Comunicat la 4 octombrie 2018 THIRD SECTION Cereri nr. 7177/15 și 7180/15 Deepa THANNAPULI HEWAGE și alții împotriva Ciprului și a nimalului JAYAWEERA împotriva Ciprului DECLARAȚII DE FACTE Prezenta cerere a fost depusă de o familie de resortisanți din Sri Lanka. Reclamantul în cerere nr. 7180/15 este dl Nimal Jayaweera („primul reclamant) născut în 1955. A doua cerere nr. 7177/15 a fost depusă de soția sa, dna Deepa Thannapuli Hewage („al doilea reclamant”) și fiicele lor Madushanie Jayaweera („al treilea reclamant”) și Dilini Jayaweera („al patrulea solicitant”). Ele s-au născut în 1963, 1989 și, respectiv, 2002. Primul, al doilea și al patrulea solicitant locuiesc în Limassol, Cipru, iar al treilea reclamant locuiește în Londra, în Regatul Unit. Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de către dna Charalambidou, un avocat care practică în Nicosia. Circumstanțele cauzelor Faptele cauzelor, astfel cum au fost prezentate de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Al doilea reclamant s-a dus la Cipru la 27 august 1993 pentru a lucra ca lucrător domestic. Primul reclamant s-a alăturat-o în 23 iunie 1995 cu privire la un permis de angajare temporar și de ședere care urmează să fie angajat de o societate. A fost acordat un permis de ședere până la 22 iunie 1996. Permisurile de ședere au fost prelungite până în 1997. Între timp, în septembrie 1996, al treilea reclamant s-a alăturat la Cipru. La cererea angajatorului de la primul reclamant în fiecare an, permisele de ședere ale primului și al doilea reclamant au fost reînnoite anual până la 7 iulie 2001. Solicitațiile de reînnoire a permiselor prezentate la 2 iulie 2001 de către primul reclamant și 15 septembrie 2001 de către al doilea reclamant au fost respinse și au fost solicitate să părăsească țara. La 2 noiembrie 2001 au fost eliberate decizii de deportare și de detenție împotriva reclamanților în temeiul articolului 14 din Legea privind extratereștrii și imigrația, Cap. 105, din motivele că acestea au fost „immigrate interzise” în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (k) din această lege (reședința ilegală în Republica). Ordinele nu au fost respectate de autoritățile. În cele din urmă, familia a fost acordată permis de ședere până la 30 iunie 2002, și anume, sfârșitul anului școlar pentru cel de-al treilea reclamant și ordinele de mai sus au fost anulate de Ministrul Internului. Între timp, al patrulea solicitant s-a născut la 6 ianuarie 2002. La 25 iunie 2002, înainte de expirarea permisului de ședere, al doilea reclamant a depus o cerere de naturalizare. Acest lucru a fost respins de Ministrul Internului la 14 august 2002 din cauza faptului că guvernul, exercitând drepturile lor suverane, a considerat că nu există motive substanțiale pentru a justifica naturalizarea ei ca fiind cipriotă. În conformitate cu dosarul administrativ și cu recomandările din acest document, deși al doilea reclamant pare să aibă cerințele formale necesare, în esență, naturalizarea nu a fost justificată deoarece nu are legături cu Cipru și nu a existat niciun alt motiv pentru a-și acorda naturalizarea. Reclamanții au fost, de asemenea, solicitați să părăsească Cipru din cauza că permisul de ședere a acestora s-a expirat la 30 iunie 2002. La 23 septembrie 2002, al doilea reclamant a introdus un recurs (n. 869/2002) împotriva acestei decizii în fața Curții Supreme (prima instanță de jurisdicție revizuitoare). După cererea avocatului reclamantului, autoritățile au convenit să le acorde dreptul de a locui în Cipru până la decizia recursului. Între timp, societatea care a angajat reclamanții a încetat activitatea. La 31 martie 2004, Curtea Supremă a pronunțat hotărârea în recursul nr. 869/2002 în favoarea celui de-al doilea reclamant și a anulat decizia autorităților care respinge cererea de naturalizare a acesteia. În suma, Curtea Supremă a afirmat că decizia nu a fost motivată; motivele de respingere a cererii au fost vagi și nejustificate, în special în ceea ce privește concluziile privind legăturile celei de-a doua reclamante cu Cipru. Curtea a remarcat în acest sens că cel de-al doilea reclamant a lucrat pentru o companie care s-a ocupat de natura și sinceritatea ei muncitoare, iar copilul ei, al treilea reclamant, a mers la o școală din Cipru și a vorbit fluent grec. La 8 aprilie 2004, primul reclamant a depus o cerere de naturalizare. În urma unei cereri de către solicitanți, s-a acordat o prelungire a permisului de ședere până la 31 martie 2005, în așteptarea examinării cererii de naturalizare a primului solicitant și a reexaminării cererii de naturalizare a celui de-al doilea reclamant. După o cerere a reclamanților, s-a acordat o nouă prelungire până la 30 iunie 2006, sub rezerva condiției de a avea contracte certificate de Ministerul Muncii. Ei au fost informați că permisul este „final și nu regenerabil” și că reclamanții ar trebui să plece înainte sau la expirarea acestuia. Între timp, la 26 septembrie 2005, primul