Guvernul, a fost înființat în Turcia un nou remediu intern în urma aplicării procedurii de hotărâre pilot în cazul Ümmühan Kaplan c. Turcia (nr. 24240/07, 20 martie 2012). Ulterior, în decizia sa în cazul Turgut și alții , citat mai sus, Curtea a declarat inadmisibil o nouă cerere, din cauza faptului că reclamanții nu au reușit să epuizeze căile de recurs interne, adică noua soluție. În acest sens, Curtea a considerat în special că acest nou remediu a fost a priori accesibil și capabil de a oferi o perspectivă rezonabilă de remediere a plângerilor privind durata procedurii. 31. În consecință, având în vedere obiecția preliminară a Guvernului cu privire la obligația reclamantului de a face uz de noul recurs intern instituit prin Legea nr. 6384, Curtea își reiterează concluzia în cazul Turgut și alții (citat mai sus). Prin urmare, aceasta concluzionează că această plângere trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenția pentru neepuizarea căilor interne de recurs. Rămâna plângeri 32. Reclamantul a formulat noi plângeri în temeiul art. 6, 14 și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 33. Având în vedere toate materialele în posesia sa și în măsura în care chestiunile reclamate sunt în competența sa, Curtea concluzionează că aceste plângeri nu dezvăluie nici o încălcare a drepturilor și libertăților prevăzute în Convenția sau în Protocolurile sale. În consecință, Curtea le respinge ca fiind manifestamente nefondate, în temeiul articolului 35 §§ 3 litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenția. restul cererii este inadmisibil. A făcut în limba engleză și a notificat în scris la 12 iulie 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Președintele adjunct al grefierului
Application no. 23394/10
Hanifi KARTAL
against Turkey
The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 19
June 2018 as a Committee composed of:
Ledi Bianku,
President,
Nebojša Vučinić,
Jon Fridrik Kjølbro,
judges,
and Hasan Bakırcı,
Deputy Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 5 April 2010,
Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 22 January 2018 requesting the Court to strike the application out of the list of cases,
Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1.
The applicant, Mr Hanifi Kartal, is a Turkish national, who was born in 1962 and lives in Malatya. He was represented before the Court by Mr
S.
Esen and Ms E. Türker, lawyers practising in Malatya.
2.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
3.The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
4.
Following a dispute regarding his appointment, the applicant, a civil servant, initiated proceedings on 22 March 2001 before the Malatya Administrative Court, seeking the annulment of the administrative decisions dated 17 January and 9 February 2001.
5.
On 7 November 2001 the Malatya Administrative Court dismissed the applicant’s case.
6.
On 15 March 2005 the Supreme Administrative Court quashed the decision of 7 November 2001.
7.
On 30 November 2005 the Malatya Administrative Court partially accepted the applicant’s claims.
8.
On 6 June 2008 the Supreme Administrative Court upheld that decision. Subsequently, on 14 December 2009 the applicant’s request for rectification was rejected. During the proceedings, the Chief Public Prosecutor at the Supreme Administrative Court delivered her opinion on the merits of the case. This opinion was not communicated to the applicant.
9.
In the meantime, on 8 June 2001 the applicant initiated another set of proceedings before the Malatya Administrative Court seeking the annulment of the decision concerning his resignation.
10.
On 7 November 2001 the Malatya Administrative Court dismissed the applicant’s case.
11.
On 6 June 2008 the Supreme Administrative Court rejected the applicant’s appeal request. Subsequently, on 7 October 2009 the applicant’s request for rectification was rejected.
12.
During the proceedings, the Chief Public Prosecutor at the Supreme Administrative Court delivered her opinion on the merits of the case. This opinion was not communicated to the applicant.
13.
The applicant complained under Article 6 of the Convention that the non-communication of the Chief Public Prosecutor’s written opinion in the appeal proceedings before the Supreme Administrative Court had violated his right to an adversarial and fair hearing. Under the same heading, the applicant contested that the length of proceedings had been unreasonable.
14.
Relying on Article 6 of the Convention, the applicant further complained about the outcome of the proceedings and stated that the domestic courts failed in the evaluation of the facts. He further complained that the opinion of the Judge Rapporteur had not been communicated to him.
15.
