BEECKMAN ET AUTRES c. BELGIQUE

Lista părților reclamante figurează în anexă. A. Faptele speței

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții erau, înainte de reforma poliției din 1998, ofițeri superiori ai poliției judiciare, mai precis „comisari judiciari divizionari de gradul 1C". Reforma respectivă viza integrarea într-o poliție unică a poliției comunale, a jandarmeriei și a poliției judiciare.

Prin Decretul regal din 30 martie 2001 privind statutul juridic al personalului serviciilor de poliție („PJPol"), confirmat printr-o lege din 30 decembrie 2001, comisarii judiciari divizionari de gradul 1C au fost integrați în cadrul „ofițerilor" poliției integrate, la gradul de „comisari de poliție". Aceștia se regăseau acolo împreună cu foștii lor colegi „comisari judiciari de gradul 1B" din poliția judiciară, care fuseseră subordonații lor. Așadar, nu au fost integrați în cadrul „ofițerilor superiori".

Un mare număr de foști comisari judiciari divizionari de gradul 1C, printre care unii dintre reclamanți, au sesizat Curtea de Arbitraj (denumită de atunci Curtea Constituțională) cu un recurs în anulare împotriva Legii din 30 decembrie 2001.

Printr-o hotărâre nr. 102/2003 din 22 iulie 2003, Curtea de Arbitraj a admis recursul lor și a anulat dispozițiile atacate ale Decretului regal din 30 martie 2001, considerând că acestea erau discriminatorii. Curtea de Arbitraj a apreciat că retrogradarea suferită de comisarii divizionari 1C aducea atingere în mod disproporționat drepturilor acestora, nepermițându-le să exercite funcțiile care erau legate de gradul lor de ofițer superior și tratându-i în mod identic cu alți agenți ai fostei poliții judiciare, în speță comisarii judiciari 1B.

Ca urmare a acestei hotărâri a Curții de Arbitraj, a fost adoptată Legea din 3 iulie 2005 prin care s-au modificat mai multe dispoziții ale Decretului regal din 30 martie 2001, printre care cele care priveau statutul foștilor comisari judiciari divizionari 1C. Integrarea acestei categorii de funcționari a fost menținută în cadrul „ofițerilor" (art. 11 din Legea din 3 iulie 2005), și nu deplasată în cadrul „ofițerilor superiori", așa cum doreau reclamanții. În plus, nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește grila salarială prevăzută în textul original al Decretului regal din 30 martie 2001. Cu toate acestea, în cadrul ofițerilor, foștii comisari judiciari divizionari 1C primeau de acum gradul de „comisar de poliție de prima clasă" (art. 11) și s-a prevăzut că noii comisari de poliție de prima clasă erau clasificați ierarhic între comisarii de poliție (adică în cadrul ofițerilor, care include în special pe foștii comisari judiciari 1B) și comisarii divizionari de poliție (adică în cadrul ofițerilor superiori, care include în special pe foștii comisari divizionari judiciari 1D) (art. 44).

Foști comisari judiciari divizionari 1C, dintre care unii reclamanți, au introdus un nou recurs în anulare în fața Curții Constituționale. În al nouălea motiv, aceștia au invocat că sunt discriminați, în măsura în care nu erau tratați în același mod ca foștii comisari judiciari divizionari de gradul 1D și că o executare corectă a hotărârii nr. 102/2003 a Curții de Arbitraj implica acordarea acestora a statutului de ofițer superior.

Printr-o hotărâre nr. 12/2007 din 17 ianuarie 2007, Curtea Constituțională a respins recursul acestora. Aceasta a considerat în special că: „B.5. Adoptarea unor reguli care vizează integrarea într-o poliție unică a membrilor personalului proveniți din trei corpuri de poliție, fiecare supus unui statut diferit datorită misiunilor specifice de care erau însărcinați, implică acordarea legiuitorului a unei marje de apreciere suficiente pentru a permite reușita unei reforme de o astfel de amploare. La fel se întâmplă atunci când, ca în speță, legiuitorul legiferează din nou în materie și aceasta, în mare măsură, pentru a da executare unei hotărâri a Curții. Dacă nu îi revine Curții să substituie aprecierea sa celei a legiuitorului, ea este în schimb îndrituită să verifice dacă legiuitorul a luat măsuri care sunt rezonabil justificate în raport cu obiectivele pe care le urmărește. În cadrul acestei examinări, este necesar să se țină cont de faptul că, în speță, este vorba despre o materie deosebit de complexă, în care o regulă referitoare la anumite aspecte ale acestei materii și care poate fi resimțită ca discriminatorie de către anumite categorii de membri ai personalului face parte dintr-o reglementare globală care vizează încorporarea a trei corpuri de poliție, fiecare având caracteristicile sale proprii. Deși anumite părți ale unei astfel de reglementări, luate izolat, pot fi relativ mai puțin favorabile pentru anumite categorii de membri ai personalului, ele nu sunt pentru aceasta în mod necesar lipsite de justificare rezonabilă dacă se examinează reglementarea în ansamblul său. Curtea trebuie să țină cont de faptul că o anulare a anumitor părți ale unei astfel de reglementări ar putea rupe echilibrul global al acesteia. (...) Cu privire la al nouălea motiv (...) B.31.5. Prin inserarea comisarilor judiciari divizionari 1C în noul grad de comisar de prima clasă, legiuitorul a remediat plângerea de neconstituționalitate [...], formulată de Curte [în hotărârea sa nr. 102/2003 sus-menționată]. Mai întâi, conform art. 44 litigios, această categorie de persoane este inserată într-un grad ierarhic superior celui de comisar. Apoi, aceștia pot exercita funcții atașate [unui] grad de ofițer superior. Într-adevăr, ei pot concura pentru posturile de comisari divizionari de poliție (art. 18 din Legea din 3 iulie 2005) și pentru funcțiile atribuite prin mandat vizate la art. VII.III.3 PJPol (art. 33 din aceeași lege) și sunt comisionați în gradul de comisar divizionar de poliție dacă sunt desemnați pentru un astfel de post (art. 32 din aceeași lege)." B. Documentele interne relevante

În părțile sale relevante, avizul 37.496/2 al secțiunii de legislație a Consiliului de Stat din 6 iulie 2004 asupra unui anteproiect care a condus la legea sus-menționată din 3 iulie 2005 (paragraful 7, mai sus) indică: „Nu se poate deduce din [hotărârea Curții de Arbitraj nr. 102/2003], sub amenințarea creării altor discriminări, că comisarii judiciari divizionari 1C trebuie numiți comisari divizionari ai noii poliții. Din punctul B.25.3.2. al hotărârii rezultă totuși că este necesar să li se confere un grad distinct, ierarhic superior celui conferit comisarilor judiciari 1B. Art. 11 creează un grad de „comisar de poliție de prima clasă", dar proiectul rămâne în defect de a-l situa în ierarhie. Pentru a răspunde acestei critici, proiectul ar trebui completat cu o dispoziție care să introducă în Legea din 26 aprilie 2002 [referitoare la elementele esențiale ale statutului membrilor personalului serviciilor de poliție și care conține diverse alte dispoziții referitoare la serviciile de poliție], o dispoziție tranzitorie [...] care să plaseze „comisarii de poliție de prima clasă" [...] între comisarii divizionari și comisarii de poliție."