reclamant a adus un recurs (nr. 1162/2005) care a contestat termenul „finală și nu regenerabilă”. Astfel cum în cadrul procedurii autoritățile au angajat să elimine această condiție din permis, primul reclamant a retras recursul. La 29 octombrie 2007, Ministerul Internului a informat primul reclamant că și-a respins cererea din cauza faptului că nu a îndeplinit condițiile de șapte ani de reședință pentru naturalizare. Primul reclamant a introdus un recurs (nr. 27/2008) împotriva deciziei respective. În aceeași dată, a doua solicitantă a fost informată că cererea de naturalizare a acesteia a fost revizuită și a fost respinsă din cauza faptului că nu a îndeplinit cerința de reședință în temeiul Legii privind Registrul Civil 141(I)/2000, în conformitate cu care a trebuit, în ultimii șapte ani, să acumuleze cel puțin șapte ani de rezidență juridică a căror reședință, cu cel puțin șapte ani înainte de data cererii, trebuie să fie reședință continuă în Republica. Cea de-a doua reclamantă a adus un recurs (nr. 26/2008) în fața Curții Supreme împotriva acestei decizii. Prin scrisoarea din 20 august 2008, Ministerul a trimis o scrisoare care a informat reclamanții că prelungirea permiselor lor de ședere a fost aprobată până la 30 iunie 2009. Un permis temporar a fost eliberat numai în cazul celui de-al doilea reclamant. Reclamanții au susținut că, de atunci, el solicită autoritățile nu a răspuns la cererile lor de reînnoire/extensie a permiselor de ședere. La 23 februarie 2010, Curtea Supremă a susținut recursul primului solicitant (n. 27/2008) și a anulat decizia autorităților din 29 octombrie 2007 de respingere a cererii sale de naturalizare. Acesta a susținut că au existat erori din partea autorităților, în ceea ce privește faptele și legea, în evaluarea dacă criteriile de reședință au fost îndeplinite și în evaluarea lor a perioadelor în care primul reclamant a rezistat ilegal în Cipru. De asemenea, a concluzionat că decizia autorităților nu a avut un raționament adecvat. La 23 martie 2010, Guvernul a interzis un recurs împotriva hotărârii menționate mai sus (apel nr. 37/2010). La 18 octombrie 2010, Curtea Supremă a susținut recursul celui de-al doilea reclamant (n. 26/2008) și a anulat decizia autorităților din 29 octombrie 2007. Curtea a remarcat că, în hotărârea anterioară din recursul nr. 869/2002 Curtea Supremă a anulat decizia pentru lipsa de raționament, dar a remarcat, de asemenea, că reclamantul a îndeplinit cerințele oficiale de reședință. Nu a fost posibil atunci când o decizie a fost anulată de Curtea Supremă că autoritățile ar face obiectul faptelor cazului pentru a crea noi motive de refuz și a baza noua decizie pe un nou fond de fapt pe care ei înșiși au creat-o. Având în vedere această concluzie, instanța nu a considerat necesar să intre în calculul timpului în care al doilea reclamant a rezistat legal în Republica. Între timp, cel de-al treilea reclamant a terminat școala, dar nu a putut studia în străinătate din cauza lipsei unui permis de ședere. La 29 august 2011, cel de-al treilea reclamant a depus o plângere cu comisarul pentru administrarea Republicii Cipru („Ombudsmanul”) în legătură cu omisiunea autorităților de a acorda familiei un permis de ședere. La 31 august 2011 a fost depusă o a doua plângere către Ombudsman de către primii și al doilea reclamant cu privire la întârzierea examinării cererilor lor de naturalizare, dar și cererile lor de reînnoire a permiselor de ședere. La 11 ianuarie 2012, al doilea reclamant a fost pus pe lista de oprire a autorităților. La 10 februarie 2012, avocatul reclamantului a scris Departamentului de Migrație o scrisoare ce solicită un permis de ședere pentru familia în așteptarea examinării cererilor de naturalizare ale primei și a doua solicitante. Autoritățile nu au răspuns. La 20 iulie 2013, reclamantul a fost arestat de către poliția de imigrare și a fost arestat pentru faptul că nu a avut permis de ședere. De asemenea, a fost pus pe lista stop-ul în scopul deportarii în 2002 și a rămas pe ea. În ziua următoare au fost eliberate ordine de detenție și de deportare în conformitate cu art. 14 din Legea privind extratereștrii și imigrația, din cauza faptului că el a fost un „immigrat interzis” în sensul articolului 6 alineatul (1) litera (k) din această lege (reședință ilegală în Republica). La 31 iulie 2013, al doilea reclamant a adus un recurs (nr. 5825/2013) care a contestat omisia autorităților de a reexamina cererea de naturalizare a acesteia în vederea hotărârilor Curții Supreme în favoarea ei. La 31 iulie 2013, Ombudsmanul a emis un raport privind familia (rapport nr. 1564/2011). În acest sens, ea a remarcat întârzierile ample ale autorităților în examinarea cererilor de naturalizare ale reclamanților, dar și omiterea sau refuzul acestora de a reexamina cererile după decizia de anulare a Curții Supreme în recurgerile lor respective. Ea a subliniat omisiunile și eșecurile autorității de a răspunde cererilor reclamanților