CUARTA DECIZIE A SECȚIEI Nr. 33502/11 R.S. împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a patra secțiune), care a stat la 3 iulie 2018 în calitate de comitet compus din: Paulo Pinto de Albuquerque, președinte, Egidijus Kūris, Iulia Motoc, judecători și Andrea Tamietti, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 23 mai 2011, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul, dna R. S., este un național român, care s-a născut în 1965 și trăiește în București. Președintele a acordat reclamantului cererea de a nu fi divulgată publicului (art. 47 § 4). Ea a fost reprezentată inițial de doamna E. Bozai, avocat practicant la București și ulterior de tatăl ei, dl F. D. și dna L. Beleca, avocat practicant la București. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dna C. Brumar, din Ministerul Afacerilor Externe. Circumstanțele cazului Reclamantul a fost angajat la gradul de căpitan de Serviciul de Informații din România (denumit în continuare „RIS”). Ea a fost atribuită într-o unitate militară din București. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cazului Potrivit acuzațiilor reclamantului, la 24 octombrie 2003, la ora 9.00, în timp ce era în biroul ei, ea a simțit un mare disconfort, a avut dureri de cap și episoade de vărsături violente. Ea a fost însoțită de un coleg de infirmerie a unității militare. Asistenta și-a luat tensiunea arterială, care era anormal de mare, și a încercat, fără folos, să cheme medicul în serviciu, M.C., care nu era prezent la infirmerie. Reclamantul a pierdut conștiința și în timpul petrecut la infirmerie, starea ei degradată vizibil. Apoi, într-un moment neespecificat, reclamantul a fost dus prima dată la o clinică a RIS, unde nu a primit nici o îngrijire, și apoi la Sala de Urgență (denumită în continuare „ER”) a Spitalului Militar de Urgență al RIS “Agrippa Ionescu” din București. Documentele din dosarul de caz, cu excepția cererilor reclamantului, nu menționează vizita inițială la clinica RIS. Conturile părților cu privire la cine a însoțit reclamantul la spitale diferă, controversa fiind în special prezența medicului M.C. în vehiculul care a transportat reclamantul. Prezența unui conducător și a unui asistent în vehicul nu este contestată. La spitalul "Agrippa Ionescu", reclamantul a fost consultat de doctorul-colonel L.T., care a suspectat că a fost suspectată că a fost suferită de un accident vascular cerebral cu hemoragie cerebrală. Întrucât spitalul nu a avut un departament de neurochirurgie, el a trimis reclamantul la urgență a spitalului "Floreasca" din București. Potrivit reclamantului, vehiculul în care a fost transportată la spital nu avea echipamente de îngrijire de urgență. Cu toate acestea, documentele din dosarul menționează că vehiculul era o ambulanță de urgență. Potrivit dosarului medical elaborat la spitalul Floreasca, reclamantul a sosit la ora 12.43 într-un stat de comă profundă. A fost admisă la blocul de operare la ora 13.30. și intervenția neurochirurgică a început la ora 14:15. Operația a durat până la ora 16:00 și a consistat în evacuarea sângelui acumulat în creier. Examinarea ulterioră a făcut posibil pentru a stabili că accidentul vascular a fost cauzat de o malformație congenitală a vaselor de sânge, care a rupt și a provocat o sângerare masivă. 10. La 13 iulie 2004, o comisie medicală a RIS a declarat că reclamantul nu este în stare să își desfășoare cariera militară. S-a constatat că accident vascular cerebral a cauzat o pierdere parțială a viziunii, precum și paralizia facială și paralizia stângă a corpului. La 10 august 2004, s-a retras din cauza acestei handicapuri permanente. 11. Reclamantul a suferit mai multe intervenții chirurgicale care urmăresc să-și asigure o ușurare a handicapului permanent și durerii intermitente. Procedura penală lansată de tatăl reclamantului, în numele ei 12. La o dată neespecificată în 2004, tatăl reclamantului a cerut RIS-ului să inițieze o anchetă cu privire la modul în care cazul medical al fiicei sale a fost tratat de echipa RIS, atât înainte, cât și după operație. RIS a răspuns la 16 august 2004 că personalul său medical nu a comis nicio eroare și că instituția a asigurat atât sprijin moral, cât și financiar reclamantului în timpul programului de recuperare post-operatorie. 