În ceea ce privește preocupările care au stat la baza Legii sus-menționate din 3 iulie 2005, lucrările parlamentare referitoare la proiectul de lege (Doc. parl., Camera, 2004-2005, DOC 51-1680/001, pp. 4-5) precizează că autorii au pornit de la trei principii fundamentale: „1° soluțiile trebuiau bineînțeles să fie corecte din punct de vedere juridic și să ofere un răspuns satisfăcător la raționamentele susținute, precum și la concluziile trase de Curtea [de Arbitraj în hotărârea sa nr. 102/2003]; 2° apoi, era necesar să se fie atent la echilibrele atinse în 2001. Așadar, a fost urmat un raționament în termeni de continuitate, mai degrabă decât în termeni de „tabula rasa"; 3° în plus, era, de asemenea, necesar să se fie atent la consecințele bugetare. În căutarea soluțiilor, s-a încercat limitarea costurilor cât mai mult posibil. În plus, rectificările și adaptările nu puteau ipoteca buna funcționare a serviciilor de poliție. Legătura cu al doilea punct de plecare este evidentă. Apoi, era necesar să se evite crearea unor noi efecte de domino și, în final, în măsura posibilului, soluțiile simple și transparente trebuiau preferate construcțiilor complexe. În cadrul situațiilor tranzitorii, și cu siguranță în lumina unei reforme statutare atât de complexe și tehnice, aceasta a rămas, din păcate, uneori o dorință pioasă..."

În ceea ce privește în special foștii comisari divizionari de gradul 1C, lucrările parlamentare (citate anterior, pp. 12-13) indică: „[Hotărârea Curții de Arbitraj nr. 102/2003] ne învață că o abordare care tinde la proporționalitate nu este în sine eronată și poate fi astfel utilizată, în măsura în care, însă, nu se încalcă în mod disproporționat anumite drepturi. Dacă se dorește respectarea proporționalității (în caz contrar, aceasta ar însemna ca aproximativ 40% dintre ofițerii fostei poliții judiciare sau aproximativ 10% din ansamblul personalului fostei poliții judiciare să fie inserați în cadrul cel mai înalt, cel al comisarilor divizionari, ceea ce ar fi vădit disproporționat în raport cu colegii lor din fosta poliție comunală sau din fosta jandarmerie), este, prin urmare, necesar să se ia măsuri referitoare la drepturile încălcate ale ofițerilor 1C. De aceea, se propune inserarea membrilor personalului în cauză într-un grad tranzitoriu specific care le este propriu și pentru care, având în vedere sugestia explicită din avizul 37.496/2 al Consiliului de Stat, se menționează că este ierarhic superior celui de comisar [...]. Procedând astfel, diferențierea ierarhică în raport cu foștii lor colegi 1B este restabilită. În plus, se aduce, de asemenea, un răspuns plângerii potrivit căreia au fost restrânse posibilitățile lor de a putea exercita anumite funcții superioare. Prin aplicarea art. 18 și 33 din proiect, ei pot candida prin mobilitate pentru toate posturile de comisar divizionar, inclusiv posturile de mandatari. Dacă obțin un astfel de post, ei sunt, în plus, comisionați la gradul de comisar divizionar, cu menținerea statutului lor pecuniar legat de fostul lor grad [...]. În repetate rânduri, hotărârea afirmă că astfel de comisionări funcționale constituie o măsură pe deplin pertinentă. În final, această categorie de membri ai personalului comisionați va putea, de asemenea, să beneficieze de valorizarea menționată la art. 27 din proiect. Astfel, proporționalitatea, drepturile individuale și perspectivele de viitor sunt conciliate într-un mod care va asigura respectarea principiilor egalității, fără ca o modificare a inserării pecuniare a membrilor personalului în cauză să se impună." PLÂNGERI

Reclamanții invocă o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 luat singur sau coroborat cu art. 14 din Convenție, precum și a art. 6 §1 din Convenție. ÎN DREPT A. Cu privire la plângerea întemeiată pe art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1

Invocând o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de degradarea statutului lor și a grilei lor salariale ca urmare a reformei poliției din 2001, astfel cum a fost modificată în 2005. Aceștia susțin, de asemenea, că atingerea adusă dreptului lor de proprietate este discriminatorie și încalcă art. 14 din Convenție, întrucât erau singurii ofițeri superiori care au suferit o astfel de retrogradare. Dispozițiile invocate se citesc după cum urmează: Articolul 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor." Articolul 14 „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație."

Curtea consideră că este oportună examinarea plângerii astfel cum a fost formulată de reclamanți exclusiv din perspectiva art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. 1. Cu privire la aplicabilitatea art. 14

Curtea reamintește că art. 14 nu face decât să completeze celelalte clauze materiale ale Convenției și ale Protocoalelor sale. Acesta nu are o existență independentă, întrucât are valoare numai pentru „exercitarea drepturilor și libertăților" pe care acestea le garantează. Aplicarea sa nu presupune în mod necesar încălcarea unuia dintre drepturile materiale garantate de Convenție și, în această măsură, are o sferă autonomă. O măsură conformă în sine cerințelor articolului care consacră dreptul sau libertatea în cauză poate totuși încălca acest articol, coroborat cu art. 14, pe motiv că ar avea un caracter discriminatoriu. Pentru ca art. 14 să își găsească aplicarea, este, prin urmare, suficient ca faptele litigiului să intre „sub incidența" cel puțin a uneia dintre clauzele respective (printre multe altele, Stec și alții c. Regatului Unit (dec.) [MC], nr. 65731/01 și 65900/01, § 39, CEDO 2005-X, și Khamtokhu și Aksenchik c. Rusiei [MC], nr. 60367/08 și 961/11, § 53, 24 ianuarie 2017).

Reclamanții susțin că categoria de personal căreia îi aparțin – foștii comisari judiciari divizionari de gradul 1C – a fost singura din întregul personal al poliției care a suferit o retrogradare ca urmare a reformei din 2001. Aceștia se plâng că grila salarială care a fost atribuită gradului lor este mai mică decât cea la care ar fi putut pretinde dacă ar fi fost integrați în cadrul ofițerilor superiori. Salariul de plecare atribuit gradului lor ar fi, de asemenea, mai mic decât înainte de reformă.