de prelungire a permiselor lor de ședere, dar și cererilor sale de informații și explicații referitoare la cazul lor. În plus, în ciuda faptului că Curtea Supremă a anulat decizia autorităților care respingeau cererea de naturalizare a primului reclamant și că recursul guvernului era încă în așteptare, primul reclamant a fost reținut în scopul deținerii și, prin urmare, nu a putut să-și susțină familia. Ombudsmanul a subliniat problemele grave legate de manipularea autorităților reclamanților care și-au stabilit domiciliul în Cipru. Ea a recomandat eliberarea primului solicitant, reexaminarea cererii de naturalizare a celui de-al doilea reclamant și regularizarea statutului juridic al familiei în așteptarea diferitelor proceduri. La 7 august 2013, avocatul reclamantului a trimis o scrisoare directorului Registrului Civil și Departamentului de Migrație, solicitând eliberarea primului solicitant și regularizarea statutului familiei sale. La 12 august 2013, primul reclamant a introdus un recurs (nr. 5868/13) în fața Curții Supreme (prima instanță de revizuiri jurisdicționale) care a contestat aceste hotărâri și, la 13 august 2013, a depus o cerere care solicită o ordonanță provizorie de suspendare a executării ordonanțelor. La 26 august 2013, autoritățile au convenit să suspende ordinul de deportare. Cu toate acestea, acestea nu au fost de acord cu eliberarea primului solicitant în condiții. La 6 septembrie 2013, la sugestiea Curții Supreme și în urma angajamentului autorităților de a se abține de a deporta primul reclamant până la determinarea recursului său, primul reclamant și-a retras cererea de pronunțare a unei hotărâri provizorii. Părțile au convenit, de asemenea, că examinarea recursului va fi accelerată având în vedere continuarea detenției primului solicitant. La 28 noiembrie 2013, Curtea Supremă a anulat ordinele de deportare și de detenție și primul reclamant a fost eliberat la data respectivă. Primul recurs al reclamantului împotriva cererii sale de naturalizare a fost încă în așteptare în fața Curții Supreme și cererea soției sale nu a fost încă reexaminată de autoritățile. Autoritățile au considerat că primul reclamant a rămas ilegal în țară din 2001 când au fost emise primele ordine de deportare și de detenție, deși acestea au fost de fapt anulate și permisul de ședere al primului solicitant a fost reînnoit și prelungit de mai multe ori după aceea. Primul reclamant a fost eliberat în aceeași zi. La 9 decembrie 2013, avocatul reclamantului a solicitat Ministerului Internului să acorde un permis de reședință reclamanților, deoarece au găsit angajatori care erau dispuși să-i angajați. Această scrisoare a rămas fără răspuns. O scrisoare de urmărire a fost trimisă la 24 martie 2014. La 7 ianuarie 2014, Guvernul a depus un recurs împotriva hotărârii din 28 noiembrie 2013 (n. 4/14) care este încă în așteptare. La 14 aprilie 2014, autoritățile au informat al doilea reclamant că, după o a treia reexaminare, cererea de naturalizare a fost respinsă: ea nu a îndeplinit cerințele de reședință și în ziua în care a depus cererea, a rezistat ilegal în Republica. La 15 martie 2014, al doilea reclamant a depus un recurs împotriva deciziei respective (referința nr. 682/2014). Aceste proceduri sunt încă în așteptare, având în vedere decizia pe care a retras recurgerea nr. 5825/2013. La 13 mai 2014, reclamanții s-au plâns Ombudsmanului că autoritățile nu au răspuns la cererile lor repetate de reînnoire a permiselor de reședință care au părăsit familia într-o stare prelungită de incertitudine. De asemenea, au depus o plângere la Comisarul pentru Drepturile Copilului („Comisarul”), invocand, printre altele, Prin o scrisoare din 9 iulie 2014, Ombudsmanul și-a exprimat regretul directorului general al ministrului de Interne asupra gestionării cazului, care a condus la o situație neregulată a familiei, care a trăit în incertitudine și fără acces la muncă. Ea s-a referit la recomandările formulate autorităților în raportul său din 31 iulie 2013 privind regularizarea reședinței familiei. Ombudsmanul a recomandat, printre altele , ca autoritățile să reconsidere decizia de 14 Aprilie 2014 respingerea cererii de naturalizare a celui de-al doilea reclamant pentru a asigura respectarea diferitelor decizii judiciare luate în acest sens. Ea a invitat, de asemenea, autoritățile să examineze și să examineze cererile și cererile familiei într-o lumină pozitivă ținând cont de faptul că primii și al doilea solicitanți au fost în Cipru de aproape douăzeci și un an și că copiii lor au crescut acolo și au fost complet integrati în societatea cipriotă. La 10 iulie 2014, Curtea Supremă a susținut apelul nr. 37/2010 și, prin urmare, decizia autorităților de a respinge cererea de naturalizare a primului solicitant, constatând că au existat perioade de ședere ilegală și faptul că autoritățile vor aproba ulterior permisele de ședere nu a eliminat elementul de ilegalitate în timpul ședinței sale în aceste perioade