Comunicat la 29 septembrie 2018 SECȚIUNEA a patra Cerere nr. 31208/13 Isaltino Afonso MORAIS împotriva Portugaliei introdusă la 11 mai 2013 EXPOSAT DE FAPTĂ Reclamantul, dl Isaltino Afonso Morais, este un resortisant portughez născut în 1949 și rezident la Lisabona. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Pinto de Abreu și R. Eli Ferreira, avocați la Lisabona. La momentul faptei, reclamantul era primarul orașului Oeiras. La o dată nespecificată, tribunalul din Oeiras l-a condamnat la șapte ani de închisoare pentru fraudă fiscală, corupție pasivă, abuz de putere și spălare de bani (procedura internă nr. 712/00.9JFLSB). În acest caz, condamnarea pentru fraudă fiscală se raporta la fapte care datează din anii 2001, 2002 și 2003. Prin hotărârea din 13 iulie 2010, Tribunalul de apel este parțial îndreptățit la recurs introdus de reclamant. Aceasta se referă la anularea parțială a instanței judecătorești din Oires, la separarea acuzației de corupție pasivă a restului dosarului și la trimiterea procedurii referitoare la această acuzație în fața instanței judecătorești din Oires. În ceea ce privește celelalte acuzații, instanța de apel l-a condamnat pe reclamant pentru abuz de putere și l-a condamnat pentru trei episoade de fraudă fiscală la pedeapsa totală de patru luni de închisoare pentru fiecare infracțiune și pentru spălare de bani, la un an și șase luni de închisoare, adică o pedeapsă cumulată de doi ani de închisoare. Prin hotărârea din 13 iulie 2011 (devenit definitivă la 19 septembrie 2011), Tribunalul Constituțional a respins acțiunea constituțională a reclamantului. La 17 mai și 6 noiembrie 2011, reclamantul a solicitat instanței din Oeiras să declare prescrierea infracțiunilor de fraudă fiscală pentru care a fost condamnat pentru faptele referitoare la anii 2001 și 2002, pe baza articolului 21 alineatul (1) din Legea nr. 15/2001 din 5 iunie 2001. La 10 noiembrie 2011, într-un interviu dat ziarului Diário Económico (D.E.), președintele Consiliului Superior al Magistraturii și al Curții Supreme, N.N., și-a exprimat punctul de vedere în termenii D.E.: (...) cum evaluați cauza lui Isaltino Morais, condamnat pentru fraudă fiscală și spălare de bani, care se desfășoară din procedură în procedură, din hotărâre în hotărâre, fără ca pedeapsa cu închisoarea să fie executată N.N. : Acesta este un caz în care se face referire la un caz de evaziune fiscală și spălare de bani, care merge de la caz la caz, de la caz la caz, fără ca pedeapsa cu închisoarea să fie executată N.N.: D.E. : Condamnarea lui Isaltino ar fi trebuit deja să fie executată N.N.: Da, desigur că da. D.E. : În opinia dvs., este clar că pedeapsa aplicată acum doi ani ar trebui să fie deja executată N.N.: Da, desigur, el nu are nici un sens că nu este așa. (...) D.E. : Dar Isaltino a declarat că există întrebări pendinte. Are legea de partea sa N.N.: Procedurile penale și civile permit acest lucru și trebuie să fie complet schimbate. Printr-o decizie din 30 ianuarie 2012, tribunalul din Oeiras a respins cererile reclamantului și a considerat că n a fost verificată nici prescripia acțiunii publice cu privire la infracțiunile în cauză, nici prescrierea pedepselor pronunțate, observând, de asemenea, că condamnarea a devenit definitivă la 19 septembrie 2011. Ca urmare a cererii reclamantului, la 24 aprilie 2012, Curtea de apel de la Lisabona a confirmat hotărârea atacată. La o dată nespecificată, reclamantul s-a ocupat de casarea în fața Curții Supreme, care a declarat această acțiune inadmisibilă la 28 septembrie 2012. Această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre a Comitetului celor trei judecători (conferencia) Curtea Supremă din 8 noiembrie 2012, adusă la cunoștința reclamantului la 12 noiembrie 2012. La 11 septembrie 2012, reclamantul a solicitat instanței din Oeiras să declare prescripției privind încălcarea fraudei fiscale în ceea ce privește anul 2003 pentru care fusese condamnat. Acesta a fost decăzut de o hotărâre a instanței din 20 septembrie 2012, confirmată printr-o hotărâre a instanței din Lisabona din 26 februarie 2013. La o dată nespecificată, recursul în casarea reclamantului a fost declarat inadmisibil de către Curtea Supremă. La 8 noiembrie 2012, reclamantul a solicitat din nou instanței din Oeiras să declare prescrierea dreptului de evaziune fiscală care se referă la faptele