Curtea reiterează faptul că un venit viitor nu poate fi considerat ca „bun" decât dacă a fost deja câștigat sau dacă face obiectul unei creanțe certe (Erkan c. Turciei (dec.), nr. 29840/03, 24 martie 2005, Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei [MC], nr. 73049/01, § 49, CEDO 2007-I, și Baka c. Ungariei, nr. 20261/12, § 105, 27 mai 2014). În plus, Convenția nu conferă un drept de a continua să se perceapă un salariu de un cuantum specific (Vilho Eskelinen și alții c. Finlandei [MC], nr. 63235/00, § 94, CEDO 2007-II).

Cu toate acestea, interzicerea discriminării pe care o consacră art. 14 depășește exercitarea drepturilor și libertăților pe care Convenția și Protocoalele sale impun fiecărui stat să le garanteze. Aceasta se aplică, de asemenea, drepturilor adiționale care relevă din câmpul de aplicare general al oricărui articol al Convenției, pe care statul a decis în mod voluntar să le protejeze (Khamtokhu și Aksenchik, citată anterior, § 58). Astfel, în măsura în care un stat contractant adoptă o serie de măsuri care au un impact asupra grilei salariale a membrilor personalului serviciilor de poliție, acesta trebuie să o facă într-o manieră compatibilă cu art. 14 (mutatis mutandis, Stec și alții, decizia citată anterior, § 65).

În consecință, interesele reclamanților intră sub incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce este suficient pentru a face aplicabil art. 14 din Convenție. 2. Cu privire la respectarea art. 14

Curtea reamintește că, pentru ca o problemă să se ridice din perspectiva art. 14 din Convenție, trebuie să existe o diferență în tratamentul persoanelor aflate în situații analoge sau comparabile. O astfel de distincție este discriminatorie dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. De altfel, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele dintre situațiile, în alte privințe analoge, justifică distincții de tratament. Întinderea acestei marje de apreciere variază în funcție de circumstanțe, domenii și context. O largă latitudine este de obicei lăsată statului pentru a lua măsuri de ordin general în materie economică sau socială. Datorită cunoașterii directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale se află, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce este de utilitate publică în materie economică sau în materie socială, iar Curtea respectă în principiu modul în care statul concepe imperativele utilității publice, cu excepția cazului în care judecata sa se dovedește vădit lipsită de bază rezonabilă (a se vedea, printre altele, Carson și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 42184/05, § 61, CEDO 2010, și Fábián c. Ungariei [MC], nr. 78117/13, §§ 112-115, 5 septembrie 2017, și referințele citate).

De altfel, în ceea ce privește diferențele de tratament care nu se întemeiază pe unul dintre criteriile enumerate explicit la art. 14 din Convenție, numai cele care se întemeiază pe o caracteristică personală prin care persoanele sau grupurile de persoane se disting unele de altele sunt susceptibile să intre sub incidența „oricărei alte situații" (other status, în versiunea engleză a Convenției), în sensul art. 14 din Convenție, și să aibă un caracter discriminatoriu în sensul acestei dispoziții (a se vedea în special Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen c. Danemarcei, 7 decembrie 1976, § 56, seria A nr. 23, și Carson și alții, citată anterior, § 70).

În speță, reclamanții susțin că categoria de personal căreia îi aparțin – foștii comisari judiciari divizionari de gradul 1C – sunt singurii membri ai personalului poliției (care numără în total 40 000 de membri) care au fost retrogradați ca urmare a reformei atât în ceea ce privește statutul, cât și în ceea ce privește cadrul în care au fost integrați. În timp ce erau integrați în cadrul „ofițerilor superiori" înainte de reformă, ar fi de acum de facto la același nivel cu „ofițerii inferiori" în ceea ce privește grila de salarii, titlul lor funcțional și sarcinile care le pot fi atribuite, și aceasta în condițiile în care consideră că dispuneau de o speranță legitimă să își mențină statutul de ofițer superior după reformă. Ei consideră că au făcut obiectul unei diferențe de tratament întemeiate pe gradul lor fără un criteriu obiectiv de distincție. a) Criteriul de distincție

Tratamentul al cărui obiect au făcut reclamanții și de care se plâng este legat de categoria de personal căreia îi aparțineau înainte de reformă, și anume comisarii judiciari divizionari de gradul 1C. Curtea consideră că diferența de tratament este astfel întemeiată pe o caracteristică personală prin care reclamanții se disting de alți membri ai personalului poliției, în special de alte categorii care aveau gradul „de ofițer superior" înainte de reformă. O astfel de caracteristică intră sub incidența „oricărei alte situații" în sensul art. 14 din Convenție. b) Diferența de tratament a persoanelor aflate în situații comparabile

Reclamanții sunt, în calitate de foști comisari judiciari divizionari de gradul 1C, singurii membri ai personalului care dispuneau de statutul de ofițer superior înainte de reformă și care nu au păstrat acest statut după intrarea în vigoare a Legii din 3 iulie 2005.

Presupunând că s-ar putea considera că reclamanții, în calitate de foști ofițeri superiori, se aflau într-o situație comparabilă cu celelalte categorii ale personalului care aveau statutul de ofițer superior înainte de reformă, Curtea consideră că plângerea reclamanților este vădit nefondată pentru următoarele motive. c) Justificarea diferenței de tratament i) Scopul legitim urmărit

Curtea constată că măsurile luate față de reclamanți au făcut parte dintr-o reformă vastă a serviciilor de poliție (paragraful 28, de mai jos). Măsurile luate în 2005 au fost ghidate de mai multe principii directoare: menținerea echilibrului între cele trei foste corpuri, oferirea de soluții juridice corecte, oferirea unui răspuns satisfăcător la concluziile Curții de Arbitraj din hotărârea sa nr. 102/2003, limitând în același timp la maximum consecințele bugetare (paragrafele 11 și 12, mai sus). În opinia Curții, nu există îndoială că măsurile luate față de reclamanți în speță urmăreau astfel un scop legitim. ii) Proporționalitatea ingerinței

Curtea reamintește că statele contractante dispun, prin necesitate, de o amplă marjă de manevră pentru a organiza funcțiile statului și serviciile publice, în special pentru a defini regulile de acces la angajare în sectorul public, precum și modalitățile și condițiile acestui tip de angajare (Fábián, citată anterior, § 122). În speță, Curtea constată că reforma poliției inițiată prin Decretul regal din 2001, confirmat prin Legea din 2001, apoi modificată prin Legea din 2005 era de o amploare considerabilă. Era vorba despre crearea unui serviciu de poliție integrat, structurat pe două niveluri, prin fuziunea într-o singură unitate a fostei jandarmerii, a fostelor poliții comunale și a fostei poliții judiciare de pe lângă parchete. O astfel de reformă necesita inevitabil un mare număr de ajustări pentru a se ajunge la un echilibru global. Asemenea Curții Constituționale (a se vedea punctul B.5. din hotărârea nr. 12/2007 la paragraful 9, mai sus), Curtea consideră că se impune acordarea unei largi marje de apreciere statelor atunci când astfel de reforme sunt puse în aplicare (a se vedea, mutatis mutandis, în privința echilibrului global căutat de o reformă generală a sistemului instituțional al unui stat, Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgiei, 2 martie 1987, §§ 57 și 59, seria A nr. 113). Ea constată, de altfel, că o legislație de mare amploare nu poate cu greu ajunge la o justiție integrală în fața varietății situațiilor în care se află persoanele foarte numeroase vizate (James și alții c. Regatului Unit, 21 februarie 1986, § 68, seria A nr. 98).