13. În 2006, tatăl reclamantului a depus o plângere la președintele român, cerându-i să solicite anchete suplimentare în legătură cu incidentul din 24 octombrie 2003. Această plângere a fost transmisă RIS, care a răspuns la 17 octombrie 2006, reprezentând că personalul medical a acționat cu diligence și cu promptitudine în cazul reclamantului; documentele medicale au dovedit că deteriorarea statului reclamantului a fost datorită severității și complexității accidentului vascular cerebral cauzat de o malformație congenitală a vaselor de sânge. În astfel de situații, o intervenție chirurgicală a fost vitală, iar unele efecte secundare/sănătoase, cum ar fi cele prezentate de solicitant, ar putea apărea. La începutul anului 2007, tatăl reclamantului a depus, în numele ei, o plângere penală cu biroul procurorului atașat Curții Înalte de Casare și Justiție. Această plângere a fost înregistrată în biroul procurorului la 27 martie 2007. Se adresează anumitor declarații ale șoferului, care a însoțit reclamantul la spitale (a se vedea alin. 7 mai sus), tatăl reclamantului a susținut că starea critică în care fiica sa a sosit la spitalul „Floreasca” în jurul ora 14:00, și anume, într-un comă profundă, ar fi fost diferită dacă ea nu ar fi fost păstrată în așteptare la infirmerie (a se vedea punctul 5 mai sus) și apoi trimis inutil la două unități medicale ale RIS înainte de a fi luată în considerare în mod corespunzător (a se vedea §6 mai sus). El a acuzat RIS și în special personalul său medical de neglijență, în principal cu privire la eșecul lor de a chema o ambulanță fără întârziere. Ambulanța ar fi putut să-și aducă fiica rapid la spitalul Floreasca, care a fost la doar 15 minute de la locul de muncă. O astfel de reacție în timp util ar fi păstrat șansele fiicei sale de a se recupera mult mai bine după operație. 15. Tatăl reclamantului a dat două declarații înaintea biroului procurorului, una la 10 aprilie 2007 și a doua la 22 mai 2007. În ambele, a dat detalii privind circumstanțele în care a avut loc accident vascular cerebral. În cadrul procedurii, el a depus mai multe detalii scrise, reprezentând plângerile detaliate deja depuse la autoritățile de investigare penală. În observațiile sale scrise din 19 iulie, 5 noiembrie și 27 decembrie 2007, tatăl reclamantului a solicitat încetarea anchetei. El a informat autorităților cu privire la intenția sa de a retrage plângerea penală, având în vedere faptul că RIS a promis să furnizeze sprijin financiar reclamantului, astfel încât ea să poată obține un tratament și o redresare specifice după operațiuni. Ancheta penală a fost urmărită totuși. 17. La 6 decembrie 2007, doctorul-colonel L.T. (a se vedea punctul 8 de mai sus) a fost auzit de procurorul public. El a declarat că reclamantul a sosit la spitalul "Agrippa Ionescu" la aproximativ 11.30/12.00 a.m., însoțit de un medic și o asistentă din unitatea militară. Suspectând că pacientul a avut un accident vascular cu hemoragie cerebrală care necesită intervenție neurochirurgică urgentă, el a administrat o perfuzie și a trimis reclamantul într-o ambulanță la Urgența Spitalului Floreasca. 18. Copii de documente medicale din Spitalul Agrippa Ionescu și din Spitalul Floreasca au fost incluse în dosarul penal. La 13 noiembrie 2008, biroul procurorului militar a hotărât să nu înceapă investigațiile penale împotriva personalului medical implicat în cazul reclamantului. Acesta a susținut că măsurile luate de oficialii RIS și personalul medical pentru a limita consecințele accidentului vascular cerebral și pentru a asigura recuperarea reclamantului au fost legale și adaptate la nivelul de urgență al situației. La 13 ianuarie 2009, procurorul militar șef a respins plângerea formulată de tatăl solicitant împotriva hotărârii biroului procurorului de a nu începe investigațiile penale. Decizia a remarcat că, chiar dacă ancheta a dezvăluit existența unor acte penale comise de oricare dintre cele menționate de tatăl reclamantului în plângerea sa, răspunderea penală pentru aceste acte a devenit, în orice caz, limitată la timp, deoarece au trecut mai mult de cinci ani de la evenimentele. 21. La 4 februarie 2009, tatăl reclamantului a contestat această decizie în fața Curții de Apel Militare din București. S-a plâns de lipsa rapoartelor forense și medicale privind îngrijirea acordată fiicei sale, precum și de omisiunea de a interoga toți cei implicați în tratarea accidentului. În concluziile scrise din 9 aprilie 2009 tatăl reclamantului a reiterat plângerile menționate mai sus. El a indicat în continuare succint că fiica sa a solicitat, de asemenea, compensarea pentru daunele materiale și morale suportate. 