din 2002 la 20 noiembrie 2012, instanța din Oeiras a statuat că nu a avut loc nicio hotărâre, dat fiind că hotărârea de condamnare a devenit definitivă la 19 noiembrie 2012. Septembrie 2011. La 18 aprilie 2013, Curtea de apel de la Lisabona a respins cererea reclamantului, considerând că această chestiune fusese deja pronunțată printr-o hotărâre a tribunalului din Oires din 30 ianuarie 2012, confirmată în apel la 24 aprilie 2012. La 25 martie 2013, reclamantul a solicitat instanței din Oeiras să declare obligația de spălare a banilor. La sfârșitul acestei proceduri nu a fost specificată. Prin decizia din 24 aprilie 2013, tribunalul din Oeiras privind executarea pedepsei cu închisoarea care fusese aplicată reclamantului. În aceeași zi, acesta a început să-și execute pedeapsa. La 24 iunie 2014, Tribunalul a acordat libertate în condițiile prevăzute de dreptul intern relevant la art. 21 alineatul (1) din Legea nr. 15/2001 din 5 iunie 2001 este formulat astfel. Procedura penală pentru evaziune fiscală se stinge, prin prescripție, în termen de cinci ani de la data la care aceaceasta a fost săvârșită. Dispozițiile relevante din Legea nr. 21/85 din 30 iulie 1985 privind Statutul magistraților asediați (Etuto dos Magistrados Judiciais magistrații sediului judecă numai pe baza Constituției și a legii. Ei nu sunt supuși nici unei ordini sau instrucțiuni, sub rezerva obligației, pentru instanțele inferioare, de a se conforma hotărârilor pronunțate de instanțele superioare cu privire la o acțiune. Consiliul Superior al Magistraturii este prezidat de președintele Curții Supreme și compus din următorii doi membri desemnați de președintele Republicii șapte membri aleși de Parlament șapte membri aleși de judecători printre ei. Judecătorii nu pot refuza să fie membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Consiliul Suprem al Magistraturii numește, afectează, transferă, promovează și revocă judecătorii, apreciază meritele lor profesionale, exercită acțiuni disciplinare față de ei și, în general, realizează orice act de aceeași natură, fără a aduce atingere dispozițiilor referitoare la cheltuielile electorale (...).art. 153 reprezintă Consiliul exercită funcțiile delegate de Consiliu și le poate delega, la rândul său, vicepreședintelui primește jurământul vicepreședintelui, al inspectorilor judiciari și al secretarului, care conduce și coordonează serviciile de inspecție care elaborează circulare, la propunerea secretarului, exercită celelalte funcții pe care i le atribuie legea. Președintele poate delega vicepreședintelui competența de a primi jurământul inspectorilor judiciari și al secretarului, precum și competențele menționate la literele (d) și (e). Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de o lipsă de imparțialitate a instanțelor care au pronunțat asupra cererilor sale de obținere a declarației de prescriere a infracțiunilor pentru care a fost condamnat. El consideră că imparțialitatea acestor instanțe a fost compromisă de declarațiile de la N.N. la presă. 1 din Convenție se aplică, în cadrul componentei penale și/sau civile, procedurilor introduse de reclamant în vederea obținerii unei constatări de prescriere a acțiunii penale în raport cu infracțiunile pentru care a fost condamnat? În special, având în vedere jurisprudența internă și a Curții, aceste proceduri se referă la: pe bună dreptate o acuzație în materie penală? Este prescripția acțiunii publice o regulă de drept material (a se vedea mutatis mutandis Previti c. Italia (dec.), nr 1845/08, § 80, 12 februarie 2013) Reclamantul dispune de un 43395/09, § 144, CEDO 2017 (extracturi) și Károly Nagy c. Ungaria [GC], n 56665/09, §§ 60-63, CEDO 2017 și referințele menționate în acesta)? În la noiembrie 2011 de N.N., președintele Consiliului Superior al Magistraturii și al Curții Supreme, instanțele care au examinat cererile reclamantului erau independente și imparțiale, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din Convenția Morice c. Franța [GC], nr 29369/10, §§ 74-78, CEDH 2015)?
Communiquée le 29 septembre 2018
Requête n
o
31208/13
Isaltino Afonso MORAIS
contre le Portugal
introduite le 11 mai 2013
Le requérant, M. Isaltino Afonso Morais, est un ressortissant portugais né en 1949 et résidant à Lisbonne. Il est représenté devant la Cour par M
es
Pinto de Abreu et R. Eloi Ferreira, avocats à Lisbonne.