În hotărârea sa nr. 12/2007, Curtea Constituțională a apreciat că legiuitorul a remediat, prin măsurile adoptate prin Legea din 2005, plângerea de neconstituționalitate formulată de Curtea de Arbitraj în hotărârea sa din 2003. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea Constituțională a ținut cont în special de faptul că legea prevedea că foștii comisari divizionari de gradul 1C erau de acum inserați într-un grad ierarhic superior celui de comisar și că puteau exercita funcții atașate unui grad de ofițer superior (paragraful 9, mai sus).

Reclamanții nu au negat elementele constatate de Curtea Constituțională, dar susțin că ar fi trebuit să le fie acordat statutul de ofițer superior, precum și grila salarială aferentă acestuia. Nu îi revine Curții să se pronunțe asupra acestui punct. Sarcina Curții se limitează la a verifica dacă măsurile luate de autoritățile interne erau rezonabil justificate în raport cu obiectivele urmărite de reformă. În acest sens, Curtea Constituțională a considerat – și Curtea subscrie la acest raționament – că era necesar să se țină cont de reglementarea în ansamblul său și de echilibrul global al reformei pentru a aprecia dacă o măsură particulară care afecta o categorie de membri ai personalului era rezonabil justificată (paragraful 9, mai sus). Curtea consideră că aceasta a fost situația în speță.

Dacă ar fi fost necesar să se caute printre toți membrii personalului un consens pentru proiectul de reformă a celor trei corpuri ale poliției și jandarmeriei, acest lucru ar fi contribuit, fără îndoială, la eșecul acestui proiect (mutatis mutandis, Mamatas și alții c. Greciei, nr. 63066/14 și alte 2, § 115, 21 iulie 2016). Curtea consideră, de asemenea, important că statul nu juca pur și simplu rolul de autoritate normativă, ci era, de asemenea, angajator. În această calitate, îi revenea statului să definească modalitățile de angajare a personalului său, din care făceau parte reclamanții (Fábián, citată anterior, § 132).

În plus, Curtea constată că reclamanții nu au invocat că salariul pe care fiecare dintre ei îl primea înainte de reformă ar fi scăzut ca urmare a acestei reforme. Aceștia se plâng doar de faptul că grila salarială la care este atașat gradul lor și, prin urmare, evoluția salariului la care vor putea pretinde, nu a fost revizuită în creștere în aceeași măsură ca aceea pentru alte categorii de funcționari de poliție, în special pentru ofițerii superiori. Curtea constată, de altfel, că reiese din elementele furnizate de reclamanți că, ca urmare a reformei, salariul maxim ce poate fi atins prevăzut pentru categoria de funcționari din care fac parte reclamanții este mai ridicat decât anterior.

Astfel, și având în vedere larga marjă de apreciere de care se bucură statele contractante în acest domeniu, Curtea consideră că – presupunând că reclamanții, în calitate de foști ofițeri superiori, se aflau într-o situație comparabilă cu celelalte categorii ale personalului care aveau statutul de ofițer superior înainte de reformă – măsurile litigioase luate de stat față de reclamanți în cadrul reformei poliției nu erau vădit lipsite de bază rezonabilă.

Curtea concluzionează că plângerea este vădit nefondată și o declară inadmisibilă în temeiul art. 35 §§3 lit. a) și 4 din Convenție. B. Cu privire la plângerea întemeiată pe art. 6 §1 din Convenție

Din perspectiva art. 6 §1 din Convenție, reclamanții susțin în principal că hotărârea Curții Constituționale nr. 12/2007 din 17 ianuarie 2007 este insuficient motivată și că aceasta din urmă nu s-a referit decât la obiectivele Legii din 2005, și nu la cele ale Legii din 2001, ceea ce ar fi avantajat statul și ar fi constituit o atingere adusă egalității armelor.

Curtea consideră că, neevidențiind nicio încălcare a Convenției, aceste plângeri sunt vădit nefondate. În consecință, ea le declară inadmisibile în temeiul art. 35 §§3 lit. a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 11 octombrie 2018. Stanley Naismith Robert Spano Grefier Președinte ANEXĂ Nr. Prenume NUME Anul nașterii Naționalitatea Locul de reședință Anne BEECKMAN 1961 belgian Gand Jean-Marie ARNOULD 1958 belgian Limelette Roland BAMPS 1952 belgian Arlon Christian BASTIAENS 1956 belgian Bois-de-Lessines Christian BAUDESSON 1952 belgian Winenne Alain BERTRAND 1951 belgian Gilly Johan CARMANS 1954 belgian Looz Nico CILISSEN 1951 belgian Tongres Hugo CILLIS 1952 belgian Kontich Marc COOLMAN 1958 belgian Gand Frank DE WEVER 1957 belgian Avelgem Jean-Claude DEBBAUT 1959 belgian Bruxelles Jean-Marc DESIDE 1947 belgian Vedrin Bernard DEVILLET 1952 belgian Bruxelles Jean EVERARS 1952 belgian Tongres Willy GEBOES 1953 belgian Herentals Ivan HOUKX 1955 belgian Ypres Daniel JAMERS 1949 belgian Herk-de-Stad Luc KEUNEN 1955 belgian Wilrijk François KIND 1950 belgian Anvers Luc LEEMANS 1955 belgian Dilbeek Maurice LIXON 1950 belgian Baelen Yvon MARTENS 1951 belgian Hasselt Laurent MIGOM 1948 belgian Alost Annie MOULIN 1959 belgian Sombreffe Jean-Paul PEELOS 1948 belgian Landen François PERILLEUX 1950 belgian Sprimont Yvan PETITJEAN 1949 belgian Profondeville Georges PLANCKE 1948 belgian Oostende Kathelyne ROUSSEAU 1951 belgian Gand Lucien SCHRICKX 1951 belgian Brasschaat Jean-Marie SECRET 1951 belgian Brunehaut Marc SLACHMUYLDERS 1945 belgian Brasschaat François SONCK 1955 belgian Monceau-S-Sambre Luc TACK 1953 belgian Bellegem Walter THIRY 1950 belgian Courcelles Jacques VAN DEN OUWELAND 1955 belgian Zoersel Roeland VAN DER POORTEN 1955 belgian Anvers Daniel VAN DOORSLAER 1952 belgian Schilde Michel WATERPLAS 1954 belgian Buggenhout Daniel WILLEMS 1948 belgian Gand Yves ZIMMER 1949 belgian Arlon

La liste des parties requérantes figure en annexe. A. Les faits de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants étaient, avant la réforme de la police en 1998, des officiers supérieurs de la police judiciaire, plus particulièrement des « commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1C ». Ladite réforme visait l’intégration dans une police unique de la police communale, de la gendarmerie et de la police judiciaire.