23. În aceeași zi, Curtea Militară a adresat plângerea Curții Înalte de Casare și Justiție din cauza capacităților anumitor persoane implicate în reclamație. Prin hotărârea din 27 noiembrie 2009, Curtea Înaltă a susținut că tatăl reclamantului a avut drept de a aduce o procedură penală în numele ei. Cu toate acestea, a respins plângerea având în vedere lipsa oricărei dovezi că actele penale au fost comise în cazul reclamantului. Curtea Înaltă a susținut în continuare că, în orice caz, presupusele infracțiuni au devenit limitate la timp. Prin hotărârea finală din 22 noiembrie 2010, elaborată la 22 februarie 2011, Curtea Înaltă de Casare și Justiție, într-un grup de nouă judecători, a respins plângerile reclamantului ca fiind nefondate. Legislația relevantă privind reglementările în materie de răspundere medicală, în vigoare la momentul material, precum și practicile conexe ale instanțelor sunt descrise în următoarele cazuri: Eugenia Lazăr v. România , nr. 32146/05, §§ 52-54, 16 februarie 2010; Csoma v. România , nr. 8759/05, §§ 22-26, 15 ianuarie 2013; și S.B. v. România , nr. 24453/04, §§§ 37-42, 23 septembrie 2014. COMPLAINTE 27. În baza articolelor 2, 6, 8 și 13 din Convenție, reclamantul s-a plâns de lipsa de asistență medicală adecvată necesară de către condiția ei în urma accidentului vascular cerebral pe care a avut-o în timpul biroului. În acest sens, ea a susținut că erorile și neglijența personalului RIS, precum și lipsa lor de reacție în timp util față de statul ei, i-au cauzat un handicap permanent grav. Ea se plângea, de asemenea, de modul în care autoritățile au efectuat investigația asupra plângerilor sale. LEI 28. Reclamantul se plângea că autoritățile medicale nu furnizau asistență medicală în timp util și că ancheta urmată privind plângerile sale nu a fost eficace. Curtea a comunicat cazul în temeiul articolului 8 din Convenție, care se menționează după cum urmează: „1. Toată lumea are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie, casa sa și corespondența sa. Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor în conformitate cu legea și este necesară într-o societate democratică în interesul securității naționale, al siguranței publice sau al bunăstanței economice a țării, al prevenirii tulburărilor sau al criminalității, al protecției sănătății sau morale sau al protecției drepturilor și libertăților altora.” Observațiile părților Guvernul a susținut că reclamantul a avut la dispoziție mai multe remedii care ar fi putut oferi remediere pentru chestiunile evocate. În primul rând, reclamantul ar fi putut depune o acțiune civilă împotriva personalului medical și a spitalelor corespunzătoare considerate responsabilă pentru încălcarea dreptului ei la integritate fizică. În al doilea rând, reclamantul ar fi trebuit să se ocupe de departamentul relevant al Colegiului de Doctori, în conformitate cu Legea nr. 74/1995 privind practicile medicale (a se vedea punctul 26 de mai sus); în al treilea rând, ea a avut posibilitatea de a depune reclamații civile în momentul depunerii plângerii sale penale. Guvernul s-a bazat pe jurisprudența Curții în cazuri similare, cum ar fi E.M. și alții c. România , (dec.), nr. 20192/07, 3 iunie 2014); Istrațioiu/Romanie , (dec.), nr. 56556/10, 27 ianuarie 2015) și Stihi Boos/Romanie (dec.), nr. 7823/06, 11 octombrie 2011), confirmand că cele trei căi menționate mai sus au reprezentat soluții eficace pentru plângeri, cum ar fi cele ridicate de solicitant. 30. Guvernul a susținut, de asemenea, că ancheta privind presupusele evenimente a fost cât mai prompt și mai eficace posibil, ținând seama de faptul că răspunderea penală pentru infracțiunile reclamate a devenit deja limitată la timp. Ea a susținut că nu a fost în căutarea sancțiunii disciplinare pentru echipa medicală responsabilă, în măsura în care ea a considerat că cei responsabili sunt responsabili penal. Ea a susținut că ineficiența anchetei penale a adus ineficientă orice afirmație civilă ulterioară, în măsura în care circumstanțele de fapt sau implicarea neglijentă a personalului medical nu au fost suficient de clarificate. Ea a reiterat că o intervenție promptă în cazul ei, în urma imediatului accident vascular cerebral, ar fi schimbat starea actuală de sănătate. Evaluarea Curții Este acum bine stabilit că, deși dreptul la sănătate nu este ca atare printre drepturile garantate în temeiul Convenției sau Protocolelor sale (a se vedea, de exemplu, Dossi și alții c. Italia (dec.), nr. 26053/07, 12 octombrie 2010), în paralel cu obligațiile lor pozitive prevăzute la art. 2 din Convenție, în primul