SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 15076/08 Öykü ÖZEN și Mehmet Özen împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 3 iulie 2018 într-un comitet format din Ledi Bianku, președinte, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, și Hasan Bak Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ recurentele, dl Öykü Özen și dl Mehmet Özen, sunt resortisanți turci născuți în 1972 și, respectiv, 1979 și deținuți în Bursa. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul N. Bener, avocat în același oraș. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul său.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Ca urmare a plângerilor depuse de persoane care au fost victime ale exploatării sexuale, poliția a început o anchetă privind o rețea de prostituție ale cărei solicitanți au fost suspectați de a fi lideri. La 31 august 2007, în cadrul acestei anchete, judecătorul a luat, în temeiul articolului 153 alineatul (2) din Codul de procedură penală, în temeiul articolului 153 alineatul (2) din Codul de procedură penală la 5 instanță judecătorească din Bursa. Această decizie a fost justificată de necesitatea de a conserva informațiile referitoare la viața privată a persoanelor care nu sunt vizate de anchetă, obținute cu această ocazie.
La 2 septembrie 2007, recurentele au fost arestate la Bursa, interogate de poliție cu privire la dovezile obținute în timpul perchezițiilor efectuate la domiciliul lor și la sediul asociației care servea drept acoperire pentru activitățile lor ilegale, cei interesați nu au vrut să depună mărturie. În conformitate cu cele de la 4 septembrie 2009 de către procurorul general al Republicii, reclamanții au fost chestionați cu privire la declarațiile reclamanților și ale victimelor care le pun sub semnul întrebării, precum și cu privire la probele materiale confiscate. Judecătorul din Bursa, împreună cu alți zece suspecți, a confirmat declarațiile făcute în fața procurorului republicii. La sfârșitul audierii lor, judecătorul a dispus plasarea în detenție provizorie a celor interesați.
La 1 octombrie 2007, la 7 octombrie 2007, Tribunalul de Primă Instană a respins opoziia formulată de solicitani împotriva deciziei de restricie de acces la dosarul de anchetă. La 22 octombrie 2007, solicitanii au fost acuzai. Le-a fost reproșat că sunt liderii unei organizații criminale, și anume o rețea de prostituție, și în acest sens, că au încurajat și au fost implicați, că au pus la dispoziție spații și că au forțat prostituția abuzând de vulnerabilitatea victimelor și folosind violența. La 20 noiembrie 2009, instanța de judecată a decis eliberarea reclamanților. La sfârșitul procesului lor, la 21 aprilie 2010, Curtea i-a recunoscut pe reclamanții vinovați de faptele care le-au fost reproșate și i-a condamnat la închisoare.
Condamnarea lor a fost confirmată de Curtea de Casație la 2 mai 2014. Invocând art. 5 alin. (3) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au putut contesta în mod eficient detenția lor din cauza restricției de acces la dosarul de investigație. Curtea consideră că este oportun să se examineze acest aspect din perspectiva articolului 4 din Convenție. Guvernul susține că reclamanții au fost informați cu privire la acuzațiile aduse împotriva lor și că au fost în măsură să ia cunoștință de declarațiile reclamanților și ale victimelor, precum și de dovezile materiale conținute în timpul perchezițiilor. Prin urmare, consideră că reclamanții au avut cunoștințe suficiente cu privire la conținutul probelor care au stat la baza detenției lor și adaugă că restricția în cauză nu a durat mai mult de o lună și jumătate.
Curtea reamintește că o procedură desfășurată în temeiul articolului 5 alineatul (4) din Convenție în fața instanței sesizate cu o acțiune împotriva unei detenții trebuie să fie contradictorie și să garanteze egalitatea de arme între părți, și anume procurorul și persoana deținută. Legalitatea armelor nu este asigurată în cazul în care avocatului îi este refuzat accesul la documentele dosarului care sunt esențiale pentru o contestare eficientă a legalității detenției clientului său (a se vedea, printre altele, Mooren c. Germania [GC], n 11364/03, ê 124, 9 iulie 2009). Curtea ia notă mai întâi de faptul că reclamanții se plâng în general de decizia de restricționare a accesului la dosar și de dreptul la apărare al acestora.