Par l’arrêté royal du 30 mars 2001 portant la position juridique du personnel des services de police (« PJPol »), confirmé par une loi du 30 décembre 2001, les commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1C furent intégrés dans le cadre des « officiers » de la police intégrée, au grade de « commissaires de police ». Ils s’y trouvaient avec leurs anciens collègues « commissaires judiciaires de grade 1B » de la police judiciaire, qui avaient été leurs subordonnés. Ils n’étaient donc pas intégrés dans le cadre des « officiers supérieurs ».

Un grand nombre d’anciens commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1C, dont certains requérants, saisirent la Cour d’arbitrage (dénommée depuis lors la Cour constitutionnelle) d’un recours en annulation contre la loi du 30 décembre 2001.

Par un arrêt n o 102/2003 du 22 juillet 2003, la Cour d’arbitrage fit droit à leur recours et annula les dispositions attaquées de l’arrêté royal du 30 mars 2001, considérant que celles-ci étaient discriminatoires. La Cour d’arbitrage estima que la rétrogradation subie par les commissaires divisionnaires 1C portait atteinte de manière disproportionnée à leurs droits en ne leur permettant pas d’exercer les fonctions qui étaient liées à leur grade d’officier supérieur et en les traitant de manière identique à d’autres agents de l’ancienne police judiciaire, en l’occurrence les commissaires judiciaires 1B. 7 . Suite à cet arrêt de la Cour d’arbitrage, la loi du 3 juillet 2005 fut adoptée modifiant plusieurs dispositions de l’arrêté royal du 30 mars 2001, dont celles qui concernaient le statut des anciens commissaires judiciaires divisionnaires 1C. L’intégration de cette catégorie de fonctionnaires fut maintenue dans le cadre des « officiers » (article 11 de la loi du 3 juillet 2005), et non pas déplacée dans le cadre des « officiers supérieurs » tel que le souhaitaient les requérants. En outre, rien ne fut changé quant à la grille salariale prévue par le texte original de l’arrêté royal du 30 mars 2001. Toutefois, dans le cadre des officiers, les anciens commissaires judiciaires divisionnaires 1C recevaient dorénavant le grade de « commissaire de police de première classe » (article 11), et il fut prévu que les nouveaux commissaires de police de première classe étaient classés hiérarchiquement entre les commissaires de police (c’est-à-dire le cadre des officiers, comprenant notamment les anciens commissaires judiciaires 1B) et les commissionnaires divisionnaires de police (c’est-à-dire le cadre des officiers supérieurs, comprenant notamment les anciens commissaires divisionnaires judiciaires 1D) (article 44).

Des anciens commissaires judiciaires divisionnaires 1C, dont certains requérants, introduisirent un nouveau recours en annulation devant la Cour constitutionnelle. Dans leur neuvième moyen, ils firent valoir être discriminés dans la mesure où ils n’étaient pas traités de la même manière que les anciens commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1D et qu’une exécution correcte de l’arrêt n o 102/2003 de la Cour d’arbitrage impliquait qu’ils se voient octroyer le statut d’officier supérieur. 9 . Par un arrêt n o 12/2007 du 17 janvier 2007, la Cour constitutionnelle rejeta leur recours. Elle considéra notamment que : « B.5. L’adoption de règles visant l’intégration dans une police unique de membres du personnel issus de trois corps de police, soumis chacun à un statut différent en raison des missions spécifiques dont ils avaient la charge, implique que soit laissée au législateur une marge d’appréciation suffisante pour permettre à une réforme d’une telle ampleur d’aboutir. Il en va de même lorsque, comme en l’espèce, le législateur légifère à nouveau en la matière et ce, dans une large mesure, pour donner exécution à un arrêt de la Cour. S’il n’appartient pas à la Cour de substituer son appréciation à celle du législateur, elle est, en revanche, habilitée à vérifier si le législateur a pris des mesures qui sont raisonnablement justifiées par rapport aux objectifs qu’il poursuit. Dans le cadre de cet examen, il convient de tenir compte de ce qu’en l’espèce, il s’agit d’une matière particulièrement complexe, dans laquelle une règle relative à certains aspects de cette matière et qui peut être ressentie comme discriminatoire par certaines catégories de membres du personnel fait partie d’une réglementation globale visant à incorporer trois corps de police ayant chacun ses caractéristiques propres. Bien que certaines parties d’une telle réglementation, prises isolément, puissent être relativement moins favorables pour certaines catégories de membres du personnel, elles n’en sont pas pour autant nécessairement dénuées de justification raisonnable si on examine la réglementation dans son ensemble. La Cour doit tenir compte de ce qu’une annulation de certaines parties d’une telle réglementation pourrait en rompre l’équilibre global. (...) Quant au neuvième moyen (...) B.31.5. En insérant les commissaires judiciaires divisionnaires 1C dans le nouveau grade de commissaire de première classe, le législateur a remédié au grief d’inconstitutionnalité [...], formulé par la Cour [dans son arrêt n o 102/2003 précité]. Tout d’abord, conformément à l’article 44 litigieux, cette catégorie de personnes est insérée dans un grade hiérarchiquement supérieur à celui de commissaire. Ensuite, ils peuvent exercer des fonctions rattachées à [un] grade d’officier supérieur. En effet, ils peuvent concourir pour les emplois de commissaires divisionnaires de police (article 18 de la loi du 3 juillet 2005) et pour les fonctions attribuées par mandat visées à l’article VII.III.3 PJPol (article 33 de la même loi) et ils sont commissionnés dans le grade de commissaire divisionnaire de police s’ils sont désignés pour un tel emploi (article 32 de la même loi). » B. Les documents internes pertinents