rând, în temeiul articolului 8 al acesteia, în vederea punerii în aplicare a reglementărilor care impun atât spitalelor publice, cât și private să adopte măsuri adecvate de protecție a integrității fizice a pacienților lor și, în al doilea rând, să ofere victimelor neglijenței medicale acces la proceduri în care acestea ar putea, după caz, obține compensații pentru daune (a se vedea, printre multe altele, Trocellier v. Franța (dec.), nr. 75725/01, CEDH 2006-XIV; Codarcea v. România , nr. 31675/04, § 103, 2 iunie 2009; și Jurica v. Croația , nr. 30376/13, § 84, 2 mai 2017). În același timp, Înaltele părți contractante au o marjă de apreciere în alegerea cum să se respecte obligațiile lor pozitive în temeiul Convenției (a se vedea, ca autoritate recentă, Lambert și alții v. Franța [GC], nr. 46043/14, § 144, CEDH 2015 (extracte) și se bucură de o libertate considerabilă în alegerea mijloacelor calculate pentru a se asigura că sistemele judiciare ale acestora îndeplinesc cerințele sale. De asemenea, pur și simplul fapt că procedurile privind neglijența medicală s-au încheiat nefavorabil pentru persoana în cauză nu înseamnă în sine că Statul pârât a eșuat în obligația sa pozitivă în temeiul articolului 8 din Convenție (a se vedea Jurica , citată mai sus, §§ 87-88). 34. În ceea ce privește prezentul caz, Curtea constată că reclamantul a susținut că a suferit o insuficiență medicală gravă ca urmare a neglijenței medicale, în special în ceea ce privește lipsa unei îngrijiri adecvate în timp util. 35. La început, Curtea constată că, în conformitate cu argumentele guvernamentale, compensarea pentru mal practici medicale ar putea fi solicitată în temeiul legislației române de tort. De asemenea, reclamantul a fost invitat să intenteze o procedură disciplinară împotriva medicilor implicați, care sunt susținute de jurisprudența relevantă a Curții în ceea ce privește România (a se vedea punctele 26 și 29 de mai sus). În plus, aceste măsuri de remediere pot fi, în general, suficiente, în sensul plângerilor relevante ale convenției, astfel cum s-a menționat anterior (a se vedea punctele 32-33 de mai sus). 36. Cu toate acestea, Curtea remarcă că reclamantul nu a urmărit nici una dintre cele două căi menționate mai sus. 37. În acest sens, Curtea remarcă că reclamantul, acționând prin intermediul tatălui său, a instituit o procedură penală în care a încercat să stabilească răspunderea personalului medical pentru presupusa neglijență medicală care a determinat daune la sănătatea sa (a se vedea punctul 14 mai sus). Pretențiile civile care urmăresc obținerea unei compensații au fost formulate vag într-o etapă mult mai târziu a procedurii, și anume în fața Curții de Apel Militare de la București, care, totuși, avea competența de a evalua doar licența deciziei procurorului de a nu institui proceduri penale (a se vedea punctul 22 de mai sus). 38. Hotărârea de a nu urmări în judecată a fost susținută de instanțele interne, care au susținut că, pe baza substanței, nu există nici o indicație privind comisia unei infracțiuni penale în cazul reclamantului și că, la nivel procedural, răspunderea penală pentru presupusele infracțiuni a devenit deja limitată la timp (a se vedea punctele 20 și 24 de mai sus). Curtea amână concluziile autorităților interne, care sunt în cele din urmă mai bine plasate pentru a evalua chestiunea (a se vedea mutatis mutandis E.M. și alții c. România , citate mai sus § 55). 39. Deși ia notă în special de alegerea reclamantului între calele juridice interne disponibile, Curtea nu poate ignora faptul că plângerea penală a fost depusă de tatăl reclamantului în numele ei mai mult de trei ani și jumătate după incidentele relevante. Scopul principal al acestuia a fost să fie pedepsit în mod penal personalul medical (a se vedea punctul 31 de mai sus și, în contrast, Csoma În ciuda promptității relative cu care a fost efectuată ancheta penală (aproximativ trei ani în total), responsabilitatea penală pentru presupusele infracțiuni a devenit limitată la timp în cadrul acestei proceduri, și anume la 24 octombrie 2008 (a se vedea punctul 20 de mai sus). 40. În acest context, Curtea reiterează că, în cazul în care este necesar timp pentru soluționarea unei chestiuni într-un caz, reclamantul este sarcina de a se asigura că cererile sale sunt formulate atât în fața autorităților interne relevante, cât și a Curții cu expediția necesară pentru a se asigura că acestea pot fi corect și corect rezolvate. Într-adevăr, cu expirarea timpului, amintirile martorilor dispar, dovezile se deteriorează sau încetează să existe, iar perspectivele ca orice investigație eficace să poată fi efectuată să diminue din ce în ce mai mult, iar examinarea și judecata proprii a Curții pot fi private de significanță și eficacitate (a se vedea Vartic c. România, (dec.), nr. 27631/12, § 47, 6 mai 2014). 