relevante. De asemenea, a considerat că decizia este suficient de motivată. Întrucât cererile de reînnoire a permiselor de reședință ale reclamanților au rămas fără răspuns, la 5 august 2014, reclamanții au solicitat un permis de reședință pentru a lucra în calitate de angajati independenți. Reclamanții au dorit să își desfășoare propria afacere familială cu ajutorul unui prieten în străinătate. Prin scrisoarea din 29 octombrie 2014, Ombudsmanul a solicitat directorului Registrului Civil și Departamentului de Migrație să furnizeze informații cu privire la statutul familiei. Ea a trimis raportul său din 31 iulie 2013 și scrisorile sale către autoritățile care nu au primit răspuns. La 11 noiembrie 2014, reclamanții au depus o a doua plângere cu Ombudsmanului privind tratamentul de către autoritățile. Ei au solicitat intervenția sa, deoarece a patra solicitant a dorit să participe la o excursie școlară în străinătate, dar nu a putut face acest lucru fără permis de ședere. Evoluții în urma depunerii cererii Prin scrisoarea din 30 octombrie 2017, reclamanții au informat Curtea că, după trimiterea anumitor scrisori Ministrului de Interne, la 5 mai 2015, aceasta a aprobat acordarea unui permis de student la al patrulea solicitant și permise de reședință și de ocupare a forței de muncă la primul și al doilea reclamant. Depunerea cererii de permise de reședință și de ocupare a forței de muncă a fost supusă condiției ca reclamanții să găsească angajatori care au fost aprobați de Biroul Muncii. De asemenea, s-a declarat că cererile de permise trebuie depuse simultan. În urma unei scrisori din 29 august 2015 ale reclamanților cu privire la condițiile aferente acordării permiselor, acestea au fost informate printr-o scrisoare din 29 octombrie 2015 că toate acestea vor fi furnizate permise de vizitatori până la găsirea angajatorilor. A doua și a patra solicitanți au fost acordate permise la 23 februarie 2016 până la 3 septembrie 2016. Ei au solicitat reînnoirea lor la 26 iulie 2016 și permisele de ședere au fost eliberate un an mai târziu, și anume, la 12 iulie 2017. Permisul celui de-al doilea reclamant a fost acordat până la 3 septembrie 2018. Permisul celui de-al patrulea solicitant a fost valabil doar pentru două luni, astfel încât ea a reînnoit pentru reînnoirea sa la 10 august 2017, dar până la 30 octombrie 2017 nu a primit niciun răspuns. Al doilea permis al reclamantului a fost acordat până la 3 septembrie 2018. Primul reclamant a fost acordat un permis de ocupare a forței de muncă la 11 iulie 2016, care a fost valabil până la 2 februarie 2017. După o altă cerere a primit un permis până la 2 februarie 2018. Ombudsmanul a emis un raport la 10 octombrie 2013 (nr. 7/2013) privind necesitatea de reglementare a statutului juridic al imigranților cu ședere lungă și stabilită la Cipru, după plângerile de către imigranții pe termen lung. Pleanțele în cauză, printre altele, procedurile lungi și întârzierile în eliberarea permiselor de părăsire a familiilor într-o situație precară plus taxele ridicate implicate. În concluziile sale, Ombudsmanul a subliniat nerespectarea procedurilor urmate pentru asigurarea statutului de ședere pe termen lung resortisanților țărilor terțe. În raportul său, ea a făcut trimitere la o serie de probleme în cadrul actualului sistem de imigrare, inclusiv la procedura birocratică și de timp necesară pentru determinarea statutului juridic al resortisanților țărilor terțe, la absența procedurilor de repatriere voluntară, la lipsa respectării obligațiilor obligatorii ale Uniunii Europene și la faptul că sistemul a adoptat o abordare caz la caz, care nu a avut coerență și transparență datorită largului discreționare acordată autorităților. Autoritățile de imigrare au tratat imigranții, care locuiau în țară de mai mult de un deceniu sau chiar de două decenii și și-au stabilit viața de familie acolo, ca rezidenți temporani, subestimand realitatea situației lor și obligațiile legale ale Guvernului față de ei. Aceste familii au fost forțate să trăiască ilegal în Cipru și în continuă incertitudine. Acest lucru a sporit pericolul de exploatare financiară și ar putea duce la comportament, precum și la xenofobia și rasism. În multe cazuri, au fost forțate să părăsească țara sau au fost supuse procedurilor de deportare umilitoare. În opinia Ombudsmanului, este imperativ să creeze un nou plan pentru a face față imigranților. Regularea statutului juridic al imigranților a fost foarte importantă deoarece statul are responsabilitatea de a integra social aceste persoane din motive de coeziune socială și de securitate, în loc de a exclude și de a le marginaliza. Ea a subliniat, de asemenea, că înainte de punerea în aplicare a unui nou plan, este important ca statul să abordeze imigranții ilegali cu cea mai mare lenie pentru a preveni consecințele negative ireversibile. În plus, raportul a subliniat că legislația internă relevantă impune că interesul cel mai bun al copilului și viața de familie a