En ses parties pertinentes, l’avis 37.496/2 de la section de législation du Conseil d’État du 6 juillet 2004 sur un avant-projet ayant conduit à la loi précitée du 3 juillet 2005 (paragraphe 7, ci-dessus) indique : « Il ne saurait être déduit de [l’arrêt de la Cour d’arbitrage n o 102/2003], sous peine de créer d’autres discriminations, que les commissaires judiciaires divisionnaires 1C doivent être nommés commissaires divisionnaires de la nouvelle police. Du point B.25.3.2. de l’arrêt, il ressort toutefois qu’il convient de leur conférer un grade distinct, hiérarchiquement supérieur à celui conféré aux commissaires judiciaires 1B. L’article 11 crée un grade de "commissaire de police de première classe", mais le projet reste en défaut de le situer dans la hiérarchie. Pour répondre à cette critique, le projet devrait être complété par une disposition insérant dans la loi du 26 avril 2002 [relative aux éléments essentiels du statut des membres du personnel des services de police et portant diverses autres dispositions relatives aux services de police], une disposition transitoire [...] plaçant les "commissaires de police de première classe" [...] entre les commissaires divisionnaires et les commissaires de police. » 11 . Quant aux préoccupations qui étaient à la base de la loi précitée du 3 juillet 2005, les travaux parlementaires relatifs au projet de loi ( Doc. parl. , Chambre, 2004-2005, DOC 51-1680/001, pp. 4-5) précisent que les auteurs sont partis de trois principes fondamentaux : « 1 o les solutions devaient bien entendu être juridiquement correctes et offrir une réponse satisfaisante aux raisonnements tenus ainsi qu’aux conclusions tirées par la Cour [d’arbitrage dans son arrêt n o 102/2003] ; 2 o ensuite, il convenait d’être attentif aux équilibres atteints en 2001. C’est donc un raisonnement en termes de continuité qui a été suivi plutôt qu’en termes de « table rase » ; 3 o en outre, il fallait également être attentif aux conséquences budgétaires. Dans la recherche de solutions, on a tenté de limiter les coûts autant que possible. En outre, les rectifications et adaptations ne pouvaient hypothéquer le bon fonctionnement des services de police. Le lien avec le deuxième point de départ est évident. Ensuite, il convenait de se garder de créer de nouveaux effets de dominos et enfin, dans la mesure du possible, des solutions simples et transparentes devaient être préférées à des constructions complexes. Dans le cadre des situations transitoires, et certainement à la lumière d’une réforme statutaire aussi complexe et technique, ceci est hélas parfois resté un vœu pieux... » 12 . S’agissant en particulier des anciens commissaires divisionnaires de grade 1C, les travaux parlementaires (précités, pp. 12-13) indiquent : « [L’arrêt de la Cour d’arbitrage n o 102/2003] nous apprend qu’une approche tendant à la proportionnalité n’est pas en soi erronée et peut donc être utilisée, pour autant toutefois que l’on ne viole pas certains droits de manière disproportionnée. Si l’on souhaite respecter la proportionnalité (dans le cas contraire, cela reviendrait à ce qu’environ 40 % des officiers de l’ancienne police judiciaire ou encore environ 10 % de l’ensemble du personnel de l’ancienne police judiciaire, devraient être insérés dans le cadre le plus élevé, celui des commissaires divisionnaires, ce qui serait manifestement disproportionné à l’égard de leurs collègues de l’ancienne police communale ou de l’ancienne gendarmerie), il convient dès lors de prendre des mesures relatives aux droits violés dans le chef des officiers 1C. C’est pourquoi, il est proposé d’insérer les membres du personnel concernés dans un grade transitoire spécifique qui leur est propre et pour lequel, eu égard à la suggestion explicite dans l’avis 37.496/2 du Conseil d’État, il est mentionné qu’il est hiérarchiquement supérieur à celui de commissaire [...]. Ce faisant, la différenciation hiérarchique par rapport à leurs anciens collègues 1B est rétablie. De plus, une réponse est également apportée au grief selon lequel on a restreint leurs possibilités de pouvoir exercer certaines fonctions supérieures. Par application des articles 18 et 33 en projet, ils peuvent postuler par la mobilité tous les emplois de commissaire divisionnaire, y compris les emplois de mandataires. S’ils obtiennent un tel emploi, ils sont en outre commissionnés au grade de commissaire divisionnaire avec maintien de leur statut pécuniaire lié à leur ancien grade [...]. À maintes reprises, l’arrêt pose que de tels commissionnements fonctionnels constituent une mesure tout à fait pertinente. Enfin, cette catégorie de membres du personnel commissionnés pourra également bénéficier de la valorisation dont question à l’article 27 en projet. Ainsi, la proportionnalité, les droits individuels et les perspectives d’avenir sont conciliés d’une manière qui assurera le respect des principes d’égalité sans que ne s’impose une modification de l’insertion pécuniaire des membres du personnel concernés. » GRIEFS

Les requérants invoquent une violation de l’article 1 du Protocole n o 1 pris seul ou combiné avec l’article 14 de la Convention, ainsi que de l’article 6 § 1 de la Convention. EN DROIT A. Sur le grief tiré de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1

Invoquant une violation de l’article 1 du Protocole n o 1, les requérants se plaignent de la dégradation de leur statut et de leur grille salariale suite à la réforme de la police de 2001 telle qu’amendée en 2005. Ils font également valoir que l’atteinte à leur droit de propriété est discriminatoire et viole l’article 14 de la Convention dès lors qu’ils étaient les seuls officiers supérieurs à subir une telle rétrogradation. Les dispositions invoquées se lisent comme suit : Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Article 14 « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. »

La Cour estime qu’il convient d’examiner le grief tel que formulé par les requérants uniquement sous l’angle de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1. 1. Sur l’applicabilité de l’article 14

La Cour rappelle que l’article 14 ne fait que compléter les autres clauses matérielles de la Convention et de ses Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante, puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Son application ne présuppose pas nécessairement la violation de l’un des droits matériels garantis par la Convention et, dans cette mesure, il possède une portée autonome. Une mesure conforme en elle-même aux exigences de l’article consacrant le droit ou la liberté en question peut toutefois enfreindre cet article, combiné avec l’article 14, pour le motif qu’elle revêt un caractère discriminatoire. Pour que l’article 14 trouve à s’appliquer, il suffit donc que les faits du litige tombent « sous l’empire » de l’une au moins desdites clauses (parmi beaucoup d’autres, Stec et autres c. Royaume-Uni (déc.) [GC], n os 65731/01 et 65900/01, § 39, CEDH 2005 ‑ X, et Khamtokhu et Aksenchik c. Russie [GC], n os 60367/08 et 961/11, § 53, 24 janvier 2017).

Les requérants font valoir que la catégorie de personnel à laquelle ils appartiennent – les anciens commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1C – a été la seule de tout le personnel de police à avoir subi une rétrogradation suite à la réforme de 2001. Ils se plaignent que la grille salariale qui a été attribuée à leur grade est plus basse que celle à laquelle ils auraient pu prétendre s’ils avaient été intégrés dans le cadre des officiers supérieurs. Le salaire de départ attribué à leur grade serait également plus bas qu’avant la réforme.

La Cour réitère qu’un revenu futur ne peut être considéré comme un « bien » que s’il a déjà été gagné ou s’il fait l’objet d’une créance certaine ( Erkan c. Turquie (déc.), n o 29840/03, 24 mars 2005, Anheuser-Busch Inc. c. Portugal [GC], n o 73049/01, § 49, CEDH 2007 ‑ I, et Baka c. Hongrie , n o 20261/12, § 105, 27 mai 2014). En outre, la Convention ne confère pas de droit à continuer à percevoir un salaire d’un montant spécifique ( Vilho Eskelinen et autres c. Finlande [GC], n o 63235/00, § 94, CEDH 2007 ‑ II).