41. Curtea ar sublinia, de asemenea, faptul că în momentul în care procedura penală s-a încheiat sau, într-adevăr, chiar și în momentul în care a început procedura penală, acțiunea din tort a fost deja îndepărtat de timp (a se vedea, prin contrast, E.M. și alții c. România, citată mai sus, § 53). 42. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu poate să concludă că este pasivitatea prelungită a reclamantului care a împiedicat-o să beneficieze pe deplin de garanțiile instituite de stat pentru a se asigura că presupusele victime de neglijență medicală au acces la proceduri în care acestea pot obține, dacă este cazul, compensații pentru daune. 43. În plus, Curtea nu constată în circumstanțele prezentului caz că Statul pârât a eșuat să furnizeze un mecanism pentru a stabili dacă a existat vreo răspundere penală, disciplinară sau civilă din partea personalului medical implicat în tratamentul pacientului. 44. Rezultă că cererea trebuie respinsă în sensul articolului 35 § § § 3 și 4 din Convenție. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea inadmisibilă. Efectuată în limba engleză și notificată în scris la 26 iulie 2018. Andrea Tamietti Paulo Pinto de Albuquerque Președintele Adjunct Registrului
Application no. 33502/11
R.S.
against Romania
The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting on
3 July 2018 as a Committee composed of:
Paulo Pinto de Albuquerque,
President,
Egidijus Kūris,
Iulia Motoc,
judges,
and Andrea Tamietti,
Deputy
Section Registrar,
Having regard to the above application lodged on 23 May 2011,
Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,
Having deliberated, decides as follows:
1.
The applicant, Ms R. S., is a Romanian national, who was born in
1965 and lives in Bucharest. The President granted the applicant’s request for her identity not to be disclosed to the public (Rule 47 § 4). She was represented before the Court initially by Ms E. Bozai, a lawyer practising in Bucharest and subsequently by her father, Mr F. D. and by Ms L. Beleca, a lawyer practising in Bucharest.
2.
The Romanian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Ms C. Brumar, from the Ministry of Foreign Affairs.
A.
The circumstances of the case
3.
The applicant was employed at the rank of captain by the Romanian Intelligence Service (hereinafter “the RIS”). She was assigned to a military unit in Bucharest.
4.
The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.
1.
The background of the case
5
.
According to the applicant’s allegations, on 24 October 2003, at 9
a.m., while she was in her office, she felt serious discomfort, had headaches and violent vomiting episodes. She was accompanied by a colleague to the infirmary of the military unit. The nurse took her blood pressure, which was abnormally high, and tried, to no avail, to call the doctor on duty, M.C., who was not present at the infirmary. The applicant lost consciousness and during the time spent at the infirmary, her condition degraded visibly.
6
.
Subsequently, at an unspecified time, the applicant was allegedly taken first to a clinic of the RIS, where she did not receive any care, and then to the Emergency Room (hereinafter, “the ER”) of the Emergency Military Hospital of the RIS “Agrippa Ionescu” in Bucharest. The documents in the case-file, with the exception of the applicant’s submissions, do not mention the initial visit to the RIS clinic.
7
.
The parties’ accounts as to who accompanied the applicant to the hospitals differ, the controversy being especially the presence of doctor M.C. in the vehicle which transported the applicant. The presence of a driver and of a nurse in the vehicle is not disputed.
8
.
At the “Agrippa Ionescu” Hospital, the applicant was consulted by the doctor-colonel L.T., who suspected that she had undergone a stroke with cerebral hemorrhage. As the hospital did not have a neurosurgery department, he referred the applicant to the ER of the “Floreasca” Hospital in Bucharest. According to the applicant, the vehicle in which she was transported to the hospital did not have emergency care equipment. However, the documents in the case-file mention that the vehicle was an emergency ambulance.
9.