A.
Les circonstances de l’espèce
Au moment des faits, le requérant était le maire de la ville d’Oeiras.
À une date non spécifiée, le tribunal d’Oeiras le condamna à sept ans de prison pour fraude fiscale, corruption passive, abus de pouvoir et blanchiment d’argent (procédure interne n
o
712/00.9JFLSB). En l’occurrence, la condamnation pour fraude fiscale se rapportait à des faits remontant aux années 2001, 2002 et 2003.
Par un arrêt du 13 juillet 2010, la cour d’appel fît partiellement droit à l’appel introduit par le requérant. Elle ordonna l’annulation partielle du jugement du tribunal d’Oeiras, la séparation de l’accusation de corruption passive du restant du dossier et le renvoi de la procédure concernant cette accusation devant le tribunal d’Oeiras. Pour ce qui est des autres accusations, la cour d’appel acquitta le requérant de l’infraction d’abus de pouvoir et le condamna pour trois épisodes de fraude fiscale à la peine totale de quatre mois de prison pour chaque crime et pour blanchiment d’argent, à un an et six mois de prison, soit une peine cumulée de deux ans de prison.
Le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême mais son pourvoi fût déclaré irrecevable par un arrêt du 27 avril 2011 qu’il attaqua devant le Tribunal constitutionnel.
Par un arrêt du 13 juillet 2011 (devenu définitif le 19 septembre 2011), le Tribunal constitutionnel rejeta le recours constitutionnel du requérant.
Les 17 mai et 6 novembre 2011, le requérant demanda au tribunal d’Oeiras de déclarer la prescription des infractions de fraude fiscale pour lesquelles il avait été condamné pour les faits se rapportant aux années 2001 et 2002, en se fondant sur l’article 21 § 1 de la loi n
o
15/2001 du 5
juin 2001.
Le 10 novembre 2011, dans une interview donnée au journal
Diário Económico
(D.E.), le président du Conseil supérieur de la magistrature et de la Cour suprême, N.N., s’exprima en ces termes
:
«
D.E.
: (...) comment évaluez-vous l’affaire d’Isaltino Morais, condamné pour crimes de fraude fiscale et blanchiment d’agent, qui va de procédure en procédure, de décision en décision, sans que la peine de prison ne soit exécutée
?
N.N.
: Il s’agit d’un «
case study
» illustrant parfaitement ce qu’est le labyrinthe de la procédure portugaise.
D.E.
: La condamnation d’Isaltino aurait déjà dû être exécutée
?
N.N.
: Oui, bien sûr que oui.
D.E.
: À votre avis, est-il clair que la peine appliquée il y a deux ans devrait déjà être en train d’être exécutée
?
N.N.
: Oui, bien sûr, il ne fait aucun sens qu’il n’en soit pas ainsi. (...)
D.E.
: Mais Isaltino allègue qu’il existe des questions pendantes. Est-ce qu’il a la loi de son côté
?
N.N.
: Les procédures pénales et civiles permettent cela et doivent être complètement changées.
»
Par une décision du 30 janvier 2012, le tribunal d’Oeiras rejeta les demandes du requérant. Il jugea que n’étaient vérifiées ni la prescription de l’action public concernant les infractions en cause, ni la prescription des peines prononcées, observant par ailleurs que la condamnation était devenue définitive le 19 septembre 2011.
Suite à l’appel du requérant, le 24 avril 2012, la cour d’appel de Lisbonne confirma le jugement attaqué.
À une date non spécifiée, le requérant se pourvut en cassation devant la Cour suprême, qui déclara ce recours irrecevable le 28 septembre 2012. Cette décision fut confirmée par un arrêt du comité des trois juges (
conferência
)
de la Cour suprême du 8 novembre 2012, porté à la connaissance du requérant le 12 novembre 2012.
Le 11 septembre 2012, le requérant demanda au tribunal d’Oeiras de déclarer la prescription de l’infraction de fraude fiscale se rapportant à l’année 2003 pour laquelle il avait été condamné. Il fût débouté par un jugement du tribunal d’Oeiras du 20 septembre 2012, confirmé par un arrêt de la cour d’appel de Lisbonne du 26 février 2013. À une date non précisée, le pourvoi en cassation du requérant fût déclaré irrecevable par la Cour suprême.
Le 8 novembre 2012, le requérant demanda à nouveau au tribunal d’Oeiras de déclarer la prescription de l’infraction de fraude fiscale se rapportant aux faits de 2002. Le 20 novembre 2012, le tribunal d’Oeiras jugea qu’il n’y avait pas lieu à statuer étant donné que le jugement de condamnation était devenu définitif le 19
septembre 2011. Le 18 avril 2013, la cour d’appel de Lisbonne rejeta l’appel du requérant, considérant que la question avait déjà été décidée par un jugement du tribunal d’Oeiras du 30
janvier 2012, confirmé en appel le 24 avril 2012.