persoanei în cauză au fost luate în considerare de către autoritățile. Reclamanții se plâng în temeiul articolului 8 din Convenție cu privire la gestionarea generală a cazului lor de către autoritățile naționale și la tratamentul pe care l-au primit în așteptarea examinării cererilor lor de naturalizare, precum și a deciziilor autorităților. cu privire la presupusul nerespectare a cererilor de permis de ședere din 2009, care au dus la perioade de ședere ilegală și la o viață de incertitudine și precarie continuă; la întârzierile semnificative ale reexaminării cererilor lor de naturalizare și la deciziile autorităților luate în acest sens; la presupusul nerespectării faptului că autoritățile nu au luat în considerare toate drepturile și interesul copiilor; și la presupusa absență a legislației interne care oferă protecție juridică împotriva interferenței arbitrare ale autorităților publice cu drepturile lor de imigranți pe termen lung. De asemenea, reclamanții se plâng în temeiul articolului 13 din Convenție de lipsa unui remediu eficace în ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 8. , că nu există nici un remediu intern eficient în ceea ce privește nerespectarea cererilor de permis de ședere a autorităților și că dreptul intern nu prevede un mecanism de aplicare a hotărârilor Curții Supreme și, de asemenea, protecția drepturilor de către guvern. Prin urmare, deși autoritățile sunt obligate să reexamineze un caz odată ce un act sau hotărâre este anulat de Curtea Supremă și să facă acest lucru în conformitate cu hotărârile instanței respective, nu se pot lua măsuri pentru a se asigura că o fac într-adevăr și că aceasta se face și în timp util. Al doilea reclamant se plânge în acest sens că, în ciuda a două hotărâri ale Curții Supreme în favoarea ei, autoritățile continuă să respingă cererea de naturalizare din aceleași motive. 1 din Convenție? Dacă da, această interferență ar fi în conformitate cu legea, necesară într-o societate democratică și proporțională cu obiectivele urmărite în temeiul articolului 8 § 2? Are reclamanții un remediu intern eficace la dispoziția acestora pentru plângerea în temeiul articolului 8 din Convenție, conform articolului 13 din Convenție? În special, Guvernul este invitat să formuleze observații cu privire la acuzațiile reclamanților, astfel cum se prevede în plângerea lor, că nu există un remediu intern eficient în ceea ce privește nerespectarea cererilor lor de permis de ședere și asigurarea respectării hotărârilor Curții Supreme.
Communicated on 4 October 2018
Applications nos. 7177/15 and 7180/15
Deepa THANNAPULI HEWAGE and Others against Cyprus and Nimal JAYAWEERA against Cyprus
The present applications have been lodged by a family of Sri Lankan nationals. The applicant in application no. 7180/15 is Mr Nimal Jayaweera (“first applicant) born in 1955. The second application no.
7177/15 has been lodged by his wife, Mrs Deepa Thannapuli Hewage (“second applicant”) and their daughters Madushanie Jayaweera (“third applicant”) and Dilini Rangika Jayaweera (“fourth applicant”). They were born in 1963, 1989 and 2002 respectively. The first, second and fourth applicants live in Limassol, in Cyprus, and the third applicant lives in London, in the United Kingdom.
The applicants are represented before the Court by Ms
N.
Charalambidou, a lawyer practising in Nicosia.
A.
The circumstances of the cases
The facts of the cases, as submitted by the applicants, may be summarised as follows.
The second applicant went to Cyprus on 27 August 1993 to work as a domestic worker.
The first applicant joined her in 23 June 1995 on a temporary employment entry and residence permit to be employed by a company. He was granted a residence permit until 22 June 1996.
Their residence permits were extended until 1997. In the meantime, in September 1996 the third applicant joined them in Cyprus.
Upon requests by the first applicant’s employer each year the residence permits of the first and second applicants were renewed on a yearly basis until 7 July 2001.
Requests for the renewal of their permits submitted on 2 July 2001 by the first applicant and 15 of September 2001 by the second applicant were rejected and they were requested to leave the country.
On 2 November 2001 deportation and detention orders were issued against the applicants pursuant to section 14 of the Aliens and Immigration law Law, Cap. 105, on the grounds that they were “prohibited immigrant” within the meaning of section 6 (1)(k) of that law (unlawful residence in the Republic).
The orders were not enforced by the authorities.
Eventually, the family was granted residence permits until 30 June 2002, namely, the end of the school year for the third applicant and the above orders were annulled by the Minister of the Interior.
In the meantime, the fourth applicant was born on 6 January 2002.
On 25 June 2002, before the expiry of her residence permit, the second applicant filed an application for naturalisation.