According to the medical record drawn up at the “Floreasca” Hospital, the applicant arrived at 12.43 p.m. in a state of deep coma. She was admitted to the operating block at 1.30 p.m. and the neurosurgical intervention started at 2.15 p.m. The operation lasted until 4 p.m. and consisted in evacuating the blood accumulated in the brain. Subsequent examinations made it possible to establish that the vascular accident was due to a congenital malformation of the blood vessels, which had ruptured and caused a massive bleeding.
10.
On 13 July 2004 a medical commission of the RIS declared the applicant unfit to pursue her military career. It found that the stroke had caused a partial loss of vision, as well as facial paralysis and the paralysis of the left side of the body. On 10 August 2004 she retired on account of this permanent disability.
11.
The applicant has undergone several surgeries aiming to provide relief from her permanent disability and intermittent pain.
2.
Criminal proceedings launched by the applicant’s father, on her behalf
12.
On an unspecified date in 2004, the applicant’s father asked the RIS to initiate an investigation into how his daughter’s medical case had been handled by the RIS team both prior and after the surgery. The RIS replied on 16 August 2004 that its medical staff had not committed any errors and that the institution had ensured both moral and financial support to the applicant during her post-surgery recovery program.
13.
In 2006 the applicant’s father filed a complaint with the Romanian President, asking him to request that further investigation be conducted in relation to the incident of 24 October 2003. This complaint was forwarded to the RIS, which replied on 17 October 2006, reiterating that the medical staff acted diligently and promptly in the applicant’s case; the medical documents proved that the deterioration of the applicant’s state was due to the severity and complexity of the stroke caused by a congenital malformation of the blood vessels. In such situations, a surgery was vital, and some sequelae/side effects, such as those displayed by the applicant, could appear.
14
.
Sometime at the beginning of 2007, the applicant’s father lodged, on her behalf, a criminal complaint with the prosecutor’s office attached to the High Court of Cassation and Justice. This complaint was registered with the prosecutor’s office on 27 March 2007. Relying on certain statements made by the driver, who had accompanied the applicant to the hospitals (see paragraph
7 above), the applicant’s father submitted that the critical state in which his daughter had arrived at the “Floreasca” Hospital around 2
p.m., namely, in a deep coma, would have been different if she had not been kept waiting at the infirmary (see paragraph 5 above) and then sent unnecessarily to two medical units of the RIS before being properly taken care of (see paragraph
6 above). He accused the RIS and in particular its medical staff of negligence, mainly concerning their failure to call an ambulance without delay. The ambulance could have brought his daughter quickly to the “Floreasca” Hospital, which was only fifteen minutes away from where she worked. Such a timely reaction would have preserved his daughter’s chances for much better recovery after the surgery.
15.
The applicant’s father gave two statements before the prosecutor’s office, one on 10 April 2007 and the second one on 22 May 2007. In both of them he gave details as to the circumstances in which the stroke occurred. Throughout the procedure, he filed several extensive written submissions, reiterating the detailed complaints already lodged with the criminal investigation authorities.
16
.
In his written submissions of 19 July, 5 November and 27
December
2007, the applicant’s father requested that the investigation be stopped. He informed the authorities of his intention to withdraw the criminal complaint, in view of the fact that the RIS had promised to provide financial support to the applicant so that she could get specific post-surgery treatment and recovery. The criminal investigation was nevertheless pursued.
17.
On 6 December 2007 the doctor-colonel L.T. (see paragraph
8 above) was heard by the public prosecutor’s office. He stated that the applicant had arrived at the “Agrippa Ionescu” Hospital at approximately 11.30/12.00 a.m., accompanied by a doctor and a nurse from the military unit. Suspecting that the patient had had a vascular accident with cerebral hemorrhage requiring urgent neurosurgical intervention, he administered a perfusion and sent the applicant in an ambulance to the ER of the “Floreasca” Hospital.
18.
Copies of medical documents from the “Agrippa Ionescu” Hospital and from the “Floreasca” Hospital were included in the criminal file.
19
.
On 13 November 2008 the military prosecutor’s office decided not to start criminal investigations against the medical staff involved in the applicant’s case. It held that the measures taken by the RIS officials and medical staff to limit the consequences of the stroke and to ensure the recovery of the applicant were lawful and adapted to the level of emergency of the situation.
20
.
On 13 January 2009 the Chief Military Prosecutor rejected the complaint brought by the applicant’s father against decision of the prosecutor’s office not to start criminal investigations. The decision noted that even if the investigation had disclosed the existence of criminal acts committed by any of those mentioned by the applicant’s father in his complaint, the criminal liability for those acts had in any event become time-barred, as more than five years had passed since the events.