În cazul de față, Comisia observă că decizia de plasare în detenție provizorie a reclamanților s-a bazat în principal pe declarațiile incriminatoare ale reclamanților și ale victimelor, precum și pe dovezile materiale obținute în timpul perchezițiilor. În această privință, Comisia observă că părțile interesate au fost intervievate în timpul arestării lor cu privire la acuzațiile aduse împotriva lor și la dovezile în cauză și au fost asistate de avocatul lor cu această ocazie. Prin urmare, chiar dacă nu au beneficiat de un drept nelimitat de acces la elemente de probă, reclamanții au avut cunoștințe suficiente cu privire la conținutul elementelor de probă pe care se bazau în esență suspiciunile împotriva acestora și au servit drept bază pentru plasarea lor în detenție.
Astfel, aceștia au avut posibilitatea de a contesta în mod satisfăcător motivele prezentate pentru a justifica reținerea lor provizorie (a se vedea în acest sens, printre altele, Ceviz c. Turcia, nr. 8140/08, § 41-44, 17 iulie 2012 și Hebat Aslan și Firas Aslan c. Turcia, nr. 15048/09, § 66, 28 octombrie 2014). În ceea ce privește transcrierile interceptărilor telefonice, din dosar nu reiese că plasarea în detenție provizorie a reclamanților se bazează pe aceste transcrieri. În orice caz, reclamanții au avut o cunoaștere suficientă a conținutului principalelor elemente de probă care au stat la baza plasării lor în detenție și care, prin urmare, aveau o importanță esențială în contestarea legalității deținerii lor, lipsa accesului la transcrierile în cauză, care este mai mult pentru o perioadă scurtă de aproximativ o lună și jumătate, nu a împiedicat părțile interesate să conteste în mod eficient deținerea lor.
Prin urmare, rezultă că cererea este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § (a) și cu art. 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 septembrie 2018. Hasan Bak
DÉCISION Requête n o 15076/08 Öykü ÖZEN et Mehmet ÖZEN contre la Turquie La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 3 juillet 2018 en un comité composé de : Ledi Bianku, président, Nebojša Vučinić, Jon Fridrik Kjølbro, juges, et de Hasan Bakırcı, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 24 mars 2008, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants, M me Öykü Özen et M. Mehmet Özen, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1972 et en 1979, et détenus à Bursa. Ils ont été représentés devant la Cour par M e N. Bener, avocat dans cette même ville.
Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Suite à de plaintes déposées par des personnes victimes d’exploitations sexuelles, la police commença une enquête concernant un réseau de prostitution dont les requérants étaient soupçonnées d’en être les dirigeants. Le 31 août 2007, dans le cadre de cette enquête, le juge près le 5 e tribunal d’instance pénale de Bursa prit, sur le fondement de l’article 153 § 2 du code de procédure pénale (« CPP »), la décision de limiter l’accès au dossier d’enquête. Le juge justifia cette décision par la nécessité de préserver les informations relatives à la vie privée de personnes tierces non concernées par l’enquête, obtenues à cette occasion.
Le 2 septembre 2007, les requérants furent arrêtés à Bursa. Interrogés par la police sur les preuves obtenues au cours des perquisitions menées à leur domicile et dans les locaux de l’association qui servait de couverture à leurs activités illégales, les intéressés ne voulurent pas déposer. Entendus le 4 septembre 2009 par le procureur de la République, les requérants furent interrogés sur les déclarations des plaignants et des victimes les mettant en cause, ainsi que sur les preuves matérielles saisies. Toujours le 4 septembre 2009, les requérants furent traduits devant le 1 er juge d’instance pénale de Bursa, avec dix autres suspects. Devant le juge, ils confirmèrent leurs déclarations faites devant le procureur de la République.
À l’issue de leur audition, le juge ordonna le placement en détention provisoire des intéressés. L’opposition formée par les requérants contre cette décision fut rejetée. Le 28 septembre 2007, le 4 e juge d’instance pénale écarta la demande d’élargissement des requérants. Le 1 er octobre 2007, le 7 e juge d’instance pénale rejeta l’opposition formée par les requérants contre la décision de restriction d’accès au dossier d’enquête. Le 22 octobre 2007, les requérants furent inculpés. Il leur était reproché d’être les dirigeants d’une organisation criminelle, à savoir un réseau de prostitution, et à ce titre, d’avoir encouragé et servi d’intermédiaire, d’avoir mis à disposition des locaux, et d’avoir forcé à la prostitution en abusant de la vulnérabilité des victimes et en utilisant la violence.