This was dismissed by the Minister of Interior on 14 August 2002 on the ground that the Government, exercising their sovereign rights, considered that there was no substantial ground to justify her naturalisation as a Cypriot. Pursuant to the administrative file and recommendations therein, although the second applicant did appear to have the formal requirements which were required, essentially naturalisation was not justified because she did not have links with Cyprus and there was no other ground to grant her naturalisation. The applicants were also requested to leave Cyprus on the ground that their residence permit had expired on 30 June 2002.
On 23 September 2002 the second applicant brought a recourse (no.
869/2002) against that decision before the Supreme Court (first instance revisional jurisdiction).
Following a request by the applicants’ lawyer, the authorities agreed to grant them the right to reside in Cyprus until the recourse was decided.
In the meantime, the company employing the applicants ceased its activities.
On 31 March 2004 the Supreme Court gave judgment in recourse no.
869/2002 in favour of the second applicant and annulled the authorities’ decision rejecting her naturalisation application. In sum, the Supreme Court held that the decision had not been reasoned; the grounds of rejection of the application had been vague and unjustified in particular as regards the finding concerning the second applicant’s links with Cyprus. The court noted in this respect that the second applicant had been working for a company which had vouched for her hardworking nature and honesty, and her child, the third applicant, went to a school in Cyprus and spoke fluent Greek.
On 8 April 2004 the first applicant filed an application for naturalisation.
Following a request by the applicants, an extension was granted to their residence permit until 31 March 2005 pending the examination of the first applicant’s naturalisation application and the re-examination of the second applicant’s naturalisation application. Following a request by the applicants, a further extension was granted until 30 June 2006 subject to the condition that they had contracts which were certified by the Ministry of Labour. They were informed that the permit was “final and not renewable” and that the applicants would have to leave before or upon its expiry.
In the meantime, on 26 September 2005 the first applicant brought a recourse (no. 1162/2005) challenging the term “final and not renewable”. As during the proceedings the authorities undertook to remove this condition from the permit, the first applicant withdrew the recourse.
On 29 October 2007 the Ministry of the Interior informed the first applicant that it had dismissed his application on the ground that he did not fulfil the seven year residence condition for naturalisation. The first applicant brought a recourse (no. 27/2008) against that decision.
On the same date the second applicant was informed that her naturalisation application had been reviewed and had been rejected on the ground that she did not meet the residence requirement under the Civil Registry Law 141(I)/2000 according to which she had to, in the seven preceding years, accumulate at least seven years legal residence of which the one year prior to the date of the application had to be continuous residence in the Republic.
The second applicant brought a recourse (no. 26/2008) before the Supreme Court against that decision.
By letter dated 20 August 2008 the Ministry sent a letter informing the applicants that an extension of their residence permits had been approved until 30 June 2009. A temporary permit was issued only in respect of the second applicant.
The applicants submitted that from then onwards he applicants the authorities did not reply to their requests for renewal/extension of their residence permits.
On 23 February 2010 the Supreme Court upheld the first applicant’s recourse (no. 27/2008) and annulled the authorities’ decision of 29 October 2007 dismissing his naturalisation application. It held that there had been misconception on the part of the authorities, as to the facts and the law, in their assessment of whether the residence criteria had been fulfilled and in their assessment of the periods when the first applicant had resided unlawfully in Cyprus. It also concluded that the authorities’ decision lacked adequate reasoning.
On 23 March 2010 the Government brought an appeal against the abovementioned judgment (appeal no. 37/2010).
On 18 October 2010 the Supreme Court upheld the second applicant’s recourse (no. 26/2008) and annulled the authorities’ decision of 29
October 2007. The court noted that in its previous ruling in recourse no.
869/2002 the Supreme Court had annulled the decision for lack of reasoning but had also noted that the applicant had met the formal requirements for residence. The authorities’ conduct had been in violation of the principle of good faith. It was not possible when a decision was annulled by the Supreme Court that the authorities would rake through the facts of the case in order to create new grounds for refusal and base their new decision on a new factual background which they had themselves created. In view of this conclusion, the court did not find it necessary to go into the calculation of the time the second applicant had been residing lawfully in the Republic.
In the meantime the third applicant finished school but was not able to study abroad due to the lack of a residence permit.
On 29 August 2011 the third applicant lodged a complaint with the Commissioner for Administration of the Republic of Cyprus (“the Ombudsman”) about the authorities’ omission to grant the family a residence permit.
On 31 August 2011 a second complaint was lodged with the Ombudsman by the first and second applicants concerning the delay in the examination of their naturalisation applications but also their applications for a renewal of their residence permits.
On 11 January 2012 the second applicant was put on the authorities’ stop-list.
On 10 February 2012 the applicants’ lawyer wrote a letter to the Migration Department requesting a residence permit for the family pending the examination of the naturalisation applications of the first and second applicants. The authorities did not reply.
On 20 July 2013 the applicant was arrested by immigration police and was arrested for not having a residence permit. It also transpired that he had been put on the stop-list for the purpose of deportation in 2002 and had remained on it.
On the next day detention and deportation orders were issued pursuant to section 14 of the Aliens and Immigration Law on the ground that he was a “prohibited immigrant” within the meaning of section 6 (1)(k) of that law (unlawful residence in the Republic).