21.
On 4 February 2009 the applicant’s father challenged this decision before the Bucharest Military Court of Appeal. He complained about the lack of forensic and medical reports concerning the care provided to his daughter, as well as about the omission to interrogate all those who were involved in the handling of the accident.
22
.
In his written submissions of 9 April 2009 the applicant’s father reiterated the complaints mentioned above. He further indicated succinctly that his daughter also sought compensation for the material and moral damage incurred.
23.
On the same day the Military Court referred the complaint to the High Court of Cassation and Justice on account of the capacity of certain persons involved in the complaint.
24
.
By a judgment of 27 November 2009, the High Court held that the applicant’s father had legal standing to bring criminal proceedings on her behalf. It, however, rejected the complaint in view of the lack of any evidence that criminal acts had been committed in the applicant’s case. The High Court further held that, in any event, the alleged offences had become time-barred.
25
.
The applicant lodged an appeal reiterating the aspects previously complained of by her father. By a final judgment of 22
November
2010, drafted on 22 February 2011, the High Court of Cassation and Justice, in a panel of nine judges, dismissed the applicant’s complaints as ill-founded.
B.
Relevant domestic law and practice
26
.
The relevant legislation concerning medical liability regulations, in force at the material time, as well as the related practice of the courts are described in the following cases:
Eugenia Lazăr v. Romania
, no.
32146/05, §§
52-54, 16 February 2010;
Csoma v. Romania
, no. 8759/05, §§
22-26, 15
January
2013; and
S.B.
v. Romania
, no. 24453/04, §§
37-42, 23
September
2014.
27.
Relying on Articles 2, 6, 8 and 13 of the Convention, the applicant complained about the lack of adequate medical care required by her condition following the stroke she had while at the office. In this respect, she submitted that the errors and the negligence of RIS staff, as well as their lack of timely reaction to her state, had caused her a serious permanent handicap. She complained also about the way in which the authorities conducted the investigation into her complaints.
28.
The applicant complained that the medical authorities had failed to provide timely medical care, and that the ensuing investigation of her complaints related thereto had not been effective. The Court communicated the case under Article 8 of the Convention, which reads as follows:
“1.
Everyone has the right to respect for his private and family life, his home and his correspondence.
2.
There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of national security, public safety or the economic well-being of the country, for the prevention of disorder or crime, for the protection of health or morals, or for the protection of the rights and freedoms of others.”
A.
The parties’ submissions
29
.
The Government submitted that the applicant had at her disposal several remedies which could have offered redress for the matters evoked. Firstly, the applicant could have lodged a civil action against the medical staff and the corresponding hospitals she considered responsible for the infringements of her right to physical integrity.
Secondly, the applicant should have seized the relevant department of the College of Doctors, pursuant to the Law no. 74/1995 on the medical practice (see paragraph 26 above); thirdly, she had the possibility to lodge civil claims when filing her criminal complaint.
The Government relied on the Court’s case-law in similar cases, such as
E.M. and Others v. Romania
, ((dec.), no. 20192/07, 3 June 2014);
Istrățoiu v
Romania
, ((dec.), no. 56556/10, 27 January 2015) and
Stihi Boos v.
Romania
((dec.), no. 7823/06, 11 October 2011), confirming that the three above-mentioned avenues represented effective remedies for complaints such as those raised by the applicant.
30.
The Government maintained also that the investigation into the alleged events had been as prompt and effective as possible, taking into consideration that the criminal liability for the offences complained of had already become time-barred.
31
.
The applicant argued that the remedies invoked by the Government had never proved to be effective. She claimed that she had not been seeking disciplinary sanction for the medical team responsible, in so far as she considered that those responsible were criminally liable. She argued that the inefficiency of the criminal investigation rendered inefficient any subsequent civil claim, in so far as the factual circumstances or the negligent involvement of the medical personnel had not been sufficiently clarified. She reiterated that a prompt intervention in her case, in the immediate aftermath of her stroke, would have changed her current state of health.
B.
The Court’s assessment
32
.
It is now well established that although the right to health is not as such among the rights guaranteed under the Convention or its Protocols (see for instance
Dossi and Others v. Italy
(dec.), no.
26053/07, 12
October
2010), the High Contracting Parties have, parallel to their positive obligations under Article 2 of the Convention, a positive obligation under its Article 8, firstly, to have in place regulations compelling both public and private hospitals to adopt appropriate measures for the protection of their patients’ physical integrity and, secondly, to provide victims of medical negligence with access to proceedings in which they could, where appropriate, obtain compensation for damage (see, among many others,
Trocellier v. France
(dec.), no. 75725/01, ECHR 2006-XIV;
Codarcea v.