L’acte d’accusation relatait en détail le contenu des déclarations des victimes, des plaignants ainsi que les transcriptions d’écoutes téléphoniques. Leur procès s’ouvrit devant la 11 e cour d’assises d’Istanbul. Le 20 novembre 2009, la cour d’assises décida de la mise en liberté des requérants. Au terme de leur procès, le 21 avril 2010, la cour d’assises reconnut les requérants coupables des faits qui leur étaient reprochés et les condamna à des peines d’emprisonnement. Leur condamnation fut confirmée par la Cour de cassation le 2 mai 2014. GRIEF Invoquant l’article 5 § 3 de la Convention, les requérants se plaignent de n’avoir pas pu contester efficacement leur détention en raison de la restriction d’accès au dossier d’enquête.
EN DROIT Les requérants se plaignent de n’avoir pas pu contester efficacement leur détention en raison de la restriction d’accès au dossier d’enquête. La Cour estime opportun d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 § 4 de la Convention. Le Gouvernement soutient que les requérants ont été informés des accusations portées contre eux, et qu’ils ont été en mesure de prendre connaissance des dépositions des plaignants et des victimes, ainsi que des preuves matérielles saisies au cours des perquisitions. Il estime que les requérants ont donc eu une connaissance suffisante du contenu des preuves ayant servi de base à leur détention. Il ajoute que la restriction en question n’a duré qu’un mois et demie.
La Cour rappelle qu’une procédure menée au titre de l’article 5 § 4 de la Convention devant la juridiction saisie d’un recours contre une détention doit être contradictoire et garantir l’« égalité des armes » entre les parties, à savoir le procureur et la personne détenue. L’égalité des armes n’est pas assurée si l’avocat se voit refuser l’accès aux pièces du dossier qui revêtent une importance essentielle pour une contestation efficace de la légalité de la détention de son client (voir, parmi d’autres, Mooren c. Allemagne [GC], n o 11364/03, § 124, 9 juillet 2009). La Cour note d’abord que les requérants se plaignent de manière générale de la décision de restriction d’accès au dossier, et de l’atteinte qui aurait résulté à leur droit de défense.
Ils n’indiquent cependant pas quels sont les éléments de preuve auxquels ils n’auraient pas eu accès et qui les auraient empêchés de contester efficacement leur détention. En l’espèce, elle observe que la décision de placement en détention provisoire des requérants reposait essentiellement sur les déclarations incriminantes des plaignants et des victimes ainsi que sur des preuves matérielles obtenues lors des perquisitions. À cet égard, elle note que les intéressés ont été interrogés au cours de leur garde à vue sur les accusations portées contre eux et sur les éléments de preuve en question. Ils étaient assistés de leur avocat à cette occasion. Il s’ensuit que, même s’ils n’ont pas bénéficié d’un droit illimité d’accès aux éléments de preuve, les requérants ont eu une connaissance suffisante de la teneur des éléments de preuve sur lesquelles les soupçons dirigés contre eux se fondaient pour l’essentiel, et ayant servi de base à leur placement en détention.
Ils ont eu ainsi la possibilité de contester de manière satisfaisante les motifs présentés pour justifier leur détention provisoire (voir en ce sens, parmi d’autres, Ceviz c. Turquie , n o 8140/08, § 41-44, 17 juillet 2012, et Hebat Aslan et Firas Aslan c. Turquie , n o 15048/09, § 66, 28 octobre 2014). Quant aux transcriptions des écoutes téléphoniques, il ne ressort pas du dossier que le placement en détention provisoire des requérants soit fondé sur ces transcriptions. En tout état de cause, les requérants ayant eu une connaissance suffisante de la teneur des principaux éléments de preuve ayant servi de base à leur placement en détention, et qui revêtaient à ce titre une importance essentielle dans la contestation de la légalité de leur détention, l’absence d’accès aux transcriptions en question, qui plus est pendant une courte période d’environ un mois et demie, n’a pas empêché les intéressés de contester efficacement leur détention.
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 6 septembre 2018. Hasan Bakırcı Ledi Bianku Greffier adjoint Président