On 31 July 2013 the second applicant brought a recourse (no.5825/2013) challenging the omission of the authorities to re-examine her naturalisation application in view of the Supreme Court’s judgments in her favour.
On 31 July 2013 the Ombudsman issued a report concerning the family (report no. 1564/2011). In this she noted the extensive delays by the authorities in examining the applicants’ naturalisation applications but also their omission or refusal to reexamine the applications following the annulling decisions of the Supreme Court in their respective recourses. She pointed to the omissions and failures of the authority to reply to the applicants’ requests for extension of their residence permits but also to her own requests for information and explanations concerning their case. Furthermore, despite the fact that the Supreme Court had annulled the decision of the authorities rejecting the first applicant’s naturalisation application and that the appeal of the Government was still pending, the first applicant had been detained for the purposes of detention and was thus not able to support his family. The Ombudsman highlighted the serious problems in the handling by the authorities of the applicants who had established their home in Cyprus. She recommended the first applicant’s release, the reexamination of the second applicant’s naturalisation application and the regularisation of the legal status of the family pending the various proceedings.
On 7 August 2013 the applicants’ lawyer sent a letter to the Director of the Civil Registry and Migration Department requesting the first applicant’s release and the regularisation of his family’s status.
On 12 August 2013 the first applicant brought a recourse (no. 5868/13) before the Supreme Court (first instance revisions jurisdiction) challenging these orders and on 13 August 2013 he filed an application seeking a provisional order to suspend the enforcement of the orders.
On 26 August 2013 the authorities agreed to suspend the deportation order. They did not, however, agree to the first applicant’s release on conditions.
On 6 September 2013 upon the Supreme Court’s suggestion and following the authorities’ undertaking to refrain from deporting the first applicant until the determination of his recourse, the first applicant withdrew his application for a provisional order. The parties also agreed that the examination of the recourse would be expedited in view of the first applicant’s continued detention.
On 28 November 2013 the Supreme Court set aside the deportation and detention orders and the first applicant was released on that date. It held that the authorities had failed to conduct a proper enquiry before they issued the orders. The first applicant’s appeal against his naturalisation application was still pending before the Supreme Court and his wife’s application had not yet been re-examined by the authorities. The authorities had considered that the first applicant had remained illegally in the country since 2001 when the first deportation and detention orders had been issued although these had in fact been cancelled and the first applicant’s residence permit had been renewed and extended several times thereafter.
The first applicant was released on the same day.
On 9 December 2013 the applicants’ lawyer requested the Ministry of Interior to grant a residence permit to the applicants as they had found employers who were willing to employ them. This letter remained unanswered. A follow-up letter was sent on 24 March 2014.
On 7 January 2014 the Government lodged an appeal against the judgment of 28 November 2013 (no. 4/14) which is still pending.
On 14 April 2014 the authorities informed the second applicant that after a third review, her naturalisation application had been rejected: she did not fulfil the residence requirements and on the day she had submitted her application she had been residing in the Republic illegally.
On 15 March 2014 the second applicant lodged a recourse against that decision (recourse no. 682/2014). These proceedings are still pending. In view of the decision she withdrew recourse no. 5825/2013.
On 13 May 2014 the applicants complained to the Ombudsman of the failure of the authorities to reply to their repeated requests for renewals of their residence permits leaving the family in a prolonged state of uncertainty. They also lodged a complaint with the Commissioner for Children’s Rights (“the Commissioner”) invoking,
inter alia,
the detrimental effects the authorities’ stance and actions were causing the family, and in particular, the fourth applicant.
By a letter dated 9 July 2014 the Ombudsman expressed her regret to the Director General of the Minister of Interior over the authorities’ handling of the case which had resulted in the family having an irregular status, living in uncertainty and without access to work. She referred to the recommendations made to the authorities in her report of 31 July 2013 concerning the regularisation of the family’s residence. The Ombudsman,
inter alia
, recommended that the authorities reconsidered their decision of 14
April 2014 rejecting the second applicant’s naturalisation application in order to ensure compliance with the various judicial decisions that had been taken on the matter. She also invited the authorities to consider and examine the family’s requests and applications in a positive light bearing in mind that the first and second applicants had been in Cyprus for nearly twenty-one years and that their children had grown up there and were completely integrated in Cypriot society.
On 10 July 2014 the Supreme Court upheld appeal no. 37/2010 and thus the authorities’ decision to dismiss the first applicant’s naturalisation application. It found that there had been periods of illegal stay and the fact that the authorities would subsequently approve the residence permits did not take away the element of illegality in his stay during those relevant periods. It also considered that the decision was sufficiently reasoned.
As the applicants’ requests for renewal of their residence permits remained unanswered, on 5 August 2014 the applicants requested a residence permit to work as self-employed. The applicants wished to run their own family business with the help of a friend abroad.
By a letter dated 29 October 2014 the Ombudsman requested the Director of the Civil Registry and Migration Department to provide information on the family’s status. She referred to her report of 31 July 2013 and her letters to the authorities which had remained unanswered.
On 11 November 2014 the applicants submitted a second complaint with the Ombudsman concerning their treatment by the authorities. They requested her intervention as the fourth applicant wished to participate in a school trip abroad but could not do so without a residence permit.
B.
Developments following the lodging of the application
By a letter dated 30 October 2017 the applicants informed the Court that after sending a number of letters to the Minister of Interior, on 5 May 2015 the latter approved the grant of a student permit to the fourth applicant and residence and employment permits to the first and second applicants. The lodging of the application for the residence and employment permits was subject to the condition that the applicants found employers who were approved by the Labour Office. It was also stated that the applications for the permits had to be lodged simultaneously.
Following a letter dated 29 August 2015 by the applicants concerning the conditions attached to the granting of the permits, they were informed by a letter dated 29 October 2015 that they would all be provided with visitors’ permits until they were able to find employers. The second and fourth applicants were granted permits on 23 February 2016 until 3 September 2016. They applied for their renewal on 26 July 2016 and the residence permits were issued one year later, namely, on 12 July 2017. The second applicant’s permit was granted until 3 September 2018. The fourth applicant’s permit was only valid for two months so she reapplied for its renewal on 10 August 2017 but by 30 October 2017 had not received a reply. The second applicant’s permit was granted until 3 September 2018.
The first applicant was granted an employment permit on 11 July 2016 which was valid until 2
February 2017. Following another application he received a permit until 2
February 2018.
C.
Relevant domestic law and practice
The Ombudsman issued a report on 10 October 2013 (no. 7/2013) concerning the need for regulation of the legal status of immigrants with long and established stay in Cyprus, following complaints by long-term immigrants. The complaints concerned,
inter alia
, the lengthy procedures and delays in the issuance of permits leaving families in a precarious situation plus the high fees involved.
In her conclusions the Ombudsman pointed to the failure of the procedures followed for providing long-term residence status to third-country nationals. In her report she made reference to a number of problems within the current immigration system, including, the bureaucratic and time consuming procedure for determining the legal status of third country nationals, the absence of voluntary repatriation proceedings, the lack of compliance with the required European Union obligations and the fact that the system adopted a case-by-case approach which lacked coherence and transparency due to the wide discretion afforded to the authorities. The immigration authorities treated immigrants, who had lived in the country for more than a decade or even two decades and had established their family life there, as temporary residents, underestimating the reality of their situation and the Government’s legal obligations towards them. Such families were forced to live illegally in Cyprus and in continued uncertainty. This increased the danger of financial exploitation and could give rise to behaviour as well as xenophobia and racism. In many cases they were force to leave the country or were subjected to humiliating deportation procedures.
In the Ombudsman’s view it was imperative to create a new plan to deal with immigrants. The regulation of the legal status of immigrants was very important because the State had a responsibility to socially integrate these people for reasons of social cohesion and security, instead of excluding and marginalising them. She also stressed that before the implementation of a new plan it was important that the State dealt with illegal immigrants with utmost lenience in order to prevent negative irreversible consequences. Additionally, the report pointed out that the relevant domestic law imposed that the best interest of the child and the family life of the person concerned were taken into consideration by the authorities.
1.
The applicants complain under Article 8 of the Convention about the overall handling of their case by the domestic authorities and the treatment they have received pending the examination of their naturalisation applications as well as the authorities’ decisions. They complain,
inter alia,
about the authorities’ alleged failure to deal with their residence permit applications since 2009, resulting in periods of illegal stay and a life of continued uncertainty and precariousness; the significant delays in the reexamination of their naturalisation applications and the authorities’ decisions taken in this respect; the authorities’ alleged failure to take into account all the rights and interest of the children; and the alleged absence of domestic legislation providing legal protection against the arbitrary interference by public authorities with their rights as long term immigrants.
2.
The applicants also complain under Article 13 of the Convention of a lack of an effective remedy in relation to their complaints under Article 8. They complain,
inter alia
, that there is no effective domestic remedy in respect of the authorities’ failure to deal with their residence permit applications and that domestic law does not provide for an enforcement mechanism for the Supreme Court’s judgments and also for the protection of Article 8 rights by the Government. Therefore, although the authorities are obliged to re-examine a case once an act or decision is annulled by the Supreme Court and do so in compliance with that court’s judgments, no measures can be taken to ensure that they actually do so and that it is also done in a timely manner. The second applicant complains in this respect that despite two Supreme Court judgments in her favour the authorities continue to dismiss her application for naturalisation on the same grounds.
1.
In view of the applicants’ complaints, has there been an interference with the applicants’ right to respect for their private and/or family life within the meaning of Article
8 §
1 of the Convention?
If so, would that interference be in accordance with the law, necessary in a democratic society and proportionate to the aims pursued in terms of Article
8 § 2?
2.
Did the applicants have an effective domestic remedy at their disposal for their complaint under Article 8 of the Convention, as required by Article
13 of the Convention? In particular, the Government are invited to comment on the applicants’ allegations, as set out in their complaint, that there is no effective domestic remedy in respect of the authorities’ failure to deal with their residence permit applications and to ensure compliance with the Supreme Court’s judgments.