Romania
, no. 31675/04, § 103, 2 June 2009; and
Jurica v.
Croatia
, no.
30376/13, § 84, 2 May 2017).
33
.
At the same time, the High Contracting Parties have a margin of appreciation in choosing how to comply with their positive obligations under the Convention (see, as a recent authority,
Lambert and Others v.
France
[GC], no. 46043/14, § 144, ECHR 2015 (extracts)), and enjoy considerable freedom in the choice of the means calculated to ensure that their judicial systems meet its requirements. Also, the mere fact that proceedings concerning medical negligence have ended unfavourably for the person concerned does not in itself mean that the respondent State has failed in its positive obligation under Article 8 of the Convention (see
Jurica
, cited above, §§ 87-88).
34.
Turning to the present case, the Court notes that the applicant alleged that she had sustained serious health impairment as a result of medical negligence, in particular concerning the lack of timely appropriate care.
35.
At the outset, the Court notes that according to the Government’s submissions, compensation for medical malpractice could be claimed under the Romanian law of tort. It was also open to the applicant to institute disciplinary proceedings against the doctors involved. These submissions are supported by relevant case-law of the Court in respect of Romania (see paragraphs 26 and 29 above). Furthermore, such remedies may be generally sufficient, for the purposes of the relevant Convention complaints, as already stated above (see paragraphs 32-33 above).
36.
The Court however notes that the applicant had not pursued either of the two avenues mentioned above.
37.
In this connection, the Court notes that the applicant, acting through her father, has instituted criminal proceedings in which she sought to establish the medical staff’s liability for the alleged medical negligence resulting in damage to her health (see paragraph 14 above). The civil claims seeking to obtain compensation had been vaguely formulated at a much later stage of the procedure, namely before the Bucharest Military Court of Appeal, which however had jurisdiction only to assess the lawfulness of the prosecutor’s decision not to institute criminal proceedings (see paragraph
22 above).
38.
The decision not to prosecute was upheld by the domestic courts, which held that, on the substance, there was no indication of the commission of a criminal offence in the applicant’s case and that, on the procedural level, the criminal liability for the alleged offences had already become time-barred (see paragraphs 20 and 24 above). The Court defers to the findings of the domestic authorities, which are ultimately better placed to assess the matter (see,
mutatis mutandis
,
E.M. and Others v.
Romania
, cited above, § 55).
39.
While taking particular note of the applicant’s choice between the available domestic legal avenues, the Court cannot ignore that the criminal complaint was lodged by the applicant’s father on her behalf more than three and a half years after the relevant incidents. Its main goal was to have the medical staff criminally punished (see paragraph 31 above, and, by way of contrast,
Csoma
, cited above, § 67). In spite of the relative promptness with which the criminal investigation was conducted (approximately three
years in all), the criminal responsibility for the alleged offences had become time-barred during these proceedings, namely on 24
October
2008 (see paragraph 20 above).
40.
In this context, the Court reiterates that where time is of essence for resolving an issue in a case, there is a burden on the applicant to ensure that his or her claims are raised before both the relevant domestic authorities and the Court with the necessary expedition to ensure that they may be properly and fairly resolved. Indeed, with the lapse of time, memories of witnesses fade, evidence deteriorates or ceases to exist, and the prospects that any effective investigation can be undertaken will increasingly diminish, and the Court’s own examination and judgment may be deprived of meaningfulness and effectiveness (see
Vartic v. Romania
, (dec.), no. 27631/12, §
47, 6
May
2014).
41.
The Court would also point out the fact that at the time when the criminal proceedings ended, or, indeed, even at the time when the criminal proceedings started, the action in tort had arguably been already time-barred (see, by way of contrast,
E.M. and Others v. Romania
, cited above, § 53).
42.
In the light of the above, the Court cannot but conclude that it was the applicant’s prolonged passivity which prevented her from fully enjoying the safeguards put in place by the State to ensure that alleged victims of medical negligence have access to proceedings in which they can obtain, if appropriate, compensation for damage.
43.
Furthermore, the Court finds no indication in the circumstances of the present case that there has been a failure by the respondent State to provide a mechanism to establish whether there was any criminal, disciplinary or civil liability on the part of the medical staff involved in the patient’s treatment.
44.
It follows that the application must be rejected as being manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention.
For these reasons, the Court, unanimously,
Declares
the application inadmissible.
Done in English and notified in writing on 26 July 2018.
Andrea Tamietti
Paulo Pinto de Albuquerque
Deputy Registrar
President