Toutefois, l’interdiction de la discrimination que consacre l’article 14 dépasse la jouissance des droits et libertés que la Convention et ses Protocoles imposent à chaque État de garantir. Elle s’applique également aux droits additionnels, relevant du champ d’application général de tout article de la Convention, que l’État a volontairement décidé de protéger ( Khamtokhu et Aksenchik , précité, § 58). Ainsi, dès lors qu’un État contractant adopte une série de mesures ayant un impact sur la grille salariale des membres du personnel des services de police, il doit le faire d’une manière compatible avec l’article 14 ( mutatis mutandis , Stec et autres , décision précitée, § 65).

Il s’ensuit que les intérêts des requérants tombent sous l’empire de l’article 1 du Protocole n o 1, ce qui suffit pour rendre l’article 14 de la Convention applicable. 2. Sur l’observation de l’article 14

La Cour rappelle que, pour qu’un problème se pose au regard de l’article 14 de la Convention, il doit y avoir une différence dans le traitement de personnes placées dans des situations analogues ou comparables. Une telle distinction est discriminatoire si elle manque de justification objective et raisonnable, c’est-à-dire si elle ne poursuit pas un but légitime ou s’il n’y a pas un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé. Par ailleurs, les États contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour déterminer si et dans quelle mesure des différences entre des situations à d’autres égards analogues justifient des distinctions de traitement. L’étendue de cette marge d’appréciation varie selon les circonstances, les domaines et le contexte. Une ample latitude est d’ordinaire laissée à l’État pour prendre des mesures d’ordre général en matière économique ou sociale. Grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est d’utilité publique en matière économique ou en matière sociale, et la Cour respecte en principe la manière dont l’État conçoit les impératifs de l’utilité publique, sauf si son jugement se révèle manifestement dépourvu de base raisonnable (voir, parmi d’autres, Carson et autres c. Royaume ‑ Uni [GC], n o 42184/05, § 61, CEDH 2010, et Fábián c. Hongrie [GC], n o 78117/13, §§ 112-115, 5 septembre 2017, et références citées).

Par ailleurs, s’agissant des différences de traitement qui ne sont pas fondées sur l’un des critères explicitement énumérés à l’article 14 de la Convention, seules celles qui sont fondées sur une caractéristique personnelle par laquelle des personnes ou groupes de personnes se distinguent les uns des autres sont susceptibles de relever de « toute autre situation » ( other status , dans la version anglaise de la Convention), au sens de l’article 14 de la Convention, et de revêtir un caractère discriminatoire aux fins de cette disposition (voir, notamment, Kjeldsen, Busk Madsen et Pedersen c. Danemark , 7 décembre 1976, § 56, série A no 23, et Carson et autres , précité, § 70).

En l’espèce, les requérants font valoir que la catégorie de personnel à laquelle ils appartiennent – les anciens commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1C – sont les seuls membres du personnel de la police (qui compte au total 40 000 membres) à avoir été rétrogradés suite à la réforme tant en ce qui concerne leur statut qu’en ce qui concerne le cadre dans lequel ils ont été intégrés. Alors qu’ils étaient intégrés dans le cadre des « officiers supérieurs » avant la réforme, ils seraient désormais de facto au même niveau que les « officiers inférieurs » en ce qui concerne l’échelle de salaire, leur titre fonctionnel et les tâches qui peuvent leur être attribuées, et ce alors qu’ils estiment qu’ils disposaient d’une espérance légitime à maintenir leur statut d’officier supérieur après la réforme. Ils estiment avoir fait l’objet d’une différence de traitement fondée sur leur grade sans critère objectif de distinction. a) Critère de distinction

Le traitement dont les requérants ont fait l’objet et dont ils se plaignent est lié à la catégorie de personnel à laquelle ils appartenaient avant la réforme, à savoir les commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1C. La Cour considère que la différence de traitement est ainsi fondée sur une caractéristique personnelle par laquelle les requérants se distinguent des autres membres du personnel de la police, en particulier des autres catégories qui avaient le grade « d’officiers supérieurs » avant la réforme. Une telle caractéristique relève de « toute autre situation » au sens de l’article 14 de la Convention. b) Différence de traitement de personnes placées dans des situations comparables

Les requérants sont, en tant qu’anciens commissaires judiciaires divisionnaires de grade 1C, les seuls membres du personnel qui disposaient du statut d’officier supérieur avant la réforme et qui n’ont pas conservé ce statut après l’entrée en vigueur de la loi du 3 juillet 2005. 26. À supposer que l’on puisse considérer que les requérants, en tant qu’anciens officiers supérieurs, se trouvaient dans une situation comparable aux autres catégories du personnel qui avaient le statut d’officier supérieur avant la réforme, la Cour estime que le grief des requérants est manifestement mal fondé pour les motifs suivants. c) Justification de la différence de traitement i) But légitime poursuivi

La Cour note que les mesures prises à l’égard des requérants firent partie d’une large réforme des services de police (paragraphe 28, ci ‑ dessous). Les mesures prises en 2005 étaient guidées par plusieurs principes directeurs : maintenir l’équilibre entre les trois anciens corps, offrir des solutions juridiquement correctes, offrir une réponse satisfaisante aux conclusions de la Cour d’arbitrage dans son arrêt n o 102/2003 tout en limitant au maximum les conséquences budgétaires (paragraphes 11 et 12, ci ‑ dessus). De l’avis de la Cour, il ne fait pas de doute que les mesures prises à l’égard des requérants en l’espèce visaient ainsi un but légitime. ii) Proportionnalité de l’ingérence 28 . La Cour rappelle que les États contractants disposent par nécessité d’une ample marge de manœuvre pour organiser les fonctions de l’État et les services publics, et notamment pour définir les règles d’accès à l’emploi dans le secteur public ainsi que les modalités et conditions de ce type d’emploi ( Fábián , précité, § 122). En l’espèce, la Cour relève que la réforme de la police entreprise par l’arrêté royal de 2001, confirmé par la loi de 2001, puis modifiée par la loi de 2005 était d’une ampleur considérable. Il s’agissait de créer un service de police intégré, structuré à deux niveaux, en fusionnant en une seule unité l’ancienne gendarmerie, les anciennes polices communales et l’ancienne police judiciaire près les parquets. Une telle réforme nécessitait forcément un grand nombre d’aménagements pour arriver à un équilibre global. À l’instar de la Cour constitutionnelle (voir le point B.5. de l’arrêt n o 12/2007 au paragraphe 9, ci-dessus), la Cour estime qu’il convient d’accorder une large marge d’appréciation aux États lorsque de telles réformes sont mises en œuvre (voir, mutatis mutandis , concernant l’équilibre global cherché par une réforme générale du système institutionnel d’un État, Mathieu-Mohin et Clerfayt c. Belgique , 2 mars 1987, §§ 57 et 59, série A n o 113). Elle note, par ailleurs, qu’une législation de grande envergure ne peut guère arriver à une justice intégrale face à la variété des situations dans lesquelles se trouvent les très nombreuses personnes concernées ( James et autres c. Royaume-Uni , 21 février 1986, § 68, série A n o 98).