Le 25 mars 2013, le requérant demanda au tribunal d’Oeiras de déclarer la prescription de l’infraction de blanchiment d’argent. L’issue de cette procédure n’a pas été spécifiée.
Par une décision du 24 avril 2013, le tribunal d’Oeiras ordonna l’exécution de la peine de prison qui avait été infligée au requérant. Le jour même, celui-ci commença à purger sa peine. Il bénéficia d’une liberté sous conditions le 24 juin 2014.
B.
Le droit interne pertinent
L’article 21 § 1 de la loi n
o
15/2001 du 5 juin 2001 est ainsi libellé
:
«
1.
La procédure pénale pour fraude fiscale s’éteint, par effet de prescription, dans un délai de cinq ans à compter de la date à laquelle celle-ci a été commise.
»
Les dispositions pertinentes de la loi no
21/85 du 30
juillet
1985 relative au Statut des magistrats du siège (Estatuto dos Magistrados Judiciais – «
le Statut
») se lisent comme suit
:
Article 4 § 1 – Indépendance
«
Les magistrats du siège jugent sur la seule base de la Constitution et de la loi. Ils ne sont soumis à aucun ordre ou instruction, sous réserve du devoir, pour les juridictions inférieures, de se conformer aux décisions rendues par les juridictions supérieures sur un recours.
»
Article 137 – Composition
«
1.
Le Conseil supérieur de la magistrature est présidé par le président de la Cour suprême et composé des membres suivants
:
a)
deux membres désignés par le président de la République
;
b)
sept membres élus par le Parlement
;
c)
sept membres élus par les magistrats parmi eux.
2.
Les juges ne peuvent refuser d’être membres du Conseil supérieur de la magistrature.
»
Article 149 – Compétence
«
Le Conseil supérieur de la magistrature
:
a)
nomme, affecte, transfère, promeut et révoque les juges, apprécie leur mérite professionnel, exerce les actions disciplinaires à leur égard et, en général, accomplit tout acte de même nature, sans préjudice des dispositions relatives aux charges électives (...).
»
Article 153 – Compétences du président
«
1.
Le président du Conseil supérieur de la magistrature
:
a)
représente le Conseil
;
b)
exerce les fonctions déléguées par le Conseil, et peut les déléguer à son tour au vice-président
;
c)
reçoit le serment du vice-président, des inspecteurs judiciaires et du secrétaire
;
d)
dirige et coordonne les services d’inspection
;
e)
élabore des circulaires, sur proposition du secrétaire
;
f)
exerce les autres fonctions que lui attribue la loi.
2.
Le président peut déléguer au vice-président la compétence de recevoir le serment des inspecteurs judiciaires et du secrétaire, ainsi que les compétences visées aux alinéas d) et e).
»
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’un manque d’impartialité des juridictions ayant statué sur ses demandes visant à obtenir la déclaration de prescription des infractions pour lesquelles il avait été condamné. Il considère que l’impartialité de ces juridictions a été compromise par les déclarations de N.N. à la presse.
1.
L’article
6 §
1 de la Convention est-il applicable, sous le volet pénal et/ou civil, aux procédures introduites par le requérant en vue d’obtenir le constat de prescription de l’action pénale par rapport aux infractions pour lesquelles il avait été condamné ?
Plus particulièrement, eu égard à la jurisprudence interne et de la Cour
:
a)
Ces procédures portaient-elles sur le «
bien fondé d’une accusation en matière pénale
»
? La prescription de l’action publique constitue-t-elle une règle de droit matériel (voir,
mutatis mutandis, Previti c. Italie
(déc.), n
o
1845/08, § 80, 12 février 2013)
?
b)
Le requérant disposait-il d’un « droit » que l’on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne (voir,
mutatis mutandis
,
De Tommaso c. Italie
[GC], n
o
43395/09, § 144, CEDH 2017 (extraits) et
Károly Nagy c.
Hongrie
[GC], n
o
56665/09, §§ 60-63, CEDH 2017 et références qui y sont citées) ?
2.
Dans l’affirmative, eu égard aux déclarations faites à la presse le 10
novembre 2011 par N.N., président du Conseil supérieur de la magistrature et de la Cour suprême, les juridictions qui ont examiné les demandes du requérant étaient-elles indépendantes et impartiales, comme l’exige l’article 6 § 1 de la Convention
(
Morice c. France
[GC], n
o