The applicant further stated under Article 14 of the Convention that he had been subjected to discrimination as a result of the decisions of the administrative courts.
16.
Finally, under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention, the applicant alleged that, as a result of the unfair decisions of the domestic courts his right to peaceful enjoyment of his possessions had been breached.
A.
Non-communication of the Public Prosecutor’s written opinion
17.
The applicant complained under Article 6 § 1 of the Convention that the non-communication of the Public Prosecutor’s written opinions in the proceedings before the Supreme Administrative Court had violated his right to an adversarial and fair hearing.
18.
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 22 January 2018 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article
37 of the Convention.
The declaration provided as follows:
“I declare that the Government of Turkey offer to pay the applicant Hanifi Kartal, EUR 400 (four hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
The Government consider that the absence of communication to the applicant of the public prosecutor’s observation submitted to the Supreme Administrative Court breached his right to a fair trial in the light of the well-established case-law of the Court (
Meral v. Turkey,
no.33446/02, 27 November 2007). They respectfully invite the Court to declare that it is no longer justified to continue the examination of the application and to strike it out of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention. ”
19.
The Court reiterates that Article
37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article
37
§
1
(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:
“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
20.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article
37
§
1
(c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
21.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the
Tahsin Acar
judgment (
Tahsin Acar v. Turkey
(preliminary objections) [GC], no.
WAZA Sp. z o.o. v.
Poland
(dec.), no.
11602/02, 26
June
2007; and
Sulwińska v. Poland
(dec.), no.
28953/03, 18
September
2007).
22.
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about non
‑
communication of the public prosecutor’s written opinion during proceedings to applicants (see, for example,
Meral v. Turkey
no.
33446/02, §§
32-39, 27 November 2007).
23.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article
37
§
1
(c)).
24.
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1
in fine
).
25.
The Court considers that this amount should be converted into currency of the respondent State at the rate applicable at the date of payment, and paid within three months from the date of notification of the Court’s decision issued in accordance with Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to settle within this period, simple interest shall be payable on the amount in question at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank plus three percentage points.
26.
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article
37 § 2 of the Convention (
Josipović v. Serbia
(dec.), no. 18369/07, 4
March 2008).
27.
In view of the above, it is appropriate to strike this complaint out of the list.
B.
Length of proceedings
28.
The applicant complained that the length of the proceedings had been incompatible with the “reasonable time” requirement laid down in Article
6 § 1 of the Convention.
29.
The Government noted that pursuant to Law no. 6384 a Compensation Commission had been established to deal with applications concerning the length of proceedings and the non-execution of judgments. Referring to the case of
Turgut and Others v. Turkey
((dec.), no. 4860/09, 26 March 2013), they maintained that the applicant should apply to the Compensation Commission.
30.
The Court observes that, as pointed out by the Government, a new domestic remedy has been established in Turkey following the application of the pilot judgment procedure in the case of
Ümmühan Kaplan v. Turkey
(no.
24240/07, 20 March 2012). Subsequently, in its decision in the case of
Turgut and Others
, cited above, the Court declared a new application inadmissible on the ground that the applicants had failed to exhaust domestic remedies, that is to say the new remedy. In so doing, the Court considered in particular that this new remedy was a priori accessible and capable of offering a reasonable prospect of redress for complaints concerning the length of proceedings.
31.
Accordingly, taking account of the Government’s preliminary objection with regard to the obligation of the applicant to make use of the new domestic remedy established by Law no. 6384, the Court reiterates its conclusion in the case of
Turgut and Others
(cited above). It therefore concludes that this complaint must be rejected under Article 35 §§ 1 and
4 of the Convention for non-exhaustion of domestic remedies.
C.
Remaining complaints
32.
The applicant raised further complaints under Articles 6, 14 and Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention.
33.
In the light of all the material in its possession and in so far as the matters complained of are within its competence, the Court concludes that these complaints do not disclose any appearance of a violation of the rights and freedoms set out in the Convention or its Protocols. Accordingly, the Court rejects them as manifestly ill-founded, pursuant to Article 35 §§ 3
(a) and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Takes note
of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 § 1 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;
Decides
to strike the application out of its list of cases in accordance with Article
37
§
1
(c) of the Convention.
Declares
the remainder of the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 12 July 2018.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Deputy Registrar
President