Dans son arrêt n o 12/2007, la Cour constitutionnelle a estimé que le législateur avait, par les mesures adoptées par la loi de 2005, remédié au grief d’inconstitutionnalité formulé par la Cour d’arbitrage dans son arrêt de 2003. Pour arriver à cette conclusion, la Cour constitutionnelle tint notamment compte du fait que la loi prévoyait que les anciens commissaires divisionnaires de grade 1C étaient désormais insérés dans un grade hiérarchiquement supérieur à celui de commissaire et qu’ils pouvaient exercer des fonctions rattachées à un grade d’officier supérieur (paragraphe 9, ci ‑ dessus).

Les requérants n’ont pas démenti les éléments constatés par la Cour constitutionnelle, mais ils soutiennent qu’ils auraient dû se voir octroyer le statut d’officier supérieur ainsi que la grille salariale y afférente. Il n’appartient pas à la Cour de se prononcer sur ce point. La tâche de la Cour se limite à vérifier si les mesures prises par les autorités internes étaient raisonnablement justifiées par rapport aux objectifs poursuivis par la réforme. À cet égard, la Cour constitutionnelle a considéré – et la Cour souscrit à ce raisonnement – qu’il convenait de tenir compte de la réglementation dans son ensemble et de l’équilibre global de la réforme pour évaluer si une mesure particulière affectant une catégorie de membres du personnel était raisonnablement justifiée (paragraphe 9, ci-dessus). La Cour estime que tel a été le cas en l’espèce.

S’il avait fallu rechercher parmi tous les membres du personnel un consensus en vue du projet de réforme des trois corps de la police et de la gendarmerie, cela aurait sans doute contribué à l’échec de ce projet ( mutatis mutandis , Mamatas et autres c. Grèce , n os 63066/14 et 2 autres, § 115, 21 juillet 2016). La Cour juge également important que l’État ne faisait pas simplement office d’autorité normative, mais qu’il était aussi employeur. En cette qualité, il appartenait à l’État de définir les modalités d’emploi de son personnel dont faisaient partie les requérants ( Fábián , précité, § 132).

En outre, la Cour relève que les requérants n’ont pas fait valoir que le salaire que chacun d’eux percevait avant la réforme ait diminué suite à cette réforme. Ils se plaignent uniquement que la grille salariale à laquelle leur grade est rattaché, et donc l’évolution de salaire à laquelle ils pourront prétendre, n’a pas été revue à la hausse dans la même mesure que cela fut le cas pour d’autres catégories de fonctionnaires de police, en particulier pour les officiers supérieurs. La Cour constate d’ailleurs qu’il ressort des éléments fournis par les requérants que, suite à la réforme, le salaire maximum atteignable prévu pour la catégorie de fonctionnaires dont les requérants font partie est plus élevé qu’auparavant.

Ainsi, et compte tenu de la large marge d’appréciation dont les États contractants jouissent dans ce domaine, la Cour estime que – à supposer que les requérants, en tant qu’anciens officiers supérieurs se trouvaient dans une situation comparable aux autres catégories du personnel qui avaient le statut d’officier supérieur avant la réforme – les mesures litigieuses prises par l’État à l’égard des requérants dans le cadre de la réforme de la police n’étaient pas manifestement dépourvues de base raisonnable.

La Cour en conclut que le grief est manifestement mal fondé et elle le déclare irrecevable en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. B. Sur le grief tiré de l’article 6 § 1 de la Convention

Sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants font principalement valoir que l’arrêt de la Cour constitutionnelle n o 12/2007 du 17 janvier 2007 est insuffisamment motivé et que cette dernière ne s’est référée qu’aux objectifs de la loi de 2005 et non pas à ceux de la loi de 2001, ce qui aurait avantagé l’État et aurait constitué une atteinte à l’égalité des armes.

La Cour estime que, ne faisant apparaître aucune violation de la Convention, ces griefs sont manifestement mal fondés. Partant, elle les déclare irrecevables en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 11 octobre 2018. Stanley Naismith Robert Spano Greffier Président ANNEXE N o . Prénom NOM Année de naissance Nationalité Lieu de résidence Anne BEECKMAN 1961 belge Gand Jean-Marie ARNOULD 1958 belge Limelette Roland BAMPS 1952 belge Arlon Christian BASTIAENS 1956 belge Bois-de-Lessines Christian BAUDESSON 1952 belge Winenne Alain BERTRAND 1951 belge Gilly Johan CARMANS 1954 belge Looz Nico CILISSEN 1951 belge Tongres Hugo CILLIS 1952 belge Kontich Marc COOLMAN 1958 belge Gand Frank DE WEVER 1957 belge Avelgem Jean-Claude DEBBAUT 1959 belge Bruxelles Jean-Marc DESIDE 1947 belge Vedrin Bernard DEVILLET 1952 belge Bruxelles Jean EVERARS 1952 belge Tongres Willy GEBOES 1953 belge Herentals Ivan HOUKX 1955 belge Ypres Daniel JAMERS 1949 belge Herk-de-Stad Luc KEUNEN 1955 belge Wilrijk François KIND 1950 belge Anvers Luc LEEMANS 1955 belge Dilbeek Maurice LIXON 1950 belge Baelen Yvon MARTENS 1951 belge Hasselt Laurent MIGOM 1948 belge Alost Annie MOULIN 1959 belge Sombreffe Jean-Paul PEELOS 1948 belge Landen François PERILLEUX 1950 belge Sprimont Yvan PETITJEAN 1949 belge Profondeville Georges PLANCKE 1948 belge Oostende Kathelyne ROUSSEAU 1951 belge Gand Lucien SCHRICKX 1951 belge Brasschaat Jean-Marie SECRET 1951 belge Brunehaut Marc SLACHMUYLDERS 1945 belge Brasschaat François SONCK 1955 belge Monceau ‑ S ‑ Sambre Luc TACK 1953 belge Bellegem Walter THIRY 1950 belge Courcelles Jacques VAN DEN OUWELAND 1955 belge Zoersel Roeland VAN DER POORTEN 1955 belge Anvers Daniel VAN DOORSLAER 1952 belge Schilde Michel WATERPLAS 1954 belge Buggenhout Daniel WILLEMS 1948 belge Gand Yves ZIMMER